VIII.

SCRISOAREA SONIEI CĂTRE Nikolai, care era pentru el o îndeplinire a rugăciunii, fusese scrisă la Troiţa. Iată ce anume o provocase. Gândul de a-l însura pe Nikolai cu o fată bogată o preocupa din ce în ce mai mult pe bătrâna contesă. Ea ştia că Sonia era piedica principală. Şi viaţa Soniei în ultima vreme, mai ales după scrisoarea lui Nikolai care descria întâlnirea lui cu prinţesa Maria la Bogucearovo, devenise din zi în zi mai grea în casa contesei. Bătrâna nu scăpa nici un prilej de a-i face Soniei observaţii jignitoare sau chiar crude.

Câteva zile înainte de plecarea din Moscova însă, contesa, mişcată şi tulburată de câte se petreceau, o chemase pe Sonia la ea şi, în loc de reproşuri şi de pretenţii, îi adresase cu lacrimi în ochi rugămintea ca, sacrificându-se, drept recunoştinţă pentru tot ce făcuseră pentru ea, să rupă legăturile cu Nikolai.

— Nu voi avea linişte până nu-mi vei făgădui lucrul acesta.

Sonia izbucni într-un plâns isteric şi răspunse, printre hohote, că va face totul, că e gata la orice, dar nu-şi dădu de-a dreptul făgăduinţa cerută; în adâncul sufletului, ea nu se putea hotărî să facă ceea ce cereau de la ea. Trebuia să se jertfească pe sine pentru fericirea familiei care o hrănise şi o crescuse. Era în obişnuinţa Soniei să se jertfească pentru fericirea altora. Situaţia ei în această casă era de aşa natură, încât numai pe calea sacrificiului putea să-şi arate calităţile; şi ea se deprinsese şi-i plăcea chiar să facă sacrificii. Însă alte dăţi, ori de câte ori se jertfise, era bucuroasă să ştie că, prin această jertfă de sine, ea sporea în valoare atât în propriii săi ochi, cât şi în ai celorlalţi, şi devenea astfel şi mai vrednică de Nicolas, pe care-l iubea mai mult decât orice pe lume; pe când acum, jertfa care i se cerea era să renunţe tocmai la ceea ce constituia pentru dânsa toată răsplata sacrificiilor ei, întregul sens al existenţei sale. Şi, pentru prima oară în viaţă, ea simţi o ciudă amară faţă de aceia care îi făcuseră atâta bine pentru ca s-o chinuiască apoi cu atât mai crunt; simţi că o pizmuieşte pe Nataşa, care nu cunoscuse nimic asemănător vreodată, care nu avusese niciodată nevoie să facă sacrificii şi-i obliga pe ceilalţi să se jertfească pentru dânsa şi care era totuşi răsfăţata tuturor. Pentru prima oară Sonia simţi cum, din potolita şi curata ei iubire pentru Nicolas, începea dintr-o dată să crească un sentiment pătimaş, mai presus şi de legi, şi de virtute, şi de religie. Şi, sub înrâurirea acestui sentiment, Sonia care, tot ducându-şi viaţa în funcţie de alţii, se învăţase, fără voia ei, să fie un caracter ascuns, răspunse contesei în termeni vagi şi generali, evită discuţiile cu ea şi se hotărî să aştepte până se va întâlni cu Nikolai, cu gândul ca la această întâlnire, în loc să-i redea libertatea, să-l lege, dimpotrivă, pentru totdeauna de dânsa.

Pregătirile de drum şi groaza ultimelor zile de şedere a Rostovilor la Moscova înăbuşiră în sufletul Soniei gândurile triste ce o chinuiau. Era bucuroasă să scape de ele, ocupându-se cu tot felul de treburi practice. Dar când află de prezenţa prinţului Andrei în casa lor, o cuprinse – cu toată compătimirea sinceră ce o avea pentru el şi pentru Nataşa – bucuria superstiţioasă că Dumnezeu nu îngăduie ca ea să fie despărţită de Nicolas. Ştia că Nataşa nu-l iubise decât pe prinţul Andrei şi că nu încetase să-l iubească. Mai ştia că acum, puşi laolaltă în împrejurări atât de îngrozitoare, ei se vor apropia din nou unul de altul şi că, în cazul acesta, Nicolas, ca o urmare a rudeniei care avea să intervină între ei, nu se va mai putea căsători cu prinţesa Maria. Cu toată grozăvia celor întâmplate în ultimele zile de şedere la Moscova şi în primele zile ale călătoriei, sentimentul acesta, conştiinţa aceasta a amestecului Providenţei în treburile ei personale, o bucura pe Sonia.

La lavra Troiţa, Rostovii făcură cel dintâi popas de zi din călătoria lor.

Li se dădură în arhondaricul lavrei trei odăi mari, dintre care una o ocupă prinţul Andrei. Rănitului îi era mult mai bine în ziua aceea. Nataşa era cu el. În odaia vecină erau contele şi contesa, în respectuoasă conversaţie cu stareţul, ce venise să-şi vadă aceste vechi cunoştinţe, care-i făcuseră mereu danii pentru mânăstire. Sonia era şi ea de faţă, chinuită de curiozitatea de a afla despre ce vorbeau prinţul Andrei şi Nataşa. Le auzea zgomotul glasurilor prin uşă. Deodată, uşa dinspre odaia prinţului Andrei se deschise. Nataşa ieşi cu o expresie de nelinişte pe faţă şi, fără să-l observe pe călugărul care se ridicase s-o întâmpine şi îşi potrivea mâneca largă a mâinii drepte, pentru a o binecuvânta, se apropie de Sonia şi o apucă de mână.

— Nataşa, ce ai? Vino aici, zise contesa.

Nataşa se apropie să primească binecuvântarea, şi stareţul o sfătui să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae.

Cum ieşi stareţul, Nataşa îşi luă de mână prietena şi trecu împreună cu ea în camera cea goală.

— Aşa-i, Sonia? Aşa-i că are să trăiască? Zise ea. Sonia, cât sunt de fericită şi cât de nenorocită sunt! Sonia, surioara mea dragă, va fi totul ca înainte. Numai să fie el sănătos. Dar nu se poate ca el să… pentru că, pentru… că… şi Nataşa izbucni în plâns.

— Aşa-i! Eu ştiam demult! Slavă Domnului, spuse Sonia. Are să se facă sănătos.

Sonia era nu mai puţin emoţionată decât prietena ei, şi din pricina temerilor şi a durerii Nataşei, dar şi din cauza propriilor ei gânduri nemărturisite nimănui. Plângând, o consola şi o săruta pe Nataşa. „Numai de-ar trăi!” îşi zicea ea. După ce plânseră, după ce mai statură de vorbă puţin şi îşi şterseră lacrimile, cele două prietene se apropiară de uşa prinţului Andrei. Nataşa o deschise cu precauţie şi se uită în odaie. Sonia, alături de ea, rămăsese în uşa întredeschisă.

Prinţul Andrei zăcea în pat, sprijinit pe trei perne înalte. Chipul palid îi era liniştit, ochii închişi, şi se putea vedea cât de regulat respiră.

— Ah, Nataşa! Exclamă deodată, aproape strigând, Sonia, apucându-şi verişoara de o mână şi ferindu-se din uşă.

— Ce-i, ce-i? Întrebă Nataşa.

— Aşa era, aşa era, uite… zise Sonia palidă, şi buzele îi tremurau.

Nataşa închise uşor uşa şi o trase pe Sonia lângă fereastră, fără să fi înţeles încă ce voise să spună.

— Ţi-aduci tu aminte, vorbi, speriată şi cu o expresie solemnă, Sonia, ţi-aduci tu aminte când m-am uitat în oglindă pentru tine… La Otradnoe, de Crăciun… Ţi-aduci aminte ce-am văzut?

— Da, da! Spuse Nataşa, făcând ochii mari şi aducându-şi vag aminte că Sonia îi spusese atunci ceva despre prinţul Andrei, pe care-l văzuse zăcând în pat.

— Ţi-aduci aminte? Continuă Sonia. Aşa l-am văzut atunci şi v-am spus tuturor, şi ţie, şi Duniaşei. L-am văzut cum sta întins în pat, spuse ea, dând din mână cu degetul ridicat la fiecare amănunt de care-şi amintea, cum sta cu ochii închişi, cum era acoperit cu o plapumă roz şi cum îşi încrucişase mâinile pe piept, continuă Sonia din ce în ce mai încredinţată, pe măsură ce descria amănuntele văzute acum, că întocmai aceleaşi amănunte ea le văzuse şi atunci.

Atunci nu văzuse de fapt nimic şi spusese că vede doar ce-i trecuse prin minte; acum însă ceea ce născocise atunci i se părea tot atât de real ca oricare amintire. Nu numai că-şi aminti ce spusese atunci, şi anume că el întorsese capul spre ea, că zâmbise şi că era acoperit cu ceva roşu, dar era ferm convinsă că spusese şi văzuse încă de atunci că era acoperit cu ceva roz, şi anume cu o plapumă roz, şi că era cu ochii închişi.

— Da, da, chiar cu o plapumă roz, zise Nataşa, căreia de asemenea i se părea acum că-şi aminteşte că fusese vorba de o plapumă roz şi vedea, în faptul acesta mai ales, ciudăţenia şi misterul prezicerii.

— Dar ce să însemne asta? Întrebă gânditoare Nataşa.

— Ah, nu ştiu, dar ce lucru extraordinar! Zise Sonia, cuprinzându-şi capul între palme.

Peste câteva minute, prinţul Andrei sună şi Nataşa intră la el; iar Sonia, tulburată şi înduioşată cum rar i se întâmpla să fie, rămase la fereastră, gândindu-se tot la ciudăţenia celor petrecute.

În aceeaşi zi se ivi o ocazie de a trimite corespondenţă pe front şi contesa îi scrise fiului ei o scrisoare.

— Sonia, îşi chemă contesa nepoata, ridicând capul de deasupra hârtiei, când aceasta trecu pe lângă dânsa, Sonia, tu nu-i scrii lui Nikolenka? Întrebă ea încet, cu voce tremurătoare; şi în privirile ochilor ei obosiţi ce o fixau prin ochelari, Sonia citi tot ce voia să spună contesa prin aceste cuvinte.

În privirea aceasta era şi rugăminte, şi teamă de refuz, şi ruşine pentru ceea ce trebuia să ceară, şi ură neîmpăcată gata să izbucnească în cazul unui refuz.

Sonia se apropie de contesă şi, lăsându-se în genunchi, îi sărută mâna.

— Îi scriu, maman, zise ea.

Pe Sonia o înduplecaseră, o tulburaseră şi o înduioşaseră toate cele petrecute în ziua aceea, mai cu seamă că vedea acum adeverirea misterioasei prorociri. Acum când ştia că, prin reluarea legăturilor dintre Nataşa şi prinţul Andrei, Nikolai nu s-ar mai fi putut însura cu prinţesa Maria, ea simţi cu bucurie că revine la abnegaţia ei de altădată, stare de suflet în care îi plăcea şi se deprinsese să trăiască şi, cu lacrimi în ochi de bucuria conştiinţei că face un gest mărinimos, ea scrise, întrerupându-se de câteva ori din pricina lacrimilor care-i întunecau ochii negri catifelaţi, scrisoarea aceea înduioşătoare, a cărei primire îl uimise pe Nikolai atât de mult.