XVII.

OPERAŢIUNILE ARMATEI RUSE şi ale celei franceze din timpul campaniei de retragere de la Moscova la Niemen seamănă cu jocul de-a baba-oarba, unde cei doi jucători sunt legaţi la ochi şi în care unul sună din când în când dintr-un clopoţel, pentru ca să dea un semn despre sine celui care-l prinde. La început, cel care trebuie prins, nefiindu-i frică de inamic, sună din clopoţel; dar când se crede în pericol, caută să umble în vârful picioarelor, fugind de duşmanul său cât mai neauzit şi, de multe ori, aleargă de-a dreptul în braţele urmăritorului.

La început, trupele napoleoniene au mai dat semne de viaţă – aceasta se întâmpla în prima perioadă a mişcărilor, pe drumul Kalugăi – dar pe urmă, când au ajuns pe drumul Smolenskului, au rupt-o la fugă, ţinând cu mâna limba clopoţelului şi, de multe ori, crezând că fug de ruşi, dădeau peste ei.

Faţă de repeziciunea cu care fugeau francezii şi cu care-i urmăreau ruşii, mijlocul principal de a cunoaşte, măcar cu aproximaţie, situaţia inamicului – patrulele de cavalerie – nu exista. În afară de asta, în urma schimbărilor de poziţii ale ambelor tabere, atât de dese şi de repezi, veştile, aşa neprecise cum erau, nici nu puteau ajunge la timp. Dacă – bunăoară – pe ziua de două venea o înştiinţare că armata inamicului se aflase pe ziua de întâi în cutare sau cutare loc, apoi în ziua de trei, când s-ar fi putut întreprinde ceva, armata respectivă avusese timpul să mai străbată două etape şi situaţia ei prezentă era cu totul alta.

O armată fugea, cealaltă o ajungea din urmă. De la Smolensk, francezilor li se deschiseră în faţă o seamă de căi diferite; s-ar fi putut aşadar crede că acolo, vreme de patru zile cât poposiseră, ar fi avut tot timpul să se informeze în ce parte se află inamicul, să-şi ia oarecari măsuri potrivite şi să întreprindă ceva nou. Dar, după cele patru zile de popas, cetele lor o luară iarăşi la fugă, nu spre dreapta şi nici spre stânga, ci aşa, fără nici o manevră tactică, fără judecată, pe vechiul drum, cel mai prost, spre Krasnoe şi Orşa, calea pe care o mai bătătoriseră tot ei, la venire.

Aşteptându-se la venirea inamicului din spate şi nu din faţă, francezii fugeau, răzleţindu-se şi depărtându-se unii de alţii, la distanţe de câte douăzeci şi patru de ore de drum. În fruntea tuturor era împăratul, apoi regii, apoi ducii. Armata rusă, crezând că Napoleon o va lua spre dreapta, peste Nipru, singurul lucru cu cap pe care-l avea de făcut – coti şi ea la dreapta şi ieşi la drumul mare, în direcţia Krasnoe. Şi aici, întocmai ca la jocul de-a baba-oarba, francezii se ciocniră nas în nas cu avangarda noastră. Văzându-şi pe neaşteptate inamicul în faţă, francezii se zăpăciră şi se opriră la început, speriaţi, apoi o luară iarăşi la fugă, părăsindu-şi tovarăşii care veneau în urma lor. Trei zile la rând defilară prin faţa liniilor armatei ruse unităţi franceze răzleţe, una după alta: întâi ale viceregelui, apoi ale lui Davout, şi mai la urmă ale lui Ney. Fiecare dintre ei îi părăsi pe ceilalţi, lăsând în urmă tot ce-i împovăra, lepădându-se de artilerie şi de jumătate din efectiv, şi scăpând cu fuga numai datorită faptului că noaptea ocoleau trupele ruse, în semicerc, prin dreapta.

Ney, care venea cel din urmă – pentru că (cu toată situaţia nenorocită în care se aflau, sau poate tocmai în urma acestei situaţii, voiau să bată duşumeaua care le făcuse cucuie) fusese ocupat cu aruncarea în aer a zidurilor Smolenskului, care nu şezuseră nimănui în cale – Ney, după ce-şi lăsă şi oamenii şi tunurile şi tot, trecu Niprul pe furiş, noaptea, prin pădure, numai cu o mie de oameni din corpul de zece mii pe care-l avusese, şi-l ajunse pe Napoleon la Orşa.

De la Orşa, goniră mai departe pe drumul Wilnei şi, tot aşa, îşi urmară jocul de-a baba-oarba cu armata care-i fugărea. La Berezina se învălmăşiră iară; mulţi se înecară, mulţi alţii se predară, dar cei care reuşiră să treacă râul fugiră mai departe. Comandantul lor suprem îşi puse şuba, se urcă într-o sanie şi o luă la fugă singur, părăsindu-şi tovarăşii. Cine a putut, a fugit şi el; cine nu, s-a predat sau a murit.