VII.

GROAZNICA ŞTIRE A LUPTEI de la Borodino şi a pierderilor noastre în morţi şi răniţi, pe lângă şi mai groaznica veste a pierderii Moscovei, fură primite la Voronej pe la jumătatea lui septembrie. Prinţesa Maria, aflând de-abia din gazete că fratele ei fusese rănit şi neavând despre el nici o altă ştire, se pregătea să plece în căutarea prinţului Andrei, după câte auzise Nikolai (căci n-o mai întâlnise).

Primind ştirile despre lupta de la Borodino şi despre părăsirea Moscovei, Rostov nu încerca atâta părere de rău, deznădejde, mânie sau dorinţă de răzbunare, ori alte asemenea sentimente, cât se pomeni dintr-o dată plictisit şi contrariat, ca şi cum i-ar fi fost ruşine şi s-ar fi simţit stingherit la Voronej. I se păreau prefăcătorii toate discuţiile pe care le auzea; nu ştia ce să creadă de toate acestea şi simţea că numai acolo, la regiment, totul ar deveni iarăşi clar pentru el. Începu să-i dea zor cu achiziţionarea cailor şi se supăra, adeseori pe nedrept, pe ordonanţa lui şi pe vagmistru.

Cu câteva zile înainte de plecarea lui Rostov, se anunţă la catedrala oraşului un tedeum pentru victoria obţinută de trupele ruse şi Nikolai luă parte la slujbă. În biserică el se aşeză cam la spatele guvernatorului şi ascultă slujba cu ceremonioasă gravitate, deşi cu gândul la cu totul alte lucruri. Când slujba se isprăvi, soţia guvernatorului îl chemă la dânsa.

— Ai văzut-o pe prinţesă? Zise ea, arătând cu capul spre o doamnă în negru, care sta în strană.

Nikolai o recunoscu îndată pe prinţesa Maria, nu atât după profilul care i se zărea de sub borurile pălăriei, cât după sentimentul acela de prudenţă, de teamă şi de milă care-l învălui în aceeaşi clipă. Adâncită, se vede, în gândurile ei, prinţesa Maria îşi făcea ultimele cruci înainte de a ieşi din biserică.

Nikolai se uită cu uimire la faţa ei. Era aceeaşi faţă pe care i-o mai văzuse şi înainte; aceeaşi îi era expresia de gingaşă şi subtilă frământare interioară, dar acum era învăluită într-o cu totul altă lumină. O înduioşătoare expresie de durere, cucernicie şi nădejde se vedea pe chipul ei. Aşa cum i se întâmpla întotdeauna în prezenţa ei, Nikolai, fără să mai aştepte sfatul soţiei guvernatorului, fără să se întrebe dacă e bine, dacă e cuviincios sau nu să-i adreseze cuvântul aici, în biserică, se apropie de ea şi-i spuse că a auzit de durerea ce o lovise şi că o împărtăşea, din adâncul sufletului, şi el. Numai cât îi auzi vocea şi faţa ei se şi lumină brusc, răsfrângând totodată şi durere, şi bucurie.

— Un singur lucru voiam să vă spun, prinţesă, zise Rostov, şi anume că, dacă prinţul Andrei Nikolaevici n-ar mai fi în viaţă, s-ar fi anunţat imediat în gazete, căci e vorba, doar, de un comandant de regiment.

Prinţesa se uită la el fără să înţeleagă ce spunea, bucurându-se doar că vedea pe chipul lui expresia aceea de compătimire pentru durerea ei.

— Şi eu ştiu, din atâtea alte cazuri, că rana de schijă (în ziare se vorbea de grenadă) ori e mortală şi cu efect imediat, ori e, dimpotrivă, foarte uşoară, zise Nikolai. Trebuie să nădăjduim ce e mai bine, şi eu sunt sigur…

Prinţesa Maria îl întrerupse.

— O, asta ar fi atât de îngro… începu ea şi, fără să-şi termine vorba, de emoţie, îşi înclină capul cu o mişcare graţioasă (cum erau toate mişcările pe care le făcea în faţa lui), apoi, privindu-l recunoscătoare, plecă să-şi ajungă din urmă mătuşa.

În seara aceea, Nikolai nu se duse la nimeni în vizită şi rămase acasă ca să încheie unele socoteli cu vânzătorii de cai. Când sfârşi cu treburile, era prea târziu ca să mai iasă undeva, dar prea devreme ca să se culce, şi Nikolai, singur, se plimbă multă vreme în sus şi-n jos prin odaie, meditând asupra vieţii lui, lucru care la el se întâmpla rar.

Prinţesa Maria îi făcuse o impresie plăcută atunci, lângă Smolensk. Faptul că o întâlnise în împrejurări atât de ieşite din comun şi faptul că tocmai pe ea i-o recomandase, cândva, mama lui ca pe o partidă bogată, îl făcuseră să-i acorde o atenţie neobişnuită. La Voronej, în timpul vizitelor sale, impresia aceasta deveni şi puternică, nu numai plăcută. Nikolai fu uimit de marea frumuseţe morală pe care o observase de data aceasta la dânsa. Deşi se pregătea de câtva timp să plece, nu-i trecuse până acum prin cap să regrete faptul că, plecând din Voronej, se lipsea de plăcerea de a o vedea pe prinţesa Maria. Dar întâlnirea de azi din biserică (Nikolai simţea lucrul acesta) i se întipărise în inimă mai adânc decât ar fi prevăzut şi mai adânc decât ar fi dorit pentru liniştea sa. Faţa ei palidă, fină şi tristă, privirea ei strălucitoare, mişcările ei line şi graţioase şi, mai ales, adânca şi gingaşa tristeţe ce se citea din toate trăsăturile ei îl nelinişteau şi-i solicitau compătimirea. Rostov nu putea răbda să vadă la bărbaţi expresia unei înalte vieţi interioare (de aceea nici nu-l iubea pe prinţul Andrei); el numea cu dispreţ toate acestea filosofie şi visări; dar la prinţesa Maria tocmai în această tristeţe, ce exprima toată adâncimea vieţii ei interioare, care-i lipsea lui Nikolai, el simţea o irezistibilă atracţie.

„Ce fată minunată trebuie să fie. Înger, nu altceva, îşi spunea el. De ce nu sunt liber, de ce m-am pripit aşa cu Sonia?” Şi, fără voia lui, comparaţia între ele i se impuse: una lipsită, cealaltă înzestrată din plin cu darurile spirituale care-i erau străine lui Nikolai şi pe care tocmai de aceea el le preţuia atât de mult. Încercă să-şi închipuie ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost el liber. În ce fel i-ar fi făcut el propunerea şi cum ar fi devenit ea soţia lui? Dar nu, lucrul acesta nu şi-l putea închipui. I se făcu frică şi nu-şi putu trezi în minte nici o icoană limpede. Cu Sonia, el îşi făurise demult un tablou al viitorului său; şi toate erau atât de simple şi de limpezi, tocmai pentru că erau numai în închipuire şi pentru că el ştia tot ce se petrece cu Sonia; dar viitorul împreună cu prinţesa Maria nu şi-l putea închipui, tocmai pentru că el n-o înţelegea, ci o iubea doar.

Visurile lui în legătură cu Sonia aveau în ele ceva vesel, ceva de jucărie. Dar să se gândească la prinţesa Maria îi era totdeauna greu şi i se părea într-o oarecare măsură, înfricoşător.

„Cum se ruga! Îşi aminti el. Se vedea că pune tot sufletul în rugăciune. Da, asta-i rugăciunea care mută munţii din loc şi sunt încredinţat că rugăciunea îi va fi ascultată. De ce oare nu mă rog şi eu să mi se dea lucrul de care am nevoie? Îşi aminti el. Dar care-i lucrul de care am eu nevoie? De libertate, de independenţă faţă de Sonia. Bine spunea ea, îşi aminti el de cuvintele soţiei guvernatorului, numai la nenorociri mă pot aştepta dacă mă însor cu Sonia, încurcături, mama nenorocită… afacerile băneşti… încurcături, groaznice încurcături! Şi, pe urmă, eu nici n-o iubesc. Nu, n-o iubesc aşa cum s-ar cuveni. Dumnezeule! Scoate-mă din această situaţie îngrozitoare şi fără ieşire! Începu el deodată să se roage. Da, rugăciunea poate muta şi munţii din loc, dar trebuie să crezi şi să nu te rogi aşa cum ne rugam noi când eram copii, eu şi Nataşa, cerând lui Dumnezeu să se facă zăpada zahăr şi dând fuga în curte să vedem dacă într-adevăr s-a făcut zăpada zahăr. Nu, eu acuma doar nu mă rog pentru fleacuri”, zise el, punându-şi luleaua într-un colţ; şi, împreunându-şi mâinile, îngenunche în faţa icoanei. Apoi, înduioşat de amintirea prinţesei Maria, începu să se roage aşa cum de multă vreme nu se mai rugase. Ochii îi erau umezi şi lacrimile îl înecau, când în prag se ivi, cu nişte hârtii în mână, Lavruşka.

— Prostule! Ce dai aşa buzna nechemat? Se răsti Nikolai, sărind repede în picioare.

— De la guvernator, rosti cu voce somnoroasă Lavruşka, a venit culierul, aveţi scrisoare.

— Bine, bine, mulţumesc, pleacă!

Nikolai luă cele două scrisori. Una era de la mamă-sa, cealaltă de la Sonia. Le cunoscu după scris şi desfăcu mai întâi scrisoarea Soniei. Dar abia citi câteva rânduri, că faţa i se îngălbeni şi ochii i se măriră de spaimă şi de bucurie.

— Nu, asta-i cu neputinţă! Rosti el cu glas tare.

Şi, nemaiputând sta locului, începu să se plimbe în lung şi-n lat prin odaie cu scrisoarea în mână, citind-o. O parcurse în fugă, apoi o mai citi o dată şi încă o dată, apoi, ridicând din umeri şi dând braţele în lături, se opri în mijlocul odăii, cu gura căscată şi cu ochii aţintiţi în gol. Lucrul pentru care nici n-apucase bine să se roage, cu credinţa că Dumnezeu îi va asculta rugăciunea, se împlinise; dar Nikolai era mirat de faptul acesta, ca şi cum ar fi fost ceva neobişnuit, ca şi cum niciodată nu s-ar fi aşteptat şi ca şi cum tocmai împlinirea atât de grabnică a dorinţei lui i-ar fi dovedit că nu era ceva venit de la Dumnezeu, la care se rugase, ci o simplă întâmplare.

Nodul care-l ţinea pe Rostov legat şi care părea de nedesfăcut, era dezlegat prin această neaşteptată scrisoare a Soniei, pe care nimic n-o provocase (după cum i se părea lui Nikolai). Ea îi scria că ultimele împrejurări nenorocite, pierderea aproape a întregului avut al Rostovilor la Moscova şi dorinţa, nu o dată formulată de contesă, ca Nikolai să se însoare cu prinţesa Bolkonskaia, precum şi tăcerea şi răceala lui din ultima vreme, toate acestea la un loc o făcuseră să ia hotărârea de a renunţa la promisiunea lui de căsătorie şi de a-i reda deplina libertate.

„Prea mă apăsa greu gândul că pot fi eu pricina supărărilor şi discordiei în familia care m-a ocrotit, scria ea, iar dragostea mea nu are decât un singur ţel: fericirea celor pe care îi iubesc; de aceea te implor, Nicolas, să te consideri liber şi să ştii că, în ciuda celor întâmplate, nimeni nu te poate iubi mai mult decât Sonia ta.”

Amândouă scrisorile veneau din Troiţa. A doua era de la contesă. În scrisoarea aceasta i se descriau ultimele zile la Moscova, plecarea, incendiul şi pierderea întregului avut. Tot în scrisoarea aceasta contesa îi mai scria, între altele, că prinţul Andrei e printre răniţii care călătoreau împreună cu ei. Starea lui era foarte gravă, dar acum doctorul spune că sunt speranţe mai multe. Sonia şi Nataşa îl îngrijesc ca nişte adevărate infirmiere.

Cu scrisoarea aceasta, Nikolai se duse a doua zi la prinţesa Maria. Nici Nikolai, nici prinţesa Maria nu rostiră vreo vorbă cu privire la ceea ce puteau însemna cuvintele „Nataşa îl îngrijeşte”; dar datorită acestei scrisori, între Nikolai şi prinţesă se stabili, dintr-o dată, o mai mare apropiere, cam ca raporturile de rudenie.

În ziua următoare, Rostov o conduse pe prinţesa Maria, care pleca la Iaroslavl, şi în câteva zile se întoarse şi el înapoi la regiment.