V.
NIKOLAI, MEREU CU SURÂSUL pe buze, şedea, puţin îndoit de mijloc, într-un fotoliu, aplecându-se în aşa fel, încât să fie cât mai aproape de blondină, şi-i tot făcea la complimente mitologice.
Schimbându-şi agil poziţia picioarelor, în pantaloni strânşi pe pulpe, răspândind în juru-i miros de parfum şi admirându-şi şi partenera, şi propria-i persoană, şi formele picioarelor sale, frumos reliefate de pantalonii întinşi pe pulpe, Nikolai îi spunea blondinei că el, aici, la Voronej, are de gând să răpească o femeie.
— Ce fel de femeie?
— Splendidă, divină. Are ochii (Nikolai se uită la ochii ei) albaştri ca cerul, gura ca de mărgean, e albă ca zăpada… şi se uită la umerii ei, statura Dianei…
Soţul se apropie de ei şi îşi întrebă posomorât nevasta despre ce vorbeau.
— A, Nikita Ivanâci, zise Nikolai, sculându-se politicos în picioare.
Şi, ca şi când ar fi vrut să-l facă şi pe Nikita Ivanâci să ia parte la glumele lui, începu să-i spună şi lui că are de gând să răpească o blondină.
Soţul zâmbi posac; soţia vesel… Stăpâna casei, blajina soţie a guvernatorului, se apropie de ei, cu dezaprobarea înscrisă pe faţă.
— Anna Ignatievna vrea să te vadă, Nicolas, spuse ea, pronunţând cu aşa ton cuvintele, „Anna Ignatievna”, încât Rostov înţelese numaidecât că Anna Ignatievna trebuie să fie un foarte însemnat personaj. Haidem, Nicolas. Mi-ai dat voie să-ţi spun pe nume, nu-i aşa?
— O, da, ma tante863. Dar cine-i?
— E Anna Ignatievna Malvinţeva. A auzit de tine de la nepoata ei, pe care ai salvat-o… Ghiceşti?
— Câte n-oi fi salvat eu! Răspunse Nikolai.
— Nepoată-sa e prinţesa Bolkonskaia. Acum e aici, în Voronej, cu mătuşa ei. Oho, cum te-ai înroşit! Ce, nu cumva…?
— Vai de mine. Nici nu m-am gândit, ma tante.
— Bine, bine. Of, ce poamă-mi eşti!
Soţia guvernatorului îl duse în faţa unei bătrâne înalte şi foarte grase, care purta pe cap o tocă albastră şi care tocmai îşi isprăvise partida ei de cărţi cu cele mai simandicoase feţe ale oraşului. Era Malvinţeva, o văduvă bogată şi fără copii, mătuşă după mamă a prinţesei Maria, şi care locuia în permanenţă la Voronej. Când se apropie Rostov, ea stătea în picioare şi-şi plătea datoria la cărţi. Se uită la el sever şi grav, printre gene, şi continuă să-l certe pe generalul la care pierduse.
— Foarte bucuroasă, dragul meu, zise ea, întinzându-i mâna. Să pofteşti, rogu-te, şi pe la noi.
După ce schimbară câteva cuvinte despre prinţesa Maria şi despre răposatul ei tată, pe care, pe cât părea, doamna Malvinţeva nu-l prea avusese la inimă, şi după ce-l întrebă ce ştia de prinţul Andrei, care nici el nu se bucura, pesemne, de prea multă trecere la ea, trufaşa bătrână îl lăsă să plece, reînnoindu-i invitaţia de a veni pe la ea.
Nikolai îi făgădui şi se înroşi iarăşi când se înclină în faţa Malvinţevei. De câte ori se pomenea de prinţesa Maria, Rostov încerca un sentiment de jenă şi chiar de teamă, fără să-şi dea nici el seama de ce.
Luându-şi rămas bun de la Malvinţeva, Rostov voi să se întoarcă la dans, dar micuţa soţie a guvernatorului îi atinse mâneca hainei cu mâna ei grăsună şi, spunându-i că are să-i vorbească ceva, îl duse într-un salonaş cu divane, din care cei care se găseau aici se retraseră îndată, ca să n-o stingherească pe stăpâna casei.
— Ştii, mon cher, spuse soţia guvernatorului cu o expresie de seriozitate pe chipul ei mic şi blând. Uite, asta e tocmai partida care-ţi trebuie ţie; vrei să ţi-o peţesc?
— Pe cine, ma tante? Întrebă Nikolai.
— Pe prinţesă. Katerina Petrovna spune că ar fi mai nimerită Lili, dar după mine mai nimerită e prinţesa. Vrei? Sunt sigură că mama ta are să-mi fie recunoscătoare. Şi pe drept cuvânt, ce fată! O minune de fată! Şi nu-i chiar atât de urâtă.
— Ba, chiar deloc, spuse Nikolai, ca şi cum s-ar fi simţit jignit. Eu, ma tante, aşa cum se cuvine unui bun soldat, niciodată nu mă-nghesui, dar nici de dat în lături nu mă dau, spuse Rostov, fără să apuce a se gândi la ceea ce spunea.
— Ia seama: nu-i glumă.
— De glumă îmi arde mie?
— Da, da, vorbi soţia guvernatorului, mai mult ca pentru sine. Dar iată ce vreau să-ţi spun, entre autres mon cher. Vous etes trop assidu aupres de l'autre, la blonde864. Mi-e milă de bărbatul ei, zău…
— A, nu, suntem prieteni cu el, zise, în naivitatea lui, Nikolai.
Nici prin gând nu-i trecea că un atât de vesel fel de a-şi petrece vremea putea fi pentru cineva prilej de supărare.
„Ce gogomănii i-am spus, păcatele mele, soţiei guvernatorului!” îşi aminti deodată Nikolai în timpul cinei. „Acum se apucă să mă însoare… Şi Sonia?” Iar când îşi lua rămas bun de la soţia guvernatorului, care nu uită să-i mai repete o dată, zâmbind: „Aşadar, ţine minte”, el o luă mai la o parte şi-i spuse:
— Uite ce este, să-ţi spun drept, ma tante…
— Ce-i, ce este, dragul meu? Hai să stăm aici.
Pe Nikolai pusese stăpânire deodată dorinţa şi nevoia imperioasă de a-şi destăinui, acestei femei aproape străine, gândurile cele mai ascunse (gânduri pe care nu le-ar fi destăinuit nici mamei, nici sorei lui şi nici măcar unui prieten). Mai târziu, când îşi amintea de această pornire de sinceritate absolută, pornire prin nimic justificată, care avu însă pentru el urmări foarte însemnate, i se părea (aşa cum li se pare totdeauna oamenilor) că a fost doar aşa, un capriciu, un fleac; cu toate astea, sinceritatea lui spontană, împreună cu alte întâmplări mărunte, avură pentru el şi pentru întreaga lui familie consecinţe uriaşe.
— Iată ce e, ma tante. Maman vrea demult să mă însoare cu o fată bogată; dar mie ideea de a mă însura pentru bani îmi face silă.
— O, da, înţeleg, spuse soţia guvernatorului.
— Prinţesa Bolkonskaia e însă cu totul altceva; mai întâi, ca să fiu sincer, îmi place foarte mult; e tocmai după inima mea; şi pe urmă, lucru curios, de când am întâlnit-o, în împrejurările acelea ciudate, mi-a trecut deseori prin cap gândul că asta înseamnă destin. Şi închipuieşte-ţi, ma tante: maman se gândea demult la ea, dar înainte n-am avut prilejul s-o întâlnesc, nu ştiu cum s-a tot întâmplat: nu ne-am întâlnit. Iar pe vremea când soră-mea, Nataşa, era logodnica fratelui ei, pe atunci, vezi, nici nu mă puteam gândi să mă însor cu ea. A trebuit s-o întâlnesc anume după ce Nataşa a rupt logodna; ei, şi pe urmă, cum ştii… asta e… N-am spus asta nimănui şi nici n-am s-o spun. Îţi spun numai dumitale…
Soţia guvernatorului îl strânse recunoscătoare de braţ.
— Dumneata o cunoşti pe Sophie, verişoara mea? O iubesc, i-am promis s-o iau de nevastă şi mă voi căsători cu ea… Aşa că, vezi, de o căsătorie cu alta nici nu poate fi vorba, spuse încurcat şi roşind Nikolai.
— Mon cher, mon cher, ce fel judeci? Păi, Sophie n-are nimic şi tu singur spuneai că afacerile tatălui tău merg foarte prost. Dar maman? Asta ar omorî-o! Şi apoi, Sophie, dacă-i fată cu suflet, cum ar putea suporta viaţa pe care aţi duce-o? O mamă adusă la disperare, afacerile ducându-se de râpă… Nu, mon cher, tu şi Sophie trebuie să înţelegeţi lucrul acesta.
Nikolai tăcea. Îi făcea plăcere să-i audă argumentele.
— Totuşi, nu se poate, ma tante, zise el oftând, după o scurtă tăcere. Apoi, nici nu e sigur dacă prinţesa ar vrea să se mărite cu mine. Şi încă ceva. Acum ea e în doliu. Cum ar putea să se gândească la măritiş?
— D-apoi ce crezi că eu te şi însor, cât ai bate din palme? Il y a maniere et maniere865, spuse soţia guvernatorului.
— Straşnică peţitoare-mi eşti, ma tante… zise Nikolai, sărutându-i mâna dolofană.
