XII.

DUPĂ EXECUŢIE, PE PIERRE îl despărţiră de ceilalţi osândiţi şi-l închiseră singur într-o mică biserică devastată şi pângărită.

Înainte de apusul soarelui, un subofiţer din gardă intră în biserică însoţit de doi soldaţi şi-l înştiinţă pe Pierre că fusese graţiat şi că va fi mutat acum în barăcile prizonierilor de război. Fără să fi înţeles ceva din ce-i spunea, Pierre se ridică şi plecă cu soldaţii. Îl duseră în partea de sus a tăpşanului, spre nişte barăci construite din scânduri, grinzi şi leaturi arse şi-l introduseră într-una dintre ele. Pe întuneric, îl înconjurară aici vreo douăzeci de oameni de tot soiul; Pierre se uita la ei, neînţelegând cine sunt, ce caută ei aici şi ce vor de la dânsul. Auzea cuvintele pe care i le spuneau, dar nu putea să prindă ceva cu rost şi cu şir dintre ele; nu le înţelegea sensul. Răspundea la tot ce-l întrebau, dar nu-şi da seama cine sunt cei care-l ascultă şi cum de-i înţeleg răspunsurile. Se uita la chipurile şi la trupurile lor şi toate i se păreau la fel de neînţelese.

Din clipa în care văzuse omorul acela înspăimântător săvârşit de oameni care nu voiseră să-l săvârşească, în sufletul lui Pierre parcă se rupsese dintr-o dată resortul prin care se susţinea şi păstrat totul în viaţă, şi totul părea că se preschimbase într-o grămadă de moloz, fără nici un rost. În el, deşi nu şi-ar fi putut da atunci seama, murise şi credinţa în buna orânduire a lumii, şi încrederea în oameni, şi credinţa în propriul său suflet, şi credinţa în Dumnezeu. Printr-o asemenea stare mai trecuse Pierre şi altădată, dar niciodată cu atâta forţă ca acum. Altădată, când îl copleşeau asemenea îndoieli – ele aveau drept izvor propria lui vină. Şi, în adâncul sufletului său, Pierre simţea atunci că mântuirea din deznădejdea şi din îndoielile care-l cuprinseseră era în el însuşi. Acum însă simţea că nu era vreo vină de-a lui pricina că lumea se prăbuşise în ochii săi şi că rămăseseră din ea doar nişte ruine lipsite de noimă. Simţea că întoarcerea către încrederea în viaţă nu mai stătea în puterea lui.

În jurul lui, în întuneric, erau oameni. Probabil că simţeau în el ceva care-i interesa foarte mult. Îi spuseră ceva, îl întrebară ceva, apoi îl duseră undeva şi, în sfârşit, se trezi într-un ungher al barăcii, laolaltă cu nişte oameni care vorbeau, fiecare din colţul lui, şi făceau mare haz.

— Şi aşa, fraţilor… chiar prinţul cel care, spunea (punând un accent deosebit pe cuvântul „care”) o voce din celălalt capăt al barăcii.

Tăcut şi nemişcat, Pierre şedea lângă perete, pe paie, când închizându-şi, când deschizându-şi ochii. Dar, de îndată ce şi-i închidea, vedea aievea acelaşi chip înspăimântător al lucrătorului – înspăimântător mai ales prin simplitatea lui – şi pe urmă figurile, şi mai înspăimântătoare prin neliniştea lor, ale ucigaşilor fără voie. Şi atunci, Pierre îşi deschidea iarăşi ochii şi privea buimac în întunericul dimprejurul lui.

Alături de dânsul şedea, cinchit, un om mărunţel, a cărui prezenţă Pierre o simţise, la început, după mirosul tare de sudoare pe care-l împrăştia la fiece mişcare. Omul acesta tot trebăluia ceva în beznă, pe la picioare, şi Pierre, deşi nu-i vedea faţa, simţea că se uită tot timpul la el. Când i se mai obişnuiră ochii cu întunericul, Pierre pricepu că omul acesta se descălţa. Şi felul cum făcea el lucrul acesta îl interesa pe Pierre.

După ce dezlegă nojiţa care era înfăşurată pe un picior, o strânse cu grijă şi se apucă numaidecât de celălalt picior, tot cu ochii la Pierre. Cât timp atârna cu o mână prima nojiţă, cu cealaltă se şi apucase să o dezlege pe a doua. După ce se descălţă astfel, cu o deosebită grijă, cu mişcări line, rotunjite, îndemânatice, care se succedau una pe alta fără zăbavă, omul îşi agăţă încălţămintea de nişte ţăruşi bătuţi la căpătâi, scoase un briceag, tăie ceva, închise briceagul, îl puse la loc sub căpătâi şi, după ce se aşeză mai bine, îşi cuprinse cu mâinile genunchii strânşi şi se uită drept la Pierre. Pierre simţi ceva plăcut, liniştitor şi rotund în mişcările îndemânatice, în gospodăria aceasta frumos rânduită în colţişorul său, şi chiar în mirosul acestui om, şi fără să-şi mai ia şi el ochii de la ţăran, îl privi drept în faţă.

— Prin multe nevoi ai fi trecut, boierule? Hai? Vorbi deodată omul cel mărunţel.

Şi era atâta duioşie şi atât firesc în vocea cântată a omului, încât lui Pierre, când dădu să-i răspundă, începu să-i tremure falca şi simţi că-l podidesc lacrimile. În aceeaşi clipă, omul cel mărunţel, ca să nu-i dea timp lui Pierre să-şi trădeze tulburarea, rosti cu aceeaşi voce plăcută:

— Ehei, şoimuleţule, nu te necăji, urmă el cu vocea cântată, duioasă şi mângâietoare, cu care vorbesc rusoaicele bătrâne din popor. Nu te necăji, voinicelule: rabzi un ceas şi trăieşti un veac! Aşa-i, dragul meu. Cât despre traiul nostru de aici, slavă Domnului, n-avem de ce ne plânge. Sunt oameni şi răi şi buni, spuse el şi, încă urmându-şi vorba, se lăsă în genunchi cu o mişcare mlădioasă; apoi se ridică şi, tuşind, se duse încotrova.

— Iaca, ai venit şi tu, potaie, auzi Pierre din capătul celălalt al barăcii aceeaşi voce mângâioasă. A venit, n-a uitat, potaia. Haide, haide, fie!

Şi soldatul, dând la o parte căţeluşul care i se gudura prin preajmă, se întoarse la locul lui şi se aşeză la pământ. Ţinea în mâini ceva înfăşurat într-o cârpă.

— Iaca, boierule, na şi mănâncă, spuse el, revenind la tonul respectuos de adineauri şi întinzându-i lui Pierre câţiva cartofi copţi. La prânz am avut ciorbă. Da' cartofii-s grozavi!

Pierre nu mâncase toată ziua şi mirosul cartofilor i se păru peste măsură de ademenitor. Mulţumi soldatului şi începu să mănânce.

— Păi, aşa? Zise zâmbind soldatul şi luă şi el în mână un cartof. Uită-te aici!

Scoase iar briceagul, tăie cartoful drept în două, în palmă, presără pe el puţină sare dintr-o cârpă şi-l dădu lui Pierre.

— Îs grozavi cartofii iştia, repetă el. Uite, aşa să-i mănânci.

Lui Pierre i se păru că nu mai mâncase niciodată ceva mai gustos.

— Nu, mie nu mi-e de mine, spuse Pierre, dar de ce i-au împuşcat pe nenorociţii aceia? Cel din urmă n-avea decât vreo douăzeci de ani.

— Tţ, tţ… făcu omul cel mărunţel. Mare păcat… mare păcat, adăugă el repede şi, ca şi când cuvintele i-ar fi fost veşnic gata pregătite să-i zboare din greşeală de pe buze, continuă: Dar cum se face, boierule, că ai rămas dumneata la Moscova?

— N-am crezut că au să vină aşa de repede. Am rămas din greşeală, spuse Pierre.

— Dar cum de te-au luat, şoimuleţule? De acasă de la tine?

— Nu, m-am dus şi eu să văd focul şi atunci au pus mâna pe mine, m-au învinuit că am dat foc şi m-au judecat.

— Unde-i judecată, acolo-i şi nedreptate, observă omul cel mărunţel.

— Dar tu, demult eşti aici? Întrebă Pierre, mestecând cel din urmă cartof.

— Eu? M-au luat duminică, din spital, de la Moscova.

— Ce, eşti militar?

— Soldat din regimentul Apşeronski. Era să mă prăpădesc de friguri. Nouă nici nu ne-a spus nimeni nimic. Zăceam acolo vreo douăzeci dintr-ai noştri. Nici cu gândul nu gândeam, nici în vis nu visam.

— Şi zi, nu ţi s-a urât aici? Întrebă Pierre.

— Cum să nu mi se fi urât, şoimuleţule! Mie-mi zice Platon şi porecla mi-e Karataev, adăugă el, urmărind, probabil, să-i fie mai uşor lui Pierre să i se adreseze. Îmi ziceau „şoimuleţul” în armată. Cum să nu mi se fi urât, frate dragă! Moscova-i mama oraşelor. Cum să nu ţi se urască să stai şi să te tot uiţi la toate astea? D-apoi şi viermele roade varza, dar piere el cel dintâi; aşa spuneau bătrânii, adăugă el repede.

— Cum? Cum ai spus? Îl întrebă Pierre.

— Eu? Întrebă Karataev. Eu ziceam că nu-s toate cum gândeşte omul, ci-i după cum voieşte Domnul, spuse el, crezând că repetă cele spuse. Şi continuă numaidecât: Dar dumneata, boierule, ai moşii? Şi casă ai? Care va să zică, ai de toate din plin! Ai şi nevastă? Dar bătrânii îţi trăiesc? Întrebă el şi, cu toate că Pierre nu-i vedea faţa pe întuneric, simţi că soldatului i se strângeau buzele într-un zâmbet reţinut de duioşie, când îl întreba de toate acestea.

S-ar fi spus că-i părea rău de Pierre că n-avea părinţi şi mai cu seamă mamă.

— Nevasta-i de tăifăsuit, soacra e de-un bun venit, dar nimic nu-i mai scump pe lume ca mama care te-a născut! Zise el. Da' copilaşi ai? Continuă el cu întrebările. Răspunsul negativ al lui Pierre îl mâhni pesemne, iarăşi, şi se grăbi să adauge: Nu-i nimic; eşti om tânăr, a da Dumnezeu şi-ai avea. Numai să trăiţi în bună înţelegere…

— Păi, acuma-i totuna, spuse fără să vrea Pierre.

— Hei, eşti om bun, replică Platon. De sărăcie şi de temniţă nimic nu te fereşte. Se aşeză mai bine şi tuşi, pregătindu-se, de bună seamă, să spună o poveste mai lungă. Şi-aşa, neiculiţă dragă, eram pe atunci acasă, începu el. Răzăşia noastră-i bogată, pământ avem mult, trăiesc bine mujicii la noi – iar casa noastră, slavă ţie, Doamne. Şase inşi ieşeam la coasă, şi cu tata şapte. O duceam bine. Răzăşi în toată puterea cuvântului. Dar s-a întâmplat… şi Platon Karataev povesti o istorie lungă, cum se dusese odată după lemne în pădurea altuia şi-l prinsese gornicul, cum fusese biciuit, judecat şi trimis la oaste. Aşa-i viaţa, şoimuleţule, rosti el cu glasul schimbat de zâmbet. Credeau că mă trimit la rău, da' când colo, mi-au făcut un bine! Îl luau pe frate-miu cel mic, de n-ar fi fost să cad eu în greşeală. Şi frate-miu cel mic avea cinci copilaşi, iar eu, cum vezi, numai muierea. Am avut o copiliţă, dar ne-a luat-o Dumnezeu până a nu pleca eu la oaste. Şi, cum îţi spuneam, viu eu odată în conced. Mă uit, ai mei trăiesc mai bine ca înainte. Plină curtea de vite, şi femeile stau acasă, numai doi fraţi erau plecaţi să mai câştige cu munca. Mihailo singur, fratele cel mic, rămăsese acasă. Tata ne-a şi spus: toţi copiii îs pentru mine deopotrivă; de oricare deget te-ar muşca, la fel te doare. Să nu-l fi luat atuncea pe Platon, cădeau sorţii pe Mihailo. Ne-a chemat pe toţi – zău – şi ne-a înşirat în faţa icoanelor. „Mihailo, zice, vino-ncoa, pleacă-te până la pământ în faţa lui, şi tu, femeie, pleacă-te! Plecaţi-vă şi voi, nepoţilor! Aţi înţeles?” zice. Şi uite-aşa, neiculiţă dragă. Soarta hotărăşte. Iar noi tot cârtim: ba că ceea nu-i bine, ba că ceea-i rău. Fericirea noastră, neiculiţă, e ca apa dintr-o vârşă de prins peşte: tragi de ea, se umflă; dai s-o scoţi, nu-i nimic în ea. Asta e.

Şi Platon se răsuci pe paiele lui, tăcu un timp, apoi se ridică în picioare.

— Ce-i, pare-mi-se că ţi-e somn! Zise el şi începu să-şi facă grăbit semnul crucii, rostind:

— Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola şi Lavra! Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola şi Lavra, Doamne Isuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte! Încheie el, apoi, făcând o mătanie până la pământ, se ridică, oftă şi se aşeză pe paie. Iac-aşa! Culcă-mă, Doamne, pietricică şi scoală-mă colăcel, mai adăugă el, şi se culcă, trăgându-şi peste umeri mantaua.

— Ce rugăciune-i asta pe care ai spus-o? Întrebă Pierre.

— Hî? Îngână Platon (aţipise). Ce rugăciune am spus? M-am rugat. Dar dumneata nu te rogi?

— Cum să nu, mă rog şi eu, zise Pierre. Dar ce spuneai acolo: Frola şi Lavra?

— Păi cum, răspunse repede Platon, e sărbătoarea cailor. Şi de vite trebuie s-avem milă, zise Karataev. Ia te uită, potaia, cum s-a-ntins. S-a-ncălzit, porcul de câine, zise el, simţind căţelul la picioare; apoi se mai răsuci o dată şi adormi numaidecât.

Afară se auzeau, undeva în depărtare, plânsete şi ţipete, şi printre crăpăturile barăcii se zărea un foc; în baracă era însă linişte şi întuneric. Multă vreme Pierre nu putu să doarmă. Stătea culcat în beznă, pe locul lui, ascultând cu ochii deschişi sforăitul regulat al lui Platon, care dormea lângă el; simţea cum lumea, care înainte se năruise în sufletul lui, se înălţa acum cu o frumuseţe nouă şi pe temelii noi, de neclintit.