XIV

— A VOS PLACES! 927 strigă pe neaşteptate o voce.

În rândurile prizonierilor şi soldaţilor din escortă începu numaidecât o forfotă plină de voie bună, provocată parcă de aşteptarea nu se ştie cărui eveniment solemn şi fericit. Răsunau din toate părţile numai strigăte de comandă şi pe stânga convoiului apărură nişte cavalerişti bine îmbrăcaţi, pe cai frumoşi, care ocoliră în trap prizonierii. Stăruia pe chipul tuturor expresia aceea de încordare pe care o au oamenii în apropierea marilor stăpânitori. Prizonierii se strânseră grămadă şi fură împinşi la o parte din cale; pe drum se înşiruiră soldaţii din escortă.

— L'Empereur! L'Empereur! Le maréchal! Le duc! 928 şi cum dispărură rândurile dese ale ghiftuitei escorte, trecu huruind un cupeu tras de patru cai suri înaintaşi.

Pierre zări faţa liniştită, frumoasă, grasă şi albă a unui om cu tricorn. Era unul dintre mareşali. Privirea mareşalului se întoarse o clipă înspre silueta de om zdravăn, săritoare în ochi, a lui Pierre, şi în expresia cu care mareşalul acela îşi întoarse încruntat faţa, lui Pierre i se păru că vede şi compătimire şi dorinţa de a o ascunde.

Roşu la faţă şi speriat, generalul care conducea coloana gonea în urma cupeului, pe calul său pricăjit. Câţiva ofiţeri se adunară grămadă şi soldaţii îi înconjurară. Toţi aveau chipurile tulburate de încordare.

— Qu'est-ce qu'il a dit? Qu'est-ce qu'il a dit?929 auzi Pierre.

Cât trecuse mareşalul, prizonierii se îngrămădiseră la un loc şi Pierre dădu cu ochii de Karataev, pe care nu-l văzuse încă în dimineaţa aceea. Karataev, cu mantaua pe el, şedea rezemat de trunchiul unui mesteacăn. Pe faţa lui, pe lângă expresia de bucurie şi de duioşie pe care i-o văzuse acum o zi, când cu povestea suferinţelor negustorului nevinovat, strălucea acum o expresie de calm solemn.

Karataev se uita la Pierre cu ochii lui buni şi rotunzi, înecaţi de lacrimi şi se vedea bine că îl chema: voia să-i spună ceva. Dar Pierre se temea să nu-l biruie înduioşarea. Se făcu deci că nu bagă de seamă cum se uită la el şi se îndepărtă în grabă.

Când convoiul de prizonieri se urni iarăşi din loc, Pierre se uită înapoi. Karataev încă stătea la marginea drumului, proptit de mesteacăn şi doi francezi, aplecaţi asupră-i, tot vorbeau ceva între ei. Pierre nu se mai uită; îşi continuă mersul la deal, şchiopătând.

Îndărăt, dinspre locul unde stătuse Karataev, răsună un foc de armă, Pierre auzi clar detunătura, dar chiar în clipa când o auzi îşi aminti că nu sfârşise încă numărătoarea etapelor ce le mai rămăseseră până la Smolensk, socoteală pe care o începuse înainte de trecerea mareşalului. Şi începu iar să calculeze. Cei doi soldaţi francezi, dintre care unul ţinea în mână o armă fumegândă, îl ajunseră din urmă şi trecură pe lângă el. Erau amândoi palizi şi în expresia chipului lor – unul dintre ei se uită timid la Pierre – era ceva asemănător cu ceea ce văzuse Pierre pe faţa soldatului cel tânăr, la execuţie. Pierre se uită la soldat şi îşi aminti cum, cu trei zile înainte, tot soldatul acesta îşi arsese cămaşa pe care şi-o usca la foc şi cum râseseră ceilalţi de dânsul.

Un scheunat de câine se auzi în spatele lor, dinspre locul unde rămăsese Karataev. „La ce-o mai fi urlând prostul de el?” se gândi Pierre.

Cei doi, soldaţii care mergeau în rând cu Pierre, nu-şi întoarseră nici ei privirile către locul de unde se auzise împuşcătura şi apoi urletul câinelui; dar o expresie de asprime li se aşternu pe chip.

XV.

CĂRUŢELE CU MATERIALE, prizonierii şi coloana de bagaje ale mareşalului poposiră în satul Şamşevo. Se grămădiră toţi pe lângă focuri. Pierre se apropie de foc, mâncă carne de cal friptă, se culcă cu spatele la foc şi adormi cum puse capul jos. Dormi iarăşi cum dormise atunci la Mojaisk, după bătălia de la Borodino.

Din nou, realitatea se contopi cu visul şi din nou, întocmai ca atunci, cineva, poate el însuşi sau poate un altul, îi rosti cu glas tare gândurile, chiar aceleaşi gânduri care-i fuseseră tălmăcite cu glas tare şi atunci, la Mojaisk.

„Viaţa este totul. Viaţa este Dumnezeu. Totul se deplasează şi se mişcă şi această mişcare este Dumnezeu. Şi atât timp cât există viaţă, există şi desfătările conştiinţei de dumnezeire. A iubi viaţa înseamnă a iubi pe Dumnezeu. Mai greu şi mai fericit lucru din toate este să iubeşti această viaţă, chiar când te chinuieşti şi chiar dacă te chinuieşti pe nedrept.” „Karataev!” îşi aminti Pierre.

Şi, deodată parcă, îi apăru aievea în faţă un bătrânel blând, demult uitat, fostul lui profesor de geografie din Elveţia. „Stai puţin!” zise moşneagul. Şi-i arătă lui Pierre un glob. Globul acesta era o sferă vie, mişcătoare, fără dimensiuni. Toată suprafaţa globului era alcătuită din stropi îngrămădiţi unul într-altul. Şi picăturile acestea erau toate în continuă mişcare şi deplasare: când se contopeau câteva într-un singur strop, când dintr-un strop se făceau mai multe. Fiecare strop năzuia să se întindă, să câştige cât mai mare suprafaţă, dar celelalte, tinzând spre acelaşi lucru, îl împingeau, adeseori îl nimiceau, sau, câteodată, se uneau cu el.

— Iată, asta-i viaţa! Spunea bătrânul profesor.

„Ce simplu şi limpede e! Gândi Pierre. Cum am putut să nu ştiu lucrul acesta mai înainte!”

— La mijloc e Dumnezeu şi fiecare picătură năzuieşte să crească pentru a-l răsfrânge în cât mai mare măsură cu putinţă. Creşte, se uneşte cu alta, se strânge, dispare de la suprafaţă, intră în adâncuri şi iarăşi apare plutind. Iată, bunăoară, Karataev: s-a împrăştiat şi nu mai este. Vous avez compris, mon enfant? 930 spuse profesorul.

— Vous avez compris, sacré nom! 931 strigă o voce şi Pierre se trezi.

El se ridică în capul oaselor, dar rămase jos, şezând. În faţa focului, stând pe vine, era un soldat francez care tocmai dăduse în lături un soldat rus ca să-i ia locul şi îşi frigea o bucată de carne înfiptă în vergeaua armei. Mâinile lui păroase, roşii, cu vine proeminente, cu degete scurte, răsuceau îndemânatic frigarea. Faţa lui smolită, cu sprâncene încruntate, i se vedea bine la lumina jeraticului.

— Ça lui est bien égal, bombănea el repezit, adresându-se soldatului din spatele său, brigand, va! 932

Şi, învârtind înainte vergeaua, soldatul se uită posomorât la Pierre. Acesta întoarse capul şi privi umbrele. Un soldat rus prizonier, cel dat la o parte de francez, stătea lângă foc şi tot netezea ceva cu mâna. Uitându-se mai bine, Pierre îl recunoscu pe Serâi, căţeluşul liliachiu, care, dând din coadă, se gudura la picioarele soldatului.

— A, ai venit? Spuse Pierre. Dar unde-i Pla… începu el şi nu-şi mai sfârşi vorba.

În mintea lui se asociară dintr-o dată, ieşind brusc la lumină, unele amintiri: ochii cu care se uitase la el Karataev, când stătea rezemat de copac, împuşcătura auzită dintr-acolo, urletul de câine, chipurile de ucigaşi ale celor doi soldaţi francezi care trecuseră pe lângă el, arma din ţeava căreia mai ieşea încă fum, lipsa lui Karataev la acest popas. Era pe punctul de a pricepe că Platon Karataev fusese ucis, când îi ţâşni în conştiinţă amintirea unei seri petrecute cu o frumoasă poloneză, vara trecută, pe terasa casei sale din Kiev. Apoi, înainte de a fi apucat să-şi înlănţuiască între ele amintirile zilei şi înainte de a fi tras vreo concluzie, Pierre închise ochii şi tabloul priveliştii de vară se topi în amintirea unei băi, a unui glob lichid, mişcător, şi se scufundă încet, undeva, într-o apă, iar apa îi ajunse până peste cap.

Înainte de răsăritul soarelui, pe Pierre îl deşteptară focuri de armă şi strigăte puternice, care se înteţeau. Trecură fugind pe lângă el câţiva francezi.

— Les cosaques! 933 strigă unul dintre ei şi, într-o clipă, o mulţime de chipuri de ruşi făcuseră cerc în jurul lui Pierre.

Mult timp, Pierre nu putu pricepe ce se petrecea cu el. Auzea din toate părţile cum plâng de bucurie tovarăşii săi.

— Fraţilor, iubiţii mei, fraţilor dragi!

Strigau, plângând, soldaţii bătrâni, îmbrăţişându-se cu husarii şi cazacii.

Aceştia făceau cerc în jurul prizonierilor şi se grăbeau să le ofere, care haine, care cizme, care pâine. Pierre sta în mijlocul lor şi plângea cu hohote, fără să poată scoate o vorbă. Se repezi să-l îmbrăţişeze pe cel dintâi soldat care se apropiase de el şi, plângând, prinse a-l săruta.

Dolohov sta la poarta unei case ruinate, lăsând să treacă prin faţa lui ceata francezilor dezarmaţi. Francezii, tulburaţi de toate câte se petrecuseră, vorbeau tare între ei, dar când treceau prin dreptul lui Dolohov, care-şi plesnea uşor cu cravaşa carâmbul cizmei şi-i măsura cu privirea lui rece şi sticloasă ce nu promitea nimic bun, le amuţea la toţi glasul. De cealaltă parte sta cazacul lui Dolohov şi număra prizonierii, făcând la fiecare sută de oameni un semn cu creta pe poartă.

— La câţi ai ajuns? Îşi întrebă Dolohov cazacul, ocupat cu numărătoarea.

— La a doua sută, răspunse cazacul.

— Filez, filez, le striga Dolohov francezilor, cu expresia pe care o învăţase chiar de la ei, şi când privirile i se încrucişau cu ale prizonierilor ce treceau, ochii lui aveau o sticlire plină de cruzime.

Denisov, posomorât la faţă, cu cuşma în mână, păşea în urma câtorva cazaci, care duceau spre o groapă săpată în grădină trupul lui Petea Rostov.

XVI.

DE LA 28 OCTOMBRIE CÂND începură gerurile, fuga francezilor luă doar un caracter mai tragic, căci oamenii care degerau de frig şi pe urmă se prăjeau şi mureau pe lângă focuri, ca şi cei înfofoliţi în şube – împăratul, regii şi ducii – care duceau cu ei avuţiile furate în trăsuri, îşi continuau fuga. În fond însă, procesul bejeniei şi descompunerii armatei franceze nu se schimbase întru nimic de la plecarea din Moscova.

De la Moscova şi până la Viazma, dintr-o armată de şaptezeci şi trei mii de oameni, fără a mai socoti garda (care, tot timpul războiului, nu făcuse decât jafuri), din aceste şaptezeci şi trei de mii nu mai rămăseseră decât treizeci şi şase de mii (din care pieriseră în lupte nu mai mult de cinci mii). Acesta e primul termen al progresiei pierderilor, care determină cu o precizie matematică termenii următori.

Armata franceză pierea şi se topea, în aceeaşi proporţie, de la Moscova la Viazma, de la Viazma la Smolensk, de la Smolensk la Berezina şi de la Berezina la Wilna, independent de înteţirea ori slăbirea gerului, de urmărire, de tăierea drumului, sau de toate celelalte condiţii, luate în parte. După Viazma, armata franceză, în loc să rămână împărţită în trei coloane, se adună laolaltă într-o singură hoardă şi merse aşa până la sfârşit. Berthier îi scria împăratului său (se ştie cât de mult îşi permit să se depărteze de adevăr comandanţii, atunci când descriu situaţia armatei lor) următoarele: „Je crois devoir faire connaâtre a Votre Majesté l'état de ses troupes dans les différents corps d'armée que j'ai été a meme d'observer depuis deux ou trois jours, dans différents passages. Elles sont presque débandées. Le nombre des soldats qui suivent les drapeaux est en proportion du quart au plus dans presque tous les régiments, les autres marchent isolément, dans différentes directions et pour leur compte, dans l'espérance de trouver des subsistances et pour se débarrasser de la discipline. En général, ils regardent Smolensk comme le point ou ils doivent se refaire. Ces derniers jours, on a remarqué que beaucoup de soldats jettent leurs cartouches et leurs armes. Dans cet état de choses, l'intéret du service de Votre Majesté exige, quelles que soient ses vues ultérieures, qu'on rallie l'armée a Smolensk en commençant a la débarrasser des noncombattants tels que hommes démontés, des bagages inutiles et du matériel de l'artillerie qui n'est plus en proportion avec les forces actualles. En outre, les jours de repos, des subsistances sont nécessaires aux soldats qui sont exténués par la faim et la fatigue; beaucoup sont morts ces derniers jours, sur la route et dans les bivouacs. Cet état de choses va toujours en augmentant et donne lieu de croindre que şi l'on n'y prete un prompt remede, on ne soit plus maâtre des troupes dans un combat.

Le 9 novembre, a 30 verstes de Smolensk.”934

Pătrunzând în Smolensk, care reprezenta pentru ei un pământ al făgăduinţei, francezii se omorâră unii pe alţii pentru proviant, jefuindu-şi propriile depozite, iar când nu le mai rămase nimic de prădat, îşi urmară fuga mai departe.

Mergeau toţi, fără să ştie nici ei unde se duc şi de ce. Cu atât mai puţin ştia lucrul acesta geniul lui Napoleon, deoarece lui nimeni nu-i dădea ordine. Totuşi, atât el, cât şi cei din jurul său îşi mai păstrau obiceiurile dinainte: scriau ordine, scrisori, rapoarte, ordres du jour935, se intitulau unii pe alţii: „Sire, Mon Cousin, Prince d'Eckmühl, Roi de Nâples”936 şi aşa mai departe. Dar toate ordinele şi rapoartele erau numai pe hârtie, nimic nu se îndeplinea după litera lor, pentru că nici nu se putea îndeplini şi, cu toate titlurile acestea pompoase de mărire sau de rudenie pe care şi le dădeau unul altuia, simţeau cu toţii că nu-s decât nişte oameni răi, vrednici de milă, care făcuseră multe rele şi cărora le venise acum vremea să dea socoteală. Şi, cu toate că se prefăceau îngrijoraţi de soarta armatei, fiecare dintre ei se gândea doar la sine însuşi şi la chipul cum ar putea să fugă mai curând şi să-şi scape pielea.