XIII.

ÎN ZIUA DE 22 OCTOMBRIE, pe la amiază, Pierre urca la deal, pe drumul plin de noroi şi alunecos, uitându-se doar în jos la picioare şi la hârtoapele drumului. Arunca din când în când câte o privire împrejur, la ceata atât de cunoscută care-l înconjura, apoi din nou îşi privea picioarele. Şi ceata aceea, şi picioarele pe care le privea, îi păreau la fel de cunoscute, ca făcând parte integrantă din el. Serâi, căţeluşul liliachiu şi cu picioarele strâmbe, alerga voios pe marginea drumului şi, din când în când, ca pentru a dovedi cât e de sprinten şi de mulţumit, îşi îndoia un picior de dinapoi şi sărea în trei labe, ca apoi să se repeadă, punându-le iarăşi pe toate patru în pământ şi lătrând la corbii care ţopăiau pe stârvuri. Serâi era mai voios acum şi mai gras decât la Moscova. Oriunde te-ntorceai, dădeai numai de carne, de diferite vietăţi – de la cea de om până la cea de cal – şi în diferite stadii de descompunere; şi cum, din cauza oamenilor în marş, lupii nu se apropiau, Serâi se putea ghiftui după pofta inimii.

O ploicică măruntă se cernea încă de dimineaţă şi părea că dintr-o clipă în alta ploaia va înceta şi cerul se va însenina; dar, după câte o scurtă oprire, ploaia începea să se cearnă din nou, şi mai deasă. Pământul îmbibat de ploaie nu mai primea apa şi tot drumul era numai pâraie.

Pierre înainta privind în lături, numărându-şi paşii din trei în trei şi îndoind câte un deget la fiecare trei paşi. Stând de vorbă cu ploaia, el îi spunea în tăcere: ei haide, ei haide toarnă, hai, mai toarnă!

I se părea că nu se gândeşte la nimic. Dar undeva departe, în străfundurile sufletului său, un gând însemnat şi liniştitor îşi făcea drum. Acest gând era sâmburele spiritual extrem de subtil al discuţiei lui de ieri cu Karataev.

Ieri, în timpul popasului de noapte, îngheţând lângă focul lor stins, Pierre se ridicase şi trecuse la focul cel mai apropiat şi care ardea cel mai bine. Lângă focul de care se apropiase era şi Platon, înfăşurat cu cap cu tot ca într-un giulgiu în manta, şi le povestea soldaţilor cu glasul lui sfătos, plăcut, dar slăbit, de om bolnav, o istorie pe care Pierre o ştia. Trecuse de miezul nopţii. Era vremea când Karataev îşi venea de obicei în fire după accesele de friguri şi era deosebit de însufleţit. Apropiindu-se de foc şi auzind vocea slabă, bolnăvicioasă, a lui Platon, al cărui chip, viu luminat de flacăra focului, era de plâns, Pierre simţi ca un cuţit în inimă. Îl înfricoşa mila pe care i-o inspira omul acesta şi ar fi vrut să plece, dar alte focuri nu mai erau şi Pierre, străduindu-se să nu se uite la Platon, se întinse la foc.

— Ei, cum o mai duci cu sănătatea? Îl întrebă el.

— Ce sănătate? Când te plângi de boală, nu-ţi mai dă Dumnezeu moarte, răspunse Karataev şi reveni îndată la povestirea începută.

— Şi aşa, frăţioare, urmă Platon cu un zâmbet pe faţa lui slabă şi palidă şi cu o strălucire aparte de bucurie în ochi, iacă, măi frăţioare…

Pierre ştia demult povestea; Platon i-o istorisise de vreo şase ori numai lui şi de fiecare dată o spusese cu un simţământ proaspăt de bucurie. Dar oricât o ştia de bine, de data asta Pierre o ascultă ca pe ceva nou şi vraja domoală care, de bună seamă, îl cuprinsese pe Karataev cât istorisi, i se transmise şi lui Pierre. Era povestea unui negustor bătrân care-şi ducea viaţa, împreună cu familia sa, în fapte bune şi în frica lui Dumnezeu, şi care plecase odată la drum, spre o mânăstire, cu un prieten de-al lui, negustor bogat.

Traseră la han şi înnoptară amândoi acolo; a doua zi însă, tovarăşul bătrânului negustor fu găsit înjunghiat şi prădat. Sub perna bătrânului negustor fu găsit cuţitul plin de sânge. Îl judecară pe negustor, îl biciuiră şi, după ce i se crestă nasul, cum cere rânduiala – spuse Karataev – îl trimiseră la ocnă.

— Şi iată că trec, frăţioare (aici ajunsese Karataev cu povestirea când se apropie Pierre), trec de la treaba asta zece ani sau chiar şi mai bine. Bătrânul îşi ducea viaţa în ocnă. Se supunea cum se cuvine şi nu făcea nici un rău. Numai că se ruga lui Dumnezeu să-i ia zilele. Bun! Şi numai ce s-adună ei într-o noapte, ocnaşii, iaca aşa cum suntem noi aicea la un loc, şi bătrânul cu ei. Şi vine vorba să spună care cu ce-a greşit, cu ce l-a mâniat pe Dumnezeu. Şi-ncep ei să spună: ceala c-a ucis un suflet de om, ceala c-a omorât doi oameni; ba unul c-a pus foc, ba altul că-i fugar de pe moşie şi câte şi mai câte. Şi unde s-apucă ei să-l întrebe pe bătrân: dar tu, cică, moşule, de ce-o pătimeşti? Eu, fraţilor, zice, pentru păcatele mele şi ale lumii pătimesc. Eu nici de luat viaţa cuiva n-am luat, nici de pus mâna pe lucru străin n-am ucis, iar din prisosul meu am mai dat şi celor necăjiţi. Eu, fraţilor, sunt negustor, dragii mei. Am avut avere, nu glumă. Şi uite, aşa şi-aşa, zice. Şi le-a povestit, va să zică, totul cum a fost din fir în păr. Eu, zice, de jeluit nu mă jelui. Dumnezeu m-a pus, va să zică, la încercare. De un lucru doar mi-e jale: de baba mea şi de copii. Şi aşa, bătrânul a început deodată să plângă. Şi s-a brodit să se afle printre ei chiar omul care-l omorâse pe negustor. Unde s-a petrecut asta, moşule? Zice. Când, prin ce vreme a anului? De toate l-a-ntrebat cu de-amănuntul. Şi parcă i-a dat un fier roşu prin inimă. Vine, uite-aşa, la bătrân şi-i cade în genunchi. Pentru mine, moşule, pătimeşti tu. Adevărul adevărat! Omul ăsta, băieţi, zice, se chinuieşte aici fără nici o vină, pe degeaba. Eu, zice, sunt cel care am făptuit omorul şi ţi-am pus cuţitul sub cap, când dormeai. Iartă-mă, moşule, zice, pentru numele lui Dumnezeu, iartă-mă!

Karataev tăcu puţin; zâmbi fericit, cu ochii la foc şi scormoni jeraticul.

— Şi zice bătrânul: Dumnezeu, cică, să te ierte, căci noi toţi avem în faţa Domnului păcate şi eu pentru păcatele mele sufăr. Şi a început să plângă cu lacrimi fierbinţi. Atunci, ce să vezi, şoimuleţule? Continuă Karataev cu chipul tot mai iluminat de un zâmbet entuziast, ca şi când abia în ceea ce avea să spună de aici înainte stătea tot farmecul şi tâlcul povestirii. Ce să vezi, şoimuleţule, ucigaşul s-a dat singur pe faţă dinaintea stăpânirii. Eu, zice, şase suflete am trimis pe ceea lume (era mare tâlhar), dar cel mai tare mi-e jale de bătrânul ista. Nu vreau să aibă a se plânge de mine. Şi a povestit tot cum s-a întâmplat; au scris ei şi au trimis hârtia, aşa cum se cuvine. Cale lungă, tevatură, pe la judecată, pe la stăpânire, până au ticluit acolo hârtia cum trebuie; de, ca la ocârmuitori, care va să zică. Ajunge ea până în mâinile ţarului. Şi iaca, la urma urmei, vine poruncă împărătească: să-i dea drumul negustorului şi să-i răscumpere anii de ocnă, cum au judecat ei acolo. Vine hârtia şi încep ei să-l caute pe moşneag. Unde-i cutare şi cutare bătrân, osândit fără vină? A venit hârtie de la ţar. Şi l-au tot căutat. Lui Karataev îi tremura falca de jos. Dar pe el îl şi iertase Dumnezeu. Murise. Şi iac-aşa, şoimuleţule, sfârşi Karataev şi rămase multă vreme zâmbitor şi tăcut, cu ochii ţintă în gol, drept în faţa lui.

Nu povestirea în sine, ci tainicul ei tâlc, bucuria aceea extatică ce radia de pe chipul lui Karataev cât timp istorisise şi sensul misterios al acestei bucurii – iată acel ceva nelămurit şi plin de desfătări ce-i umplea acum lui Pierre sufletul.