X.

LA 8 SEPTEMBRIE, INTRA LA prizonieri în şură un foarte important ofiţer, judecând după respectul pe care i-l arătau santinelele. Ofiţerul acesta, probabil ofiţer de stat-major, cu o listă în mână, făcu apelul tuturor ruşilor, numindu-l pe Pierre: celui qui n'avoué pas son nom867. Apoi, uitându-se alene, cu nepăsare, la toţi prizonierii, porunci ofiţerului de gardă să fie îmbrăcaţi cuviincios şi pieptănaţi înainte de a fi aduşi în faţa mareşalului. Peste un ceas sosi o companie de soldaţi şi Pierre, împreună cu ceilalţi treisprezece arestaţi, fu dus pe câmpul Devicie. Era o zi senină, cu soare; plouase şi aerul era neobişnuit de curat. Fumul nu se mai ţinea la faţa pământului, ca în ziua când îl scoseseră pe Pierre din clădirea corpului de gardă de pe meterezul Zubovski; el se ridica acum, în coloane, în văzduhul limpede. Nu se vedeau nicăieri focurile incendiilor, dar din toate părţile se ridicau coloane de fum, şi toată Moscova, cel puţin tot ce putea vedea Pierre, era numai urme de incendii. Pretutindeni dădeai cu ochii numai de pământ pârjolit, din care se înălţau sobe de zid şi hornuri şi, rar de tot, întâlneai zidurile afumate ale caselor de piatră. Pierre se uita la ceea ce rămăsese pe urma focului şi nu mai recunoştea cartierele binecunoscute ale oraşului. Ici-colo se mai vedeau şi biserici rămase în picioare. Kremlinul nu fusese distrus şi se vedea de departe alb, cu turnurile lui şi cu biserica Ivan cel Mare. În apropierea lui sclipea vesel cupola mânăstirii Novodevici şi dangătul clopotelor răsuna dintr-acolo deosebit de limpede. Clopotele acestea îi amintiră lui Pierre că era duminică şi sărbătoare: naşterea Maicii Domnului. Dar se părea că n-avea cine să prăznuiască ziua aceasta; nu erau pretutindeni decât ruinele incendiilor, şi dintre ruşi nu se vedea decât foarte rar câte un om, zdrenţăros şi speriat, care se ferea din calea francezilor.

Se vedea bine că ruşilor le fusese răvăşit şi distrus cuibul. După nimicirea orânduielii ruseşti a vieţii, Pierre simţea, în chip nelămurit, că pe locul cuibului distrus se stabilise o ordine nouă, dar puternică, ordinea lor, franceză. Simţea aceasta din înfăţişarea rândurilor drepte de soldaţi mândri şi veseli care-l escortau pe el şi pe ceilalţi delincvenţi; simţea acest lucru din înfăţişarea unui înalt funcţionar francez care, într-o caleaşcă cu doi cai, condusă de un soldat, trecu pe lângă ei. Mai simţea lucrul acesta şi din sunetele vesele ale muzicii militare, care veneau dinspre stânga câmpului, şi mai ales simţise şi înţelesese acest lucru din lista pe care o citise în dimineaţa aceea, făcând apelul prizonierilor, ofiţerul francez. Pierre fusese arestat numai de soldaţi şi dus de colo-colo, cu zeci de alţi deţinuţi; s-ar fi părut, deci, că-l puteau şi uita sau confunda cu alţii. Dar nu: răspunsurile date de el la interogatoriu se întorseseră împotriva lui sub forma numelui de: celui qui n'avoue pas son nom. Şi, sub denumirea aceasta care-l îngrozea pe Pierre, soldaţii îl duceau acum undeva, cu convingerea nezdruncinată înscrisă pe feţele lor, că el, împreună cu restul prizonierilor, erau chiar aceia care trebuiau să fie prizonieri şi că îi duceau acolo unde trebuiau să-i ducă. Pierre se simţea o surcea de nimica nimerită între roţile unei maşini pe care n-o cunoştea, dar care-şi avea mersul ei firesc.

Împreună cu ceilalţi delincvenţi, Pierre fu dus în partea dreaptă a câmpului Devicie, nu departe de mânăstire, spre o casă mare, albă, cu o grădină întinsă. Era casa prinţului Şcerbatov, unde Pierre fusese adeseori în vizită şi unde, cum aflase din ce vorbeau soldaţii, îşi avea acum reşedinţa mareşalul, ducele de Eckmühl.

Îi duseră către intrarea principală şi începură să-i vâre unul câte unul în casă. Pierre fu introdus al şaselea. Fu condus printr-o galerie de sticlă, printr-un vestibul şi un antreu care-i erau cunoscute, într-un cabinet lung şi cu tavanul jos, la uşa căruia stătea un aghiotant.

În fundul camerei, la o masă, cu ochelarii pe nas, şedea Davout. Pierre înaintă până aproape de el. Davout, fără să ridice ochii de pe hârtia din faţa lui, care-i furniza, probabil, informaţiile, întrebă încet: Qui etes-vous? 868

Pierre tăcu, pentru că nu avea putere să scoată nici un cuvânt. Davout pentru Pierre nu era un simplu general francez; pentru Pierre, Davout era omul faimos prin cruzimea sa. Uitându-se la chipul rece al lui Davout care, asemenea unui profesor sever, consimţea să aibă răbdare şi să aştepte o vreme răspunsul, Pierre pricepea că fiecare secundă de întârziere putea să-l coste viaţa; dar nu ştia ce să spună. Să spună tot ce spusese la primul interogatoriu, nu se putea hotărî; să-şi dea în vileag numele şi situaţia, era şi periculos şi ruşinos. Tăcu. Şi înainte de a se fi putut Pierre opri la un răspuns oarecare, Davout înălţă capul, îşi ridică ochelarii pe frunte, închise pe jumătate ochii şi-l privi ţintă.

— Îl cunosc pe omul acesta, zise el cu o voce măsurată şi rece, modulată înadins aşa, probabil ca să-l sperie.

Fiorii reci, care-l trecuseră pe Pierre adineauri prin şira spinării, îi prinseră acum ţeasta ca într-un cleşte.

— Mon général, vous ne pouvez pas me connaâtre, je ne vous ai jamai vu…869

— C'est un espion russe870, îl întrerupse Davout, adresându-se unui general care se afla de asemenea în odaie şi pe care Pierre nu-l băgase în seamă.

Şi Davout întoarse capul. Cu glas neaşteptat de puternic, ca o avalanşă. Pierre rosti repede:

— Non, Monseigneur, zise el, amintindu-şi deodată că Davout era duce. Non, Monseigneur, vous n'avez pas pu me connaâtre. Je suis un officier militionnaire et je n'ai pas quité Moscou.

— Votre nom? Repetă Davout.

— Bésouhof.

— Qu'est ce qui me prouvera que vous ne mentez pas? 871

— Monseigneur! Strigă Pierre cu o voce care, departe de a arăta jignire, era rugătoare.

Davout ridică ochii şi se uită ţintă la Pierre. Câteva secunde se uitară unul la altul şi privirea aceasta îl salvă pe Pierre. Prin privirea aceasta, dincolo de toate convenţiile războiului şi judecăţii, între cei doi oameni se stabiliră raporturi umane. Amândoi, în aceeaşi clipă, simţiră nedesluşit o grămadă de lucruri şi înţeleseră că sunt, şi unul şi altul, copii ai omenirii, că sunt fraţi.

La cea dintâi privire, pentru Davout, care de-abia îşi ridicase ochii din hârtii, unde faptele şi viaţa omului se reduc la cifre seci, Pierre nu contase decât ca un incident; şi, fără să-şi creadă conştiinţa încărcată cu o faptă rea, Davout l-ar fi împuşcat; acum însă, începuse să vadă în el un om. Rămase o clipă pe gânduri.

— Comment me prouverez-vous la vérité de ce que vous me dites872? Întrebă cu răceală Davout.

Pierre îşi aminti de Ramball, îi declină numele şi strada unde era casa.

— Vous n'etes pas ce que vous dites873, spuse iarăşi Davout.

Pierre, cu voce tremurătoare şi întretăiată, începu să aducă dovezi pentru adeverirea celor spuse.

Între timp însă intră aghiotantul şi îi raportă ceva lui Davout.

Davout se însenină subit la auzul ştirii aduse de aghiotant şi începu să-şi încheie nasturii uniformei. Uitase, se vede, cu totul de Pierre.

Când aghiotantul îi aminti de prizonier, el, încruntându-se, făcu un semn spre Pierre şi spuse să fie luat. Dar unde trebuiau să-l ducă, înapoi în şura sau la locul de execuţie dinainte pregătit, pe care i-l arătaseră tovarăşii săi când trecuse pe câmpul Devicie, Pierre nu ştia.

Întoarse capul şi văzu că aghiotantul mai întreba ceva.

— Oui, sans doute874! Zise Davout, dar ce era acest „da” Pierre nu ştia.

Pierre nu-şi mai aminti, după aceea, cum a ieşit, dacă a mers mult, şi încotro anume. Merse aşa, într-o stare de totală inconştienţă, buimăcit şi fără să vadă nimic în faţa ochilor, punând pas după pas odată cu ceilalţi, automat, până se opriră cu toţii şi se opri şi el cu ei.

Un singur gând îl stăpânise tot timpul acesta: cine, cine, la urma urmei, cine adică îl condamnase la moarte? Nu-l condamnaseră oamenii aceia care-i luaseră interogatoriul în comisie; nu voise niciunul dintre ei, desigur, lucrul acesta, şi nici nu-l puteau face. Nici Davout, care se uitase atât de omeneşte la el, nu putea fi cel care-l condamnase. Încă o clipă şi Davout ar fi înţeles că făceau o greşeală, dar clipa aceasta o spulberase aghiotantul intrând. Iar aghiotantul acela, de bună seamă, nu voise să facă nimica rău, dar ar fi putut să nu intre. Cine atunci, cine-l condamnase la urma urmei, cine-l ucidea, cine-i lua lui viaţa, viaţa lui, a lui Pierre, cu toate amintirile, năzuinţele, nădejdile şi gândurile lui? Cine săvârşea lucrul acesta? Pierre simţi că nu era nimeni care să-l fi săvârşit.

Era orânduiala, erau împrejurările.

O orânduială oarecare îl omora pe el, pe Pierre, îl lipsea de viaţă, de tot ce avea, îl nimicea.