XI.

DE LA CASA PRINŢULUI Şcerbatov, prizonierii fură duşi drept devale, pe câmpul Devicie, puţin mai la stânga mânăstirii, şi vârâţi într-o grădină de zarzavat în mijlocul căreia era un stâlp. În dosul stâlpului fusese săpată o groapă mare, cu pământul proaspăt scos, şi în jurul gropii şi stâlpului, în semicerc, era o mare mulţime de oameni. Mulţimea se compunea dintr-un mic număr de ruşi şi un mare număr de soldaţi din armata napoleoniană, care nu erau unităţi franceze, în uniforme albastre cu epoleţi roşii, diferite. De-a dreapta şi de-a stânga stâlpului, în front, erau de serviciu nemţi, italieni şi francezi, în uniforme cu bocanci şi chivere.

Delincvenţii fură aşezaţi în ordinea ştiută, adică aceea în care erau înscrişi pe listă (Pierre era al şaselea), şi duşi către stâlp. Mai multe tobe începură să răpăie deodată, din ambele părţi, şi Pierre simţi cum, odată cu bătaia tobelor, i se rupea, parcă, o parte din suflet. Îşi pierdu facultatea de a gândi şi de a înţelege. De-abia putea vedea şi auzi. Şi nu mai avea decât o singură dorinţă: să se împlinească mai curând acel ceva groaznic care trebuia înfăptuit. Pierre se uita la tovarăşii săi şi-i cerceta cu privirea.

Doi inşi din capăt erau puşcăriaşi, raşi în cap: unul, înalt şi slab, celălalt negricios, păros, muşchiulos, cu nasul turtit. Cel de al treilea era un servitor de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu părul încărunţit, cu trupul plin, bine hrănit. Al patrulea era un mujic, bărbat tare chipeş, cu barbă stufoasă, mare şi blondă şi cu ochi negri. Al cincilea era un lucrător de fabrică, galben la faţă, slab, tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în halat de lucru.

Pierre auzi că francezii se sfătuiau cum să-i împuşte – câte unul sau câte doi deodată? „Câte doi”, spuse rece, calm, ofiţerul mai mare în grad. Se produse mişcare în rândurile soldaţilor şi se vedea că toţi se grăbeau, dar graba aceasta nu era a unor oameni care au de făcut un lucru pe înţelesul tuturor, ci o grabă ca a oamenilor care dau zor să isprăvească ceva necesar, dar neplăcut şi de neînţeles.

Un funcţionar francez cu eşarfă pe piept se apropie de capătul drept al şirului de delincvenţi şi citi în ruseşte şi în franţuzeşte sentinţa.

Pe urmă, două perechi de franţuji se apropiară de condamnaţi şi-i luară, aşa cum le indicase ofiţerul, pe cei doi puşcăriaşi de la capătul rândului. Puşcăriaşii se duseră la stâlp, se opriră şi, până să fie aduşi sacii, se uitară tăcuţi în jurul lor, aşa cum se uită fiara doborâtă la vânătorul care se apropie. Unul se închina întruna, celălalt se scărpina pe spinare şi îşi mişca buzele într-o strâmbătură care aducea a zâmbet. Soldaţii începură să-i lege la ochi, cu mişcări pripite, să le pună saci în cap şi să-i lege la stâlp.

Doisprezece puşcaşi înarmaţi ieşiră din rânduri cu paşi fermi şi măsuraţi şi se opriră la opt paşi de stâlp. Pierre se întoarse, ca să nu vadă ce avea să se întâmple. Deodată se auziră ţăcănituri şi o detunătură, care lui Pierre i se păru mai puternică decât cel mai grozav tunet, şi el întoarse capul şi privi. Era fum, şi francezii, cu feţe palide şi mâini tremurătoare, roboteau ceva pe lângă groapă. Fură aduşi următorii doi. Şi aceştia se uitau tot aşa, cu priviri la fel cu ale celorlalţi, tăcuţi, implorând doar cu ochii, deznădăjduiţi, ajutor şi, de bună seamă, nepricepând şi nevenindu-le să creadă în ceea ce avea să urmeze. Nu puteau crede, pentru că numai ei singuri ştiau ce însemna pentru ei viaţa şi, de aceea, nu înţelegeau şi nu credeau că era cu putinţă să le fie luată.

Pierre voia să nu vadă şi îşi întoarse iarăşi privirile. Şi iarăşi ceva ca un tunet groaznic îl asurzi şi, odată cu răsunetul lui, văzu fum, sânge, palidele şi speriatele feţe ale francezilor, care şi acum trebăluiau ceva aproape de stâlp, împingându-se unii pe alţii cu mâini tremurânde. Răsuflând din greu, Pierre se uită împrejurul său, ca şi cum s-ar fi întrebat: ce-i asta? În toate privirile pe care le întâlneau ochii lui Pierre era aceeaşi întrebare.

Pe toate chipurile ruşilor, pe chipurile soldaţilor francezi, pe ale ofiţerilor, pe toate, fără excepţie, el citea aceeaşi spaimă, aceeaşi oroare şi aceeaşi luptă lăuntrică pe care o simţea şi el în inima lui. „Dar cine-i cel ce săvârşeşte lucrul acesta, la urma urmei? Ei toţi suferă întocmai ca şi mine. Atunci, cine? Cine?” îi fulgeră o clipă lui Pierre prin minte.

— Tirailleurs du 86-eme, en avant! 875 strigă cineva. Fu luat al cincilea condamnat, cel de lângă Pierre, numai el singur. Pierre nu pricepu că el era salvat; că el şi toţi ceilalţi fuseseră aduşi aici numai pentru a asista la execuţie. Privea din ce în ce mai îngrozit la ceea ce se săvârşea, fără să se simtă nici bucuros că scăpase, nici mai liniştit. Al cincilea era lucrătorul de fabrică, în halat de lucru. Nici nu se atinseseră bine de el, că şi sări îngrozit înapoi şi se agăţă de Pierre (Pierre tresări şi se scutură de el). Lucrătorul nu putea să umble. Soldaţii îl duceau târâş, iar el tot striga ceva. Când îl puseră la stâlp, tăcu brusc. Parcă ar fi înţeles dintr-o dată ceva. Să fi înţeles că era zadarnic să mai strige, sau poate, dimpotrivă, că era cu neputinţă să-l omoare oamenii; destul că stătea la stâlp şi aştepta să fie legat ca şi ceilalţi, uitându-se în jurul său cu ochi lucioşi, ca de fiară rănită de glonţ.

Pierre nu mai avu puterea să-şi întoarcă faţa şi să închidă ochii. Curiozitatea şi tulburarea lui, ca şi a mulţimii, în faţa acestui al cincilea omor, ajunseseră la pragul cel mai înalt. Tot ca şi ceilalţi, acest al cincilea condamnat părea la fel de liniştit: îşi încheia mereu halatul şi îşi freca unul de altul picioarele goale.

Când începură să-i lege ochii, îşi îndreptă singur nodul de la ceafă, care-l strângea, apoi, când îl sprijiniră de stâlpul însângerat, el se lăsă pe spate şi, cum poziţia îi era incomodă, se îndreptă, îşi alătură picioarele şi se lipi liniştit de stâlp. Pierre nu-şi lua ochii de la el; nu-i scăpa nici cel mai mic gest.

Trebuie să se fi auzit apoi o comandă şi după comandă trebuie să fi răsunat detunăturile celor opt arme. Dar Pierre, oricât s-a sforţat mai târziu să-şi amintească, nu-şi amintea să fi auzit câtuşi de puţin zgomotul împuşcăturilor. El văzu doar cum, nu se ştie de ce, lucrătorul de fabrică se lăsă deodată moale în puterea frânghiilor, cum în două locuri se ivi sânge şi cum, din cauza greutăţii trupului care atârna, frânghiile slăbiră şi lucrătorul de fabrică, lăsându-şi capul să atârne într-un chip nefiresc şi îndoindu-şi un picior sub dânsul, se aşeză la pământ. Pierre se repezi la stâlp. Nimeni nu-l opri. Speriaţi şi palizi, câţiva oameni îşi făceau de lucru ceva în jurul lucrătorului de fabrică. Unui francez bătrân şi mustăcios îi tremura falca de jos, în timp ce dezlega frânghiile. Trupul se prăbuşi grămadă. Soldaţii îl târâră, neîndemânatici şi grăbiţi, îndărătul stâlpului şi-l împinseră în groapă.

Toţi, de bună seamă, ştiau şi niciunul dintre ei nu se îndoia că nu erau decât nişte ucigaşi, care trebuiau să-şi ascundă cât mai grabnic urmele crimei săvârşite.

Pierre îşi aruncă o privire în groapă şi văzu că lucrătorul de fabrică zăcea acolo cu genunchii în sus, aproape la gură, cu un umăr mai ridicat decât altul. Şi umărul acesta se înălţa şi se lăsa ritmic, spasmodic. Dar cazmalele şi începuseră să-i arunce ţărână pe tot trupul. Unul dintre soldaţi strigă la Pierre cu o voce răstită, înciudat şi parcă îndurerat, să se întoarcă la locul lui. Pierre, însă, nu-l înţelese şi rămase lângă stâlp; nimeni nu-l alungă.

Când groapa fu gata acoperită în întregime, se auzi o comandă. Pierre fu dus la locul său şi trupele franceze, aliniate în front, de o parte şi de alta a stâlpului, făcură stânga împrejur şi porniră cu paşi cadenţaţi, defilând prin dreptul stâlpului. Cei douăzeci şi patru de puşcaşi din mijlocul cercului, cu armele descărcate, îşi reluară în pas alergător locurile când trecură companiile pe lângă ei.

Pierre se uita acum nedumerit la aceşti puşcaşi, care fugeau perechi-perechi din cerc. Toţi, afară de unul, se ataşară companiilor cărora le aparţineau. Doar un soldat tânăr, cu faţa palidă ca de mort, cu chivăra alunecată pe ceafă, cu arma scăpată din mână, tot mai stătea nemişcat în faţa gropii, chiar pe locul de unde trăsese. Se clătina ca un om beat şi făcea câte un pas împleticindu-se, când înainte, când înapoi, ca să-şi ţină echilibrul. Un militar bătrân, un subofiţer, se repezi dintre rânduri şi, apucându-l de umeri, îl trase în mijlocul celorlalţi. Mulţimea de ruşi şi de francezi începu să se împrăştie. Toţi mergeau tăcuţi, cu capul în piept.

— Ça leur apprendra a incendier876, spuse cineva dintre francezi.

Pierre se uită la cel care vorbise şi văzu că era un soldat care încerca prin asta să se liniştească singur de grozăvia celor făptuite, dar tot degeaba. Fără să-şi mai sfârşească vorba, făcu un gest cu mâna a renunţare şi trecu mai departe.