IV.

NOI, CEI CARE N-AM TRĂIT pe vremea când Rusia era pe jumătate cucerită şi locuitorii Moscovei se refugiau în guberniile îndepărtate, pe vremea când se concentrau mereu miliţionari după miliţionari pentru apărarea patriei, ne închipuim, fără voia noastră, că toţi ruşii, de la mic la mare, nu aveau altă preocupare decât să se jertfească pentru salvarea patriei, sau să plângă pe ruinele ei. Povestirile şi descrierile vremurilor acelora vorbesc toate, fără excepţie, de spiritul de sacrificiu, iubirea de patrie, disperarea, durerea şi eroismul ruşilor. În realitate însă, n-a fost aşa. Nouă ni se pare că aşa s-a întâmplat, pentru că vedem din trecut doar interesul istoric general al epocii, şi nu vedem toată puzderia intereselor personale, omeneşti, de care lumea acelei vremi era preocupată. În realitate însă, interesele acestea personale ale prezentului prevalează în aşa de mare măsură faţă de interesele generale, încât din cauza lor nu se simte niciodată (ba chiar nici nu se observă defel) interesul general. Marea majoritate a oamenilor epocii aceleia n-au dat nici o importanţă mersului general al lucrurilor, ci s-au condus numai după interesele personale, impuse de momentul respectiv. Şi aceştia au fost tocmai cei mai folositori oameni de acţiune ai vremurilor acelora.

Aceia însă, care au încercat să înţeleagă cursul general al evenimentelor şi au voit să participe la aceste evenimente cu spiritul lor de abnegaţie şi cu eroismul lor, au fost cei mai nefolositori membri ai societăţii; ei toate le-au văzut de-a-ndoaselea şi tot ce-au făcut cu gândul să fie de folos s-a dovedit a fi numai fleacuri, lucruri inutile, aşa cum au fost, de pildă, regimentele lui Pierre şi Mamonov, care jefuiau satele ruseşti, aşa cum a fost scama scărmănată de cucoane, care n-a ajuns niciodată până la răniţi, şi aşa mai departe. Chiar şi acei care, din pricină că le plăcea să facă pe deştepţii şi să-şi exprime sentimentele, flecăreau despre situaţia reală a Rusiei, aduceau fără voie, în tot ce spuneau, fie pecetea ipocriziei şi a minciunii, fie pe cea a osândirii fără rost şi a duşmănirii unor oameni învinuiţi de lucruri de care nu putea fi nimeni vinovat. În evenimentele istorice e mai vădit decât oriunde sensul opreliştii de a gusta din rodul pomului cunoaşterii. Numai o acţiune inconştientă dă roade şi omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înţelege niciodată semnificaţia. Şi dacă încearcă să o înţeleagă, ajunge la sterilitate.

Sensul evenimentului care se săvârşea atunci în Rusia era cu atât mai de nepătruns, cu cât participarea omului la el era mai directă. La Petersburg şi în guberniile îndepărtate de Moscova, bărbaţii în uniforme de miliţionari şi doamnele deplângeau soarta Rusiei şi a capitalei, vorbeau de jertfirea de sine şi aşa mai departe; dar în rândurile armatei care se retrăgea dincolo de Moscova, aproape că nu se gândea nimeni la Moscova şi nu vorbea nimeni de ea şi, văzând-o cum arde, nimeni nu le jura răzbunare francezilor, ci se gândea fiecare la solda pe următoarele patru luni, la popasul următor, la Matrioşka – vivandiera şi la altele ca acestea…

Fără nici un gând de a se sacrifica, ci numai aşa, întâmplător, pentru că îl găsise războiul în rândurile armatei, luase Nikolai Rostov parte foarte îndeaproape şi vreme îndelungată la apărarea patriei şi de aceea privea el tot ce se petrecea atunci în Rusia fără să dispere şi fără să tragă concluzii triste. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce crede despre situaţia actuală a Rusiei, ar fi răspuns că nu-i treaba lui să se gândească la asta, că pentru asta există Kutuzov şi ceilalţi, dar că a auzit că se refac regimentele şi că, probabil, vor mai avea de luptat încă multă vreme, aşa că, în actualele împrejurări, n-ar fi de mirare ca peste doi-trei ani să i se dea comanda unui regiment.

Deoarece aşa privea el lucrurile, Rostov nu numai că primi vestea că e trimis la Voronej, în delegaţie, spre a cumpăra armăsari pentru divizie, fără nici o mâhnire pentru faptul că i se lua prilejul de a participa la ultima bătălie, dar simţi chiar o bucurie nespusă, pe care n-o ascundea şi pe care i-o înţelegeau foarte bine tovarăşii săi.

Câteva zile înainte de bătălia de la Borodino, Nikolai primi banii, hârtiile şi, după ce îi trimise pe husari înainte, porni şi el spre Voronej, cu o trăsură de poştă.

Numai cine a simţit aceasta, cine a stat, adică, mai multe luni fără întrerupere, în atmosfera vieţii de campanie, poate înţelege plăcerea pe care a încercat-o Nikolai trecând dincolo de raza până la care ajungeau trupele cu furgoanele lor de furaje, cu trenurile de proviant şi cu ambulanţele lor, şi văzând sate fără soldaţi şi convoaie de care, fără urmele murdare ale prezenţei taberelor, văzând satele cu mujici şi cu femei, conacele moşierilor, câmpiile cu cirezi de vite la păscut şi staţiile de poştă cu funcţionari adormiţi. Simţea o bucurie copilărească, de parcă întâia oară în viaţă ar fi văzut asemenea lucruri. Cu deosebire îl uimiră şi-l bucurară femeile tinere şi sănătoase, după care nu umblau câte zece ofiţeri curtezani de fiecare şi care erau bucuroase şi măgulite că un ofiţer, în trecere prin partea locului, stă de glume cu ele.

Într-o dispoziţie dintre cele mai bune, Nikolai sosi la Voronej noaptea, trase la hotel, comandă toate bunătăţile cărora le dusese atâta timp dorul în armată şi a doua zi, după ce se bărbieri foarte îngrijit şi-şi puse uniforma de mare ceremonie pe care n-o mai îmbrăcase demult, se duse să se prezinte la autorităţile locale.

Comandantul miliţionarilor era un funcţionar civil cu grad de general, un bătrân pe care îl amuzau, se vede, funcţia şi gradul său militar. El îl primi sever pe Nikolai (crezând că demonstrează prin asta însuşiri milităreşti) şi îl întrebă, cu un aer important, ca şi când ar fi avut dreptul să-l întrebe, despre mersul evenimentelor, aprobând şi dezaprobând sau dându-şi şi el părerea. Nikolai era atât de bine dispus, încât toate acestea nu făcură decât să-l distreze.

De la comandantul miliţionarilor, el se duse la guvernator. Guvernatorul era un om mărunţel, vioi, foarte prietenos şi foarte simplu. Îi dădu lui Nikolai referinţe cu privire la hergheliile unde ar putea găsi cai, îi recomandă un geambaş din oraş şi un moşier ce locuia la douăzeci de verste de oraş, care aveau caii cei mai buni, şi-i făgădui tot sprijinul său.

— Sunteţi fiul contelui Ilia Andreevici? Soţia mea a fost foarte bună prietenă cu mama dumneavoastră. Joia avem întotdeauna musafiri. Azi e joi, aşa că vă rog să poftiţi fără nici o ceremonie, spuse guvernatorul, luându-şi rămas bun de la el.

De la guvernator, Nikolai luă o birjă şi o porni, împreună cu vagmistrul lui, cale de douăzeci de verste, de-a dreptul până la herghelia moşierului. Toate erau pentru Nikolai acum, la începutul şederii sale în Voronej, vesele şi uşoare şi, aşa cum se întâmplă când e omul bine dispus, totul îi reuşea şi-i mergea în plin.

Moşierul la care ajunse Nikolai era un bătrân holtei cavalerist, bun cunoscător de cai, vânător, posesor al unui atelier de ţesut covoare, al unei zapekance860 vechi de o sută de ani, al unei pivniţe cu vin vechi unguresc şi al unor cai minunaţi.

Fără multă tocmeală, Nikolai cumpără, cu şase mii de ruble, şaptesprezece armăsari unu şi unu (cum spunea el), pentru ca să aibă cu ce se făli venind cu remonta la regiment. După ce prânzi şi bău cam prea din cale-afară de mult vin unguresc, Rostov îşi luă rămas bun, sărutându-se cu moşierul, cu care ajunsese să se tutuiască, şi porni în goana cailor înapoi spre oraş, pe un drum îngrozitor, dar în cea mai bună dispoziţie sufletească, zorindu-şi mereu vizitiul, ca să ajungă la timp la serata guvernatorului.

După ce-şi schimbă hainele, se parfumă şi îşi răcori cu apă rece creierii înfierbântaţi, Nikolai se prezentă, deşi cam târziu, la guvernator acasă, cu o frază dinainte pregătită: vaut mieux tard que jamais861.

Nu era bal şi nici nu se spusese că se va dansa; totuşi ştia toată lumea că va cânta Katerina Petrovna la clavicord valsuri şi ecoseze şi că are să fie dans, aşa că toţi, gândindu-se la asta, veniseră în toaletă de bal.

Viaţa provincială era, în 1812, aceeaşi de totdeauna; cu deosebirea doar că în oraş era mai multă animaţie datorită prezenţei atâtor familii bogate din Moscova şi că, întocmai ca în tot ce se petrecea pe atunci în Rusia, era şi aici de remarcat un sentiment de pasionată trăire a clipei prezente (când nimic nu te mai înspăimântă şi când nimic nu mai are în viaţă importanţă), iar în locul discuţiilor banale, care altădată se refereau la vreme şi la cunoştinţele comune, erau acum în centrul atenţiei Moscova, armata şi Napoleon.

Societatea adunată în casa guvernatorului era cea mai bună societate a Voronejului.

Doamne erau foarte multe şi printre ele erau şi câteva cunoştinţe de-ale lui Nikolai, de la Moscova; dar printre bărbaţi nu era niciunul care să fi putut rivaliza, cât de cât, cu cavalerul ordinului, Sfântul Gheorghe, ofiţerul de husari, şi totodată amabilul şi binecrescutul conte Rostov. Printre bărbaţi era şi un italian prizonier – fost ofiţer în armata franceză, şi Nikolai simţea că prezenţa acestui prizonier îl înălţa şi mai mult, ca importanţă, pe el, eroul rus. Era oarecum un trofeu. Nikolai simţi lucrul acesta şi i se păru că toată lumea îl priveşte cu aceiaşi ochi pe italian; de aceea, el îl trată pe ofiţerul francez cu amabilitate, dar totodată cu demnitate şi rezervă.

De cum intră Nikolai, în uniforma lui de husar, răspândind în jurul său miros de parfum şi de vin, şi deîndată ce repetă şi auzi spunându-i-se de câteva ori cuvintele: vaut mieux tard que jamais, toţi făcură cerc în jurul lui. Toate privirile se îndreptară asupra lui şi el simţi numaidecât că ocupa poziţia care i se cuvenea în acest oraş de provincie şi care-i plăcuse întotdeauna; dar acum, după ce atâta vreme îi lipsise, poziţia de om iubit de toată lumea îl îmbăta de plăcere. Nu numai prin staţiile de poştă, prin hanuri sau în atelierul de covoare al moşierului se simţiseră măgulite fetele de atenţiile lui; şi aici chiar, la serata guvernatorului, erau (cum i se părea lui Nikolai) o grămadă de cuconiţe tinere şi de fete drăguţe, care abia aşteptau să-şi îndrepte Nikolai atenţia asupra lor. Cucoanele şi domnişoarele cochetau cu el, iar cei vârstnici, chiar din prima zi, începură să-şi bată capul cum ar face să-l însoare şi să-l îmblânzească pe acest tânăr şi năzdrăvan husar. Printre aceştia din urmă era însăşi nevasta guvernatorului, care îl primi pe Rostov ca pe o rudă apropiată, numindu-l „Nicolas” şi spunându-i „tu”.

Katerina Petrovna începu într-adevăr să cânte valsuri şi ecoseze şi se porni dansul, în timpul căruia Nikolai, sprinten cum era, cuceri cu totul întreaga societate a guberniei. Îi uimi pe toţi prin felul lui de a dansa, degajat şi aparte. Era chiar şi el cam mirat de felul cum dansa în seara aceea. Nu dansase niciodată aşa la Moscova şi acolo ar fi considerat chiar drept necuviincios şi mauvais genre862 acest fel de a dansa prea degajat; aici însă simţea nevoia să-i uimească pe toţi prin ceva ieşit din comun, care să le pară tuturor ceva la ordinea zilei în capitală şi încă neştiut în provincie.

Toată seara, Nikolai acordă cea mai mare atenţie unei tinere femei blonde, cu ochi albaştri, grăsulie şi foarte drăguţă, nevasta unuia dintre funcţionarii guberniei. Cu acea naivă convingere a tuturor oamenilor de viaţă când sunt tineri, anume că nevestele altora sunt făcute pentru ei, Rostov nu se mai dezlipi de lângă tânăra femeie şi, în acelaşi timp, se purtă cu bărbatul ei prieteneşte, cu aere oarecum de conspirator, ca şi când, deşi nu vorbeau despre asta, ar fi ştiut amândoi cât de bine se vor înţelege ei, adică Nikolai cu nevasta funcţionarului. Numai că bărbatul părea să nu împărtăşească această convingere şi căuta să se poarte cu Rostov cât mai morocănos. Dar blajina naivitate a lui Nikolai era atât de nemărginită, încât uneori soţul se lăsa, fără voia lui, furat de veselia tânărului husar. Totuşi, spre sfârşitul seratei, pe măsură ce faţa nevestei sale se îmbujora mai tare şi se tot însufleţea, faţa bărbatului devenea tot mai serioasă şi mai posomorâtă, ca şi când porţia de însufleţire ar fi fost numai una pentru amândoi şi pe măsură ce sporea la nevastă, scădea la bărbat.