XIII.

ÎN BARACA ÎN CARE FUSESE adus Pierre şi unde-şi petrecu patru săptămâni din viaţă, mai erau douăzeci şi trei de soldaţi prizonieri, trei ofiţeri şi doi funcţionari.

De toţi îşi aducea mai târziu aminte ca printr-o ceaţă; dar Platon Karataev rămase pentru totdeauna în sufletul lui Pierre ca amintirea cea mai trainică şi mai scumpă şi ca întruchiparea a tot ce este rusesc, blajin şi rotunjit în sine. Când, a doua zi în zori, Pierre îşi văzu vecinul, prima lui impresie de ceva rotunjit se adeveri pe deplin; întreaga făptură a lui Platon, în mantaua lui franţuzească încinsă cu frânghie, cu şapcă şi opinci, era rotundă; capul îi era perfect rotund; spatele, pieptul, umerii, mâinile chiar, pe care le ţinea ca şi cum ar fi tot vrut să îmbrăţişeze ceva, erau rotunde; zâmbetul lui plăcut şi ochii mari căprui şi duioşi, erau rotunzi.

Judecând după povestirile pe care le spunea el din campaniile la care luase parte ca vechi soldat, Platon Karataev trebuie să fi avut peste cincizeci de ani. Nu ştia însă nici el şi nici n-ar fi putut socoti, oricât s-ar fi silit, câţi ani avea; dar dinţii lui strălucitori de albi şi puternici, care se iveau ca două semicercuri de câte ori râdea (ceea ce se întâmpla adesea), erau toţi frumoşi şi întregi; n-avea nici un fir de păr alb în barbă ori pe creştet, şi tot trupul său vădea mlădiere şi, mai ales, putere şi rezistenţă.

Faţa lui, cu toate zbârciturile mici şi rotunde, avea un aer de nevinovăţie şi tinereţe; vocea îi era plăcută şi melodioasă. Dar cea mai însemnată particularitate a vorbirii lui era spontaneitatea şi cursivitatea. Niciodată, se vedea bine, nu se gândea la ceea ce spunea sau se pregătea să spună şi, de aceea, repeziciunea şi intonaţiile sale juste aveau o deosebită şi irezistibilă putere de convingere.

Forţa lui fizică şi sprinteneala lui erau, la începutul prizonieratului, atât de neştirbite, încât părea că nu ştie ce-i oboseala şi boala. În fiecare seară, la culcare, el spunea: „Culcă-mă, Doamne, pietricică şi scoală-mă colăcel”; iar dimineaţa când se trezea, strângea întotdeauna în acelaşi fel din umeri şi spunea: „Cum m-am trântit, am şi adormit; cum m-am sculat, m-am şi înviorat”. Şi într-adevăr, era destul să se culce că şi adormea buştean, şi era destul să se scoale, că se şi apuca de o treabă oarecare, fără nici o clipă de zăbavă, aşa cum fac copiii care, cum se trezesc, se şi apucă de jucării. Se pricepea la toate – nu din cale-afară de bine, dar nici prost. Făcea pâine, gătea de mâncare, cosea, geluia, cârpea cizme. Era veşnic ocupat şi doar noaptea dacă-şi mai permitea să stea de taclale, lucru care-i plăcea, şi să cânte. Cânta, nu aşa cum cântă cântăreţii, care ştiu că-i ascultă cineva, ci aşa cum cântă păsările, probabil pentru că sunetele acestea erau pentru el tot atât de necesare, cum îndeobşte e necesar să te întinzi sau să te mişti; şi sunetele pe care le scotea erau întotdeauna subţiri, duioase, aproape femeieşti, pline de alean, iar chipul lui lua, în timp ce cânta, o înfăţişare foarte serioasă.

De cum căzuse prizonier şi-şi lăsase iar barbă, se vede că se lepădase de tot ce dobândise străin, peste firea sa, de tot ce era soldăţesc, şi se întorsese, fără voia lui, la deprinderile vechi de om din popor, de ţăran.

— Soldatul, cum vine-n conced, îşi şi scoate cămaşa din nădragi, spunea el.

Vorbea fără prea multă plăcere de viaţa sa de soldat, deşi nu se plângea de ea, şi repeta adeseori că el, tot timpul serviciului militar, nu fusese măcar o dată bătut. Când povestea, povestea de predilecţie din amintirile lui îndepărtate şi rămase, probabil, scumpe sufletului său, amintiri din viaţa lui de „răzăş”, cum numea el viaţa ţărănească. Zicalele de care-i era plină vorbirea nu erau dintre acelea, de cele mai multe ori, necuviincioase sau obraznice, din care spun soldaţii, ci erau zicători din popor, care par atât de neînsemnate luate izolat, dar care dobândesc dintr-o dată un tâlc de adâncă înţelepciune, când sunt spuse unde se cuvine.

Adeseori spunea ceva cu totul opus de ceea ce spusese înainte, dar şi una şi alta dintre afirmaţiile lui erau pline de adevăr. Îi plăcea să vorbească şi vorbea frumos, înfrumuseţându-şi povestirea cu diminutive şi cu cimilituri pe care, după părerea lui Pierre, le născocea din capul lui; dar cel mai de seamă farmec al povestirilor sale consta în faptul că, în vorbirea lui, întâmplările cele mai banale, uneori chiar acelea de care Pierre, lovindu-se, nu le dăduse nici o importanţă, căpătau, reproduse de el, un caracter de solemnă desăvârşire. Îi plăcea să asculte poveştile (mereu aceleaşi), pe care le spunea seară de seară unul dintre soldaţi, dar mai mult decât orice îi plăcea să asculte istorisiri din viaţa de toate zilele. Zâmbea înveselit când auzea asemenea istorisiri, mai adăugând câte un cuvânt, sau mai punând câte o întrebare, ţintind toate să-i desluşească mai bine frumuseţea lucrurilor ce i se povesteau. Legături de prietenie, ataşamente, iubiri – în sensul în care înţelegea Pierre aceste sentimente – Karataev n-avea; dar iubea şi trăia îndrăgind tot ceea ce viaţa îi punea în faţă, mai ales omul, nu un om oarecare, un anumit om ştiut, ci aceia pe care îi avea în faţa ochilor. Îşi iubea câinele, îşi iubea tovarăşii, îi iubea pe francezi, îl iubea pe Pierre, care-i era vecin; dar Pierre simţea că, cu toată duioşia şi blândeţea pe care i le arăta Karataev (duioşie prin care instinctiv dădea respectul cuvenit vieţii spirituale a lui Pierre), n-ar fi simţit mâhnire nici măcar o clipă dacă s-ar fi despărţit de dânsul. Şi Pierre începu să aibă şi el acelaşi sentiment faţă de Karataev.

Pentru ceilalţi prizonieri, Platon Karataev era un soldat ca toţi soldaţii; îl numeau „şoimuleţul” sau Platoşa, glumeau pe seama lui fără răutate, îl mânau după una şi alta. Pentru Pierre însă, Platon rămase pentru totdeauna aşa cum îl văzuse în prima noapte: nepătrunsa, rotunda şi veşnica întruchipare a spiritului de simplitate şi de adevăr.

Platon Karataev nu ştia nimic pe de rost, afară de rugăciunea lui. Când spunea ce avea de spus, părea că, începând, nu ştie dinainte cum îşi va sfârşi vorba.

De câte ori Pierre, mirat de sensul vorbelor lui Karataev, îl ruga să repete ce a spus, el nu-şi mai putea aminti ce spusese cu o clipă înainte, tot aşa cum nu putuse cu nici un chip să-i redea lui Pierre în cuvinte cântecul său favorit. Cântecul spunea: „drag mi-e crângul de mesteceni” şi „mult mi-e dor”, dar tradus în cuvinte nu mai avea nici un înţeles. Nu înţelegea şi nu putea înţelege sensul cuvintelor izolate, scoase dintr-o vorbire. Fiecare cuvânt al lui şi fiecare acţiune erau expresia acelei forţe necunoscute de el, care era viaţa lui. Dar viaţa lui, aşa cum şi-o vedea el, n-avea nici un sens ca viaţă aparte. Ea avea sens doar ca o părticică a întregului, pe care îl simţea necontenit. Vorbele şi faptele sale se revărsau din el tot atât de măsurat, de inevitabil şi de nemijlocit, cum emană mirosul din floare. El nu putea înţelege nici valoarea, nici sensul unei fapte sau al unui cuvânt, luate separat.