II.

PRESIMŢIREA ANNEI PAVLOVNA era într-adevăr îndreptăţită. A doua zi, în timpul slujbei ce se săvârşea la palat cu prilejul zilei de naştere a suveranului, prinţul Volkonski fu chemat din biserică pentru a i se înmâna un plic din partea prinţului Kutuzov. Era raportul lui Kutuzov scris în ziua bătăliei de la Tatarinovo. Kutuzov scria că ruşii nu se retrăseseră nici cu un pas, că francezii suferiseră pierderi cu mult mai mari decât ai noştri, că raportează în grabă, de pe câmpul de luptă, înainte de a fi putut aduna ultimele date. Aşadar, era o victorie. Şi chiar pe loc, fără să fi apucat lumea a ieşi din biserică, se şi înălţară către creator mulţumiri pentru ajutorul său şi pentru izbândă.

Presimţirea Annei Pavlovna se adeverea şi în oraş domni toată dimineaţa o dispoziţie sărbătorească de bucurie. Toată lumea credea decisivă victoria aceasta şi câţiva începuseră chiar să vorbească despre prinderea lui Napoleon, despre detronarea lui şi despre alegerea unui nou ocârmuitor în Franţa.

Departe de câmpul de luptă şi în condiţiile de viaţă ale curţii, e foarte greu ca evenimentele să apară în toată amploarea şi forţa lor. Involuntar, evenimentele generale se grupează în jurul unei întâmplări izolate. Aşa, bucuria de căpetenie a curtenilor consta acum în faptul că noi câştigasem o victorie, tot atât cât şi în faptul că vestea acestei izbânzi venise chiar de ziua naşterii suveranului. Era o surpriză reuşită. În veştile de la Kutuzov se pomenea şi de pierderile ruşilor, iar printre morţi se numărau Tucikov, Bagration şi Kutaisov. Şi partea tristă a evenimentelor în această lume petersburgheză s-a fixat involuntar tot în jurul unui singur eveniment: moartea lui Kutaisov. Pe dânsul îl cunoşteau toţi, era iubit de suveran, fusese tânăr şi frumos. În ziua aceea, oamenii se întâmpinau cu cuvintele:

— Ce întâmplare uimitoare! Chiar în timpul slujbei! Dar ce pierdere, Kutaisov! Vai, ce păcat!

— Ce vă spuneam eu despre Kutuzov? Zicea acum prinţul Vasili, mândrindu-se de prorocirea lui. Am spus eu întotdeauna că el e singurul în stare să-l biruie pe Napoleon.

Dar a doua zi nu mai veniră ştiri de pe front şi opinia publică începu să se alarmeze. Curtenii sufereau din pricina dureroasei nesiguranţe în care se afla împăratul.

— În ce situaţie e împăratul! Spuneau curtenii şi încetară de a-i mai ridica lui Kutuzov osanale, ca în urmă cu două zile, şi-l învinuiau acum a fi cauza neliniştii suveranului. Prinţul Vasili nu se mai mândri în ziua aceea cu protejatul său Kutuzov, ci păstră tăcere ori de câte ori venea vorba de comandantul suprem. În afară de aceasta, ca şi când toate s-ar fi adunat ca să-i vâre la griji şi să-i neliniştească pe locuitorii Petersburgului, spre seara zilei aceleia se mai adăugă încă o noutate, una teribilă. Contesa Elena Bezuhova murise subit, datorită îngrozitoarei boale al cărei nume îl rostiseră toţi cu atâta plăcere. Oficial, în societatea celor mari, spuneau toţi că fosta contesă Bezuhova murise dintr-un atac fulgerător de angine pectorale, dar în cercurile intime se povestea, cu amănunte, că le médecin intime de la Reine d'Espagne îi prescrisese Hélenei nu ştiu ce medicament, care trebuia luat în doze mici ca să-şi producă efectul binecunoscut, şi că Hélene – pe care o chinuia faptul că bătrânul conte o bănuia şi că soţul ei, căruia îi scrisese (nenorocitul, desfrânatul acela de Pierre), nu-i răspunsese – luase dintr-o dată o doză colosală din medicamentul prescris şi murise în chinuri, înainte de a i se fi putut da vreun ajutor. Se mai povestea că, la început, prinţul Vasili, împreună cu bătrânul conte, îl cam luaseră la rost pe italian; dar italianul le arătase asemenea scrisori scrise de mâna nefericitei răposate, încât fusese lăsat imediat în pace.

Discuţia generală se concentra în jurul celor trei evenimente regretabile: starea de incertitudine în care se găsea împăratul, pierderea lui Kutaisov şi moartea Hélenei.

A treia zi după primirea raportului lui Kutuzov sosi la Petersburg un moşier din Moscova şi se lăţi în tot oraşul vestea predării Moscovei în mâinile francezilor. Ce lucru îngrozitor! În ce situaţie era pus împăratul! Kutuzov era un trădător, şi prinţul Vasili, în timpul numeroaselor visites de condoléance840 care i se făcură cu prilejul morţii fiicei sale, spunea despre acelaşi Kutuzov pe care-l ridicase înainte în slăvi (era de iertat la el faptul că, îndurerat cum era acum, uita ce spusese mai înainte), că nici nu te puteai aştepta la altceva din partea unui moşneag chior şi desfrânat.

— Nu mă mir decât că s-a putut încredinţa unui asemenea om soarta Rusiei.

Câtă vreme vestea aceasta avu doar un caracter neoficial, mai putea fi pusă la îndoială, dar a doua zi veni de la contele Rastopcin următorul raport: „Un aghiotant al prinţului Kutuzov mi-a adus o scrisoare în care acesta îmi cere ofiţeri de poliţie pentru însoţirea armatei pe drumul Riazanului. El spune că regretă, dar trebuie să părăsească Moscova. Majestate! Fapta lui Kutuzov hotărăşte soarta capitalei şi a imperiului majestăţii-Voastre. Rusia se va cutremura aflând despre cedarea oraşului, care întruneşte toată măreţia Rusiei şi în care se află raclele strămoşilor majestăţii-Voastre. Eu vin în urma armatei. Am evacuat totul şi nu-mi mai rămâne decât să plâng soarta patriei mele.”

Primind acest raport, împăratul îi trimise lui Kutuzov, prin prinţul Volkonski, următorul rescript: „Kneaz Mihail Ilarionovici! De la 29 august, eu nu mai am nici un raport de la domnia-ta. Între timp, am primit la 1 septembrie, prin Iaroslavl, de la comandantul suprem al Moscovei, trista veste că dumneata ai hotărât să părăseşti, împreună cu armata, Moscova. Poţi să-ţi închipui impresia făcută asupra mea de această veste, iar tăcerea dumitale nu face decât să-mi sporească uimirea. Trimit cu aceasta pe prinţul general-aghiotant Volkonski, ca să-mi aducă de la dumneata ştiri cu privire la situaţia armatei şi la motivele care te-au determinat să iei o hotărâre atât de dureroasă.”