IX.

LA CORPUL DE GARDĂ UNDE fusese dus Pierre, ofiţerul şi soldaţii care îl arestaseră îl tratară cu duşmănie, dar şi cu respect. Se simţea în felul lor de a se purta cu dânsul şi bănuiala că el n-ar fi ce era (nu ştiau dacă nu cumva e vreun personaj foarte important), şi duşmănia stârnită de amintirea, proaspătă încă, a luptei ce trebuiseră să dea cu dânsul.

Dar când, în dimineaţa zilei următoare, veni schimbul, Pierre simţi că pentru noua gardă – ofiţeri şi soldaţi – el nu mai însemna ceea ce însemnase pentru cei care-l prinseseră. Într-adevăr, în omul acesta mare şi gras, cu caftan de mujic, garda celei de-a doua zile nu mai vedea pe bărbatul sprinten care se bătuse atât de disperat cu hoţul şi cu patrula şi care rostise fraza aceea solemnă despre salvarea copilului – ci vedea în el doar pe cel de-al şaptesprezecelea dintre ruşii, deţinuţi nu se ştie pentru ce, din ordinul înaltului comandant. Iar dacă li se părea ceva deosebit la Pierre, nu era decât înfăţişarea lui, deloc timidă, de om concentrat şi dus pe gânduri, şi limba franceză în care, spre uimirea francezilor, el se exprima atât de bine. În ciuda acestui fapt, în aceeaşi zi pe Pierre îl puseră laolaltă cu ceilalţi arestaţi şi indivizi suspecţi, întrucât de încăperea pe care o ocupase el până atunci avea nevoie un ofiţer.

Toţi ruşii care se aflau în arest împreună cu Pierre erau oameni din cele mai de jos pături sociale. Şi toţi, recunoscând în Pierre boierul, se fereau de dânsul, mai ales că vorbea şi franţuzeşte. Pierre auzea cu mâhnire cum îşi băteau joc de el între dânşii.

A doua zi seara, Pierre află că toţi deţinuţii aceştia (şi cu dânşii odată probabil şi el) urmau să fie judecaţi pentru punere de foc. A treia zi Pierre fu dus, împreună cu ceilalţi, într-o casă unde se afla un general francez cu mustăţi albe, doi colonei şi alţi câţiva francezi cu eşarfă la mânecă. Cu acea precizie şi meticulozitate mai presus, chipurile, de orice slăbiciune omenească, cu care judecătorii se adresează de obicei acuzaţilor, i se puseră şi lui Pierre – la rând cu toţi ceilalţi – obişnuitele întrebări: cine era, unde fusese, în ce scop? Ş.a.m.d.

Întrebările acestea, care ocoleau fondul chestiunii şi excludeau posibilitatea dezvăluirii acestui fond, aveau drept scop, ca toate întrebările care se pun la judecăţi, doar să construiască jgheabul prin care judecătorii ar fi dorit să curgă răspunsurile acuzatului, ea să-l aducă la ţelul dorit, adică la învinovăţire. Cum începea să spună ceva care nu mai satisfăcea ţelul acuzării, pe loc înlăturau jgheabul, şi apa putea curge încotro avea poftă. În afară de aceasta, Pierre simţea ceea ce simt toţi acuzaţii în faţa tuturor instanţelor: nedumerire. Pentru ce toate aceste întrebări? I se părea că numai din condescendenţă sau oarecum din politeţe se folosea această cursă a aşezării jgheabului. El ştia că se afla în mâinile acestor oameni, că numai forţa îl adusese aici, că numai forţa le dădea dreptul de a cere răspunsuri la întrebări, că scopul unic al acestei adunări consta în a-l găsi vinovat. Şi, de aceea, cum era vorba de forţă şi exista dorinţa de a-l găsi vinovat, nu mai aveau nevoie nici de cursa întrebărilor şi nici de judecată. Era limpede că toate răspunsurile trebuiau să ducă la învinovăţire. La întrebarea: ce făcea când fusese ridicat, Pierre, răspunse cu oarecare dramatism că ducea părinţilor copilul qu'il avait sauvé des flammes866. Pentru ce se bătuse cu jefuitorul? Pierre răspunse că luase apărarea unei femei, că apărarea unei femei jignite este o datorie a oricărui om şi că… Aici îl opriră: asta nu avea legătură cu chestiunea. Ce căutase în curtea casei incendiate unde îl văzuseră martorii? El răspunse că se dusese să vadă ce se întâmpla prin Moscova. Din nou fu întrerupt: nu-l întrebaseră unde se ducea, ci numai ce căuta la locul incendiului. I se repetă prima întrebare – cine era – la care spusese atunci că nu voia să răspundă. Răspunse din nou că nu poate spune.

— Treceţi asta în procesul-verbal. Asta nu-i bine, nu-i deloc bine, îi spuse sever generalul cu mustăţi albe şi cu faţa roşie, rumenă.

A patra zi, incendiile izbucniră, şi pe meterezul Zubovski.

Pierre, împreună cu alţi treisprezece deţinuţi, fu dus în Krâmski-Brod şi închis în şura unei case de negustori. Trecând pe străzile oraşului, Pierre se înăbuşea de fumul care părea că învăluise tot oraşul. În toate părţile se vedeau incendii. Pe atunci, Pierre nu înţelegea încă însemnătatea incendierii Moscovei şi se uita cu groază la focurile acelea.

În şura casei din Krâmski-Brod, Pierre petrecu încă patru zile, în care timp află din convorbirile soldaţilor francezi că pentru toţi deţinuţii de aci se aşteaptă, de la o zi la alta, hotărârea mareşalului. A cărui mareşal anume, Pierre nu putu afla de la soldaţi. Pentru soldaţi era vădit că mareşalul reprezenta cea mai înaltă şi oarecum misterioasă verigă a lanţului autorităţii.

Aceste zile dintâi, până la 8 septembrie, ziua în care prizonierii fură duşi la al doilea interogatoriu, au fost cele mai grele pentru Pierre.