VI.

SOSIND LA MOSCOVA DUPĂ întâlnirea cu Rostov, prinţesa Maria găsi acolo pe nepotul ei împreună cu guvernorul lui, precum şi scrisoarea prinţului Andrei, care-i indica drumul de urmat spre Voronej, la mătuşa lor, doamna Malvinţeva. Grijile călătoriei, neliniştea pe care i-o pricinuia gândul la fratele ei, acomodarea la o altă viaţă, într-o locuinţă nouă, figurile noi întâlnite, educaţia nepoţelului, toate acestea înăbuşeau în sufletul prinţesei Maria sentimentul acela care i se păruse o ispită şi care o chinuise şi în timpul bolii tatălui ei şi după moartea acestuia şi, mai ales, după întâlnirea cu Rostov. Era tristă. Durerea pierderii tatălui, îmbinându-se în inima ei cu nenorocirea Rusiei, îi apăsa şi-i îngreuna din ce în ce mai mult şi acum sufletul, după o lună, cât trecuse de atunci, în condiţiile unei vieţi mai liniştite. Era îngrijorată: gândul că fratele ei, singurul om apropiat care-i mai rămăsese, înfrunta necontenite primejdii, o chinuia tot timpul. Mai era şi preocupată de educaţia nepoţelului, de care nu se simţise niciodată în stare; dar în adâncul sufletului ei se simţea împăcată, având conştiinţa că reuşise să-şi înăbuşe visurile stârnite de întâlnirea cu Rostov şi nădejdile personale legate de acest fapt.

Când, a doua zi după serata din casa ei, soţia guvernatorului veni la doamna Malvinţeva şi-i vorbi de planurile sale (făcând, bineînţeles, rezerva că, deşi în împrejurările actuale nu putea fi vorba de o peţire în toată regula, nu era totuşi necuviincios să se întâlnească tinerii şi să li se dea prilejul de a se cunoaşte unul pe altul) şi când, după ce primi încuviinţarea mătuşii, soţia guvernatorului aduse vorba de Rostov în prezenţa prinţesei Maria, lăudându-l şi povestind cum se înroşise el când îi vorbise de dânsa, prinţesa Maria nu simţi bucurie, ci durere: pacea şi echilibrul ei lăuntric piereau şi din nou se trezeau în ea dorinţele, îndoielile, reproşurile şi nădejdile.

Două zile, între primirea acestei ştiri şi vizita lui Rostov, prinţesa Maria nu se gândi decât la felul cum se cuvenea să se poartă cu el. Ba se hotăra să nu apară în salon atunci când va veni el la mătuşă-sa, căci ei, în mare doliu fiind, nu i-ar sta bine să primească vizite, ba îşi zicea că ar fi o impoliteţe, după tot ce făcuse el pentru dânsa; ba îi trecea prin cap că mătuşa ei şi soţia guvernatorului au în vedere unele planuri privitoare la ea şi la Rostov (şi privirile şi vorbele lor păreau chiar să confirme uneori aceste bănuieli); ba îşi spunea că numai ea, în josnicia ei, îşi putea face astfel de gânduri despre cele două femei: nu se putea să nu înţeleagă ele că, în situaţia ei, când încă nici nu şi-a scos voalul de doliu, o asemenea peţitorie ar fi o jignire, atât pentru ea, cât şi pentru memoria tatălui său. Presupunând că avea să apară la venirea lui în vizită, prinţesa Maria chibzuia din vreme ce-i va spune el şi cuvintele pe care i le va spune ea lui; şi, când i se păreau nemeritat de reci cuvintele acestea, când i se părea că prea spuneau multe. Dar mai mult decât orice o înspăimânta faptul că la această întâlnire – simţea ea bine – o va cuprinde şi stăpâni tulburarea, care o va trăda de cum va da ochi cu el.

Totuşi când duminică, după liturghie, lacheul anunţă în salon că sosise contele Rostov, prinţesa nu se arătă defel tulburată; doar cât se îmbujoră puţin şi ochii îi licăriră de o lumină nouă, strălucitoare.

— Dumneata l-ai văzut, mătuşică? Întrebă prinţesa Maria cu voce calmă, fără să ştie nici ea cum de putuse rămâne, în aparenţă, atât de liniştită şi de naturală.

Când Rostov intră în salon, prinţesa Maria îşi lăsă un moment capul în piept, ca pentru a-i da musafirului răgaz să se salute cu mătuşa; apoi, chiar în clipa când Nikolai se întorcea spre ea, ridică fruntea şi ochii ei scânteietori îi întâlniră privirea. Cu o mişcare plină de demnitate şi graţie, ea se ridică surâzând, îi întinse mâna subţire şi gingaşă şi-i vorbi cu o voce, în care pentru întâia oară îi răsunau coardele tainice ale feminităţii. Mademoiselle Bourienne, care era şi ea în salon, se uită nedumerită, în prada uimirii, la prinţesa Maria. Nici ea, care era o cochetă iscusită, nici ea n-ar fi putut manevra mai bine la întâlnirea cu bărbatul căruia trebuia să-i placă.

„Ori îi vine bine în negru, ori s-a făcut într-adevăr frumoasă şi eu n-am prins de veste. Ce tact, mai ales, şi câtă graţie!” îşi zicea mademoiselle Bourienne.

Dacă prinţesa Maria ar fi fost în stare să gândească în clipa aceea, s-ar fi mirat şi mai mult decât mademoiselle Bourienne de schimbarea ce se petrecuse în ea. Din clipa când văzu în faţa ochilor chipul acesta frumos şi drag, o putere nouă de viaţă puse stăpânire pe ea, dictându-i, împotriva voinţei ei, cum să vorbească şi să se mişte. Faţa ei, din clipa când intrase Rostov, se transfigurase. Aşa cum, atunci când se aprinde brusc lumina într-un felinar sculptat şi pictat, iese la iveală pe neaşteptate pe pereţii lui complicata şi iscusita-i lucrătură artistică, ce te uimeşte cu frumuseţea ei, dar care înainte ţi se părea grosolană, obscură şi stupidă, tot aşa se transfigură deodată chipul prinţesei Maria. Pentru întâia oară ieşea la lumină toată frumuseţea şi curăţenia lăuntrică, spirituală, pe care viaţa ei de până atunci o cunoscuse. Tot chinul ei lăuntric, neîmpăcarea ei cu sine, suferinţele, năzuinţa spre bine, resemnarea, iubirea, sacrificiul de sine, toate acestea se răsfrângeau acum în ochii strălucitori, în zâmbetul fin, în fiecare trăsătură a chipului ei delicat.

Rostov văzu toate acestea la fel de limpede, ca şi când i-ar fi cunoscut întreaga viaţă. Simţea că fiinţa din faţa lui era ceva aparte, mai bună decât toate fiinţele pe care le întâlnise până atunci şi, mai cu seamă, mai bună decât el.

Conversaţia fu dintre cele mai simple şi mai lipsite de importanţă. Vorbiră despre război, exagerând fără să vrea şi ei, aşa cum exagerau toţi, durerea ce le-o pricinuiau evenimentele, vorbiră despre ultima lor întâlnire, şi Nikolai căută să abată discuţia asupra altui subiect, vorbiră apoi despre buna soţie a guvernatorului, despre rudele lui Nikolai şi cele ale prinţesei Maria.

Prinţesa Maria nu vorbi despre fratele ei şi căută să schimbe vorba ori de câte ori mătuşa sa pomenea de dânsul. Se vedea că ea se putea preface atunci când vorbea de nenorocirile Rusiei, dar că fratele îi era ceva prea aproape de suflet şi nu voia, nici nu putea vorbi cu uşurinţă despre dânsul. Nikolai observă lucrul acesta, aşa cum în general prinse, cu un spirit de observaţie care nu-i era de fel propriu, toate delicatele trăsături de caracter ale prinţesei Maria, trăsături care nu făceau decât să-l întărească în convingerea că ea era o fiinţă cu totul aparte, o fiinţă ieşită din comun. Întocmai ca şi prinţesa Maria când se vorbea de el, Nikolai se înroşea şi se intimida ori de câte ori vorbea cineva de prinţesă, sau numai cât se gândea la dânsa; dar în faţa ei, nu se simţea defel stingherit şi vorbea cu totul altceva decât se pregătise să spună; nu spunea totuşi decât ceea ce-i trecea în clipa aceea prin cap şi se întâmpla să fie totdeauna potrivit.

În cursul scurtei sale vizite, aşa cum se întâmpla întotdeauna acolo unde sunt copii, Nikolai recurse, într-un moment când conversaţia lâncezea, la copilul prinţului Andrei, îl mângâie şi-l întrebă dacă n-ar vrea să se facă husar. Apoi îl luă pe micuţ în braţe, începu să-l învârtească vesel şi-i aruncă prinţesei Maria o privire. Înduioşată, fericită şi sfioasă, privirea ei urmărea copilul iubit în braţele bărbatului pe care-l iubea. Nikolai surprinse privirea aceasta şi, ca şi cum i-ar fi priceput înţelesul, se înroşi de plăcere şi începu să sărute voios şi binevoitor copilul.

Din cauza doliului, prinţesa Maria nu ieşea, iar Nikolai nu socotea cuviincios să o viziteze; soţia guvernatorului, însă, îşi continuă, oricum, rolul de peţitoare, transmiţându-i lui Nikolai cuvintele măgulitoare spuse despre el de prinţesă şi viceversa, ori stăruind ca Rostov să se explice cu prinţesa Maria. În vederea acestei explicaţii, ea aranjă o întâlnire între cei doi tineri, în casa episcopului, înainte de slujbă.

Deşi Rostov apucase să-i spună nevestei guvernatorului că nu va avea nici o explicaţie cu prinţesa Maria, el făgădui totuşi să vină.

Aşa cum, la Tilsit, odinioară, Rostov nu-şi îngăduise să se îndoiască dacă era bine sau nu ceea ce toţi recunoşteau ca fiind bine, la fel şi acum, după o scurtă, dar sinceră frământare între năzuinţa de a-şi construi o viaţă aşa cum înţelegea el şi supunerea docilă faţă de împrejurări, alese calea din urmă şi se lăsă în voia acelei forţe care-l atrăgea încotrova, spre necunoscut (simţea prea bine lucrul acesta), cu o putere de nebiruit. Ştia că, după ce-i făcuse promisiuni Soniei, a-şi destăinui prinţesei Maria sentimentele ar fi însemnat ceea ce numea el o mârşăvie. Şi el ştia că mârşăvii nu va comite niciodată. Dar mai ştia, de asemenea (şi nu numai că ştia, ci şi simţea în adâncul sufletului său), că, lăsându-se acum în voia împrejurărilor şi a oamenilor care-l conduceau, nu numai că nu făcea nimic rău, ci, dimpotrivă, săvârşea ceva foarte însemnat – mai însemnat decât tot ce săvârşise de când trăia.

După întâlnirea cu prinţesa Maria, deşi felul lui de viaţă rămăsese aparent acelaşi, toate plăcerile de altădată îşi pierduseră farmecul pentru el şi se gândea adeseori la dânsa; dar nu se gândea niciodată la ea aşa cum se gândea la toate fetele întâlnite până atunci în societate şi nici aşa exaltat cum se gândise cândva, multă vreme, la Sonia. La fiecare dintre fetele întâlnite el se gândise, ca orice om cinstit, ca la viitoarea lui soţie, împrumutându-le în imaginaţia lui toate atributele vieţii conjugale: capotul alb, samovarul, cupeul nevestei, copilaşii, maman, şi papa, felul lor de a se purta cu ea şi aşa mai departe. Şi toate aceste reprezentări ale viitorului îi făceau plăcere. Acum însă, când se gândea la prinţesa Maria, pe care rudele lui o peţeau, nu-şi putu reprezenta nimic, măcar o dată, despre viitoarea lui viaţă conjugală. Şi dacă încerca lucrul acesta, totul i se părea vag şi fals. Nu reuşea decât să-şi facă singur spaime.