XIV.

AFLÂND DE LA NIKOLAI ŞTIREA că fratele ei se afla împreună cu Rostovii la Iaroslavl, prinţesa Maria se pregăti pe dată – fără să ţină seama de mătuşa ei care nu era de părere – de plecare, şi nu singură, ci împreună cu nepoţelul ei. Dacă era greu sau uşor, cu putinţă sau cu neputinţă, ea nu se întrebase şi nu voia să ştie; de datoria ei nu era numai să se afle la căpătâiul unui frate care-i putea fi pe moarte, dar şi să facă tot posibilul să-i ducă băiatul; şi ea se pregăti de drum. Dacă prinţul Andrei însuşi nu-i dăduse de veste, faptul şi-l explica prin aceea că el ori era prea din cale-afară de slăbit şi nu putea scrie, ori socotea prea grea şi prea periculoasă pentru ea şi pentru fiul lui o călătorie ca aceasta.

În câteva zile, prinţesa Maria fu gata de drum. Convoiul ei era compus din imensul cupeu princiar cu care venise la Voronej, dintr-o brişcă şi o căruţă. Mergeau cu ea mademoiselle Bourienne, Nikoluşka cu guvernatorul său, bătrâna dădacă, trei fete în casă, Tihon, un lacheu tânăr şi un vătaf înarmat, pe care i-l dăduse mătuşă-sa s-o întovărăşească.

Să meargă pe drumul obişnuit, prin Moscova, nici nu se putea gândi şi, de aceea, calea ocolită pe care trebuia s-o străbată ducea prin Lipeţk, Riazan, Vladimir şi Şuia şi era de foarte lungă durată, mai cu seamă pentru că nu peste tot se găseau cai de schimb în staţiile de poştă, şi mai era şi foarte grea şi chiar primejdioasă prin preajma Riazanului unde (după cum se spunea) se iviseră francezii.

În timpul acestei călătorii grele, pe mademoiselle Bourienne, pe Dessalles şi pe servitorii prinţesei Maria îi uimi cât de tare de înger era ea şi ce spirit practic avea. Se culca mai târziu decât toţi, se scula cea dintâi şi nici o piedică n-o putea opri din drum. Datorită spiritului ei practic şi energiei ei, care însufleţea pe cei ce o însoţeau, către sfârşitul săptămânii a doua se apropiară de Iaroslavl.

Ultimele zile petrecute la Voronej fuseseră pentru prinţesa Maria cele mai fericite din viaţa ei. Iubirea ei pentru Rostov n-o mai chinuia şi n-o mai tulbura. Iubirea aceasta îi umplea tot sufletul, devenise o parte integrantă din ea însăşi şi ea nu i se mai opunea. În ultimul timp, prinţesa Maria se convinsese, deşi nu-şi tradusese niciodată lucrul acesta lămurit, în cuvinte, că iubea şi că era iubită. Se convinsese de acest lucru la ultima ei întrevedere cu Nikolai, când acesta venise să o anunţe că fratele ei se găsea împreună cu Rostovii. Nikolai nu dăduse de înţeles printr-un cuvânt măcar, că acum (în cazul însănătoşirii prinţului Andrei), relaţiile de altădată dintre acesta şi Nataşa s-ar fi putut reînnoi, dar prinţesa îi citise pe chip că ştia şi se gândea la asta. Şi, în ciuda acestui fapt, purtarea lui faţă de dânsa – plină de atenţie, delicată şi drăgăstoasă – nu numai că nu se schimbase, dar, mai mult, părea că-l şi bucură faptul că acum înrudirea dintre el şi prinţesa Maria îi îngăduia să-şi arate mai liber prietenia şi dragostea faţă de dânsa, cum gândea de multe ori prinţesa Maria. Ştia că iubeşte pentru prima şi ultima dată în viaţă, simţea că e iubită şi era fericită şi împăcată în privinţa aceasta.

Dar această parţială fericire din sufletul ei nu numai că nu o împiedica să fie profund îndurerată pentru fratele ei, ci dimpotrivă, îi dădea o mai mare libertate de a se lăsa cu totul în voia sentimentului iubirii de frate. Sentimentul acesta era atât de puternic în clipa plecării ei din Voronej, încât, văzându-i chipul chinuit şi deznădăjduit, însoţitorii ei erau încredinţaţi că se va îmbolnăvi pe drum; însă tocmai greutăţile şi grijile călătoriei, cu care se luptase atât de energic prinţesa Maria, o îndepărtară un timp de durerea ei şi-i dădură puteri.

Cum se întâmpla întotdeauna în timpul călătoriilor, prinţesa Maria nu se mai gândea decât la drum, uitând care îi era ţinta. Dar când se apropiară de Iaroslavl şi când i se deschise iarăşi perspectiva a ceea ce putea s-o aştepte, şi încă nu peste un număr de zile, ci chiar în aceeaşi seară, tulburarea ei ajunse la culme.

Când vătaful, trimis înainte călare, pentru a se informa la Iaroslavl unde locuiau Rostovii şi în ce stare se găsea prinţul Andrei, veni să întâmpine la bariera oraşului cupeul cel mare care sosea, el se îngrozi de chipul înfricoşător de palid al prinţesei, care-şi scosese capul pe ferestruica cupeului.

— Am aflat tot, înălţimea-voastră: familia Rostov locuieşte în piaţă, în casa negustorului Bronnikov. Nu-i departe: chiar pe malul Volgăi, spuse vătaful.

Prinţesa Maria i se uită speriată şi întrebătoare drept în ochi, nepricepând de ce nu-i răspundea nimic la principala întrebare: ce era cu fratele ei?

Mademoiselle Bourienne puse în locul prinţesei întrebarea referitoare la prinţ:

— Ce-i cu prinţul? Se informă ea.

— Luminăţia-sa locuieşte cu dânşii în aceeaşi casă.

„Înseamnă că trăieşte”, îşi zise prinţesa şi întrebă încet:

— Cum îi este?

— Lumea spune că e tot cum era.

Ce însemna, „tot cum era” prinţesa nu-l mai întrebă. Aruncă doar o privire fugară spre Nikoluşka, nepoţelul de şapte ani care şedea în faţa ei, vesel că vedea oraşul, apoi lăsă capul în piept şi nu-l mai ridică până când cupeul greoi se opri undeva huruind, zdruncinându-se şi legănându-i. Scara cupeului fu coborâtă cu zgomot.

Portiera se deschise. În stânga se vedea o apă, un râu mare, în dreapta treptele casei; pe trepte era lume, servitori, şi o fată rumenă la chip, cu plete mari, negre, care zâmbea neplăcut şi fals, cum i se păru prinţesei Maria (era Sonia). Prinţesa o luă la fugă în sus pe scări, iar fata care zâmbea prefăcut spuse:

— Pe aici, pe aici!

Şi prinţesa se trezi într-un antreu, în faţa unei femei bătrâne, cu o figură de orientală, care-i ieşi grăbită în cale, cu chipul răvăşit. Era bătrâna contesă. O îmbrăţişa şi-o sărută pe prinţesa Maria.

— Mon enfant! Spuse ea. Je vous aime et vous connais depuis longtemps.877

Oricât de emoţionată era, prinţesa Maria înţelese că era contesa şi că trebuia să-i spună ceva. Fără să-şi dea seama cum, rosti câteva cuvinte respectuoase în franţuzeşte, pe acelaşi ton pe care i se adresase contesa, apoi întrebă:

— Cum se simte el?

— Doctorul spune că e în afară de orice pericol, zise contesa, dar spunând aceasta înălţă ochii spre cer şi oftă, şi în gestul acesta era o expresie care-i contrazicea spusele.

— Unde-i? Pot să-l văd, se poate? Întrebă prinţesa.

— Numaidecât, prinţesă, numaidecât, scumpa mea. Acesta-i copilul lui? Întrebă ea, văzându-l pe Nikoluşka intrând împreună cu Dessalles. Avem să încăpem cu toţii, casa-i mare. O, ce băieţel încântător!

Contesa o conduse pe prinţesa Maria în salon. Sonia sta de vorbă cu mademoiselle Bourienne. Contesa îl mângâia pe Nikoluşka. Bătrânul conte intră în salon şi spuse bun venit prinţesei. Contele se schimbase peste măsură de mult de când îl văzuse ultima dată prinţesa. Pe atunci fusese un bătrânel voinic, plin de haz şi sigur de sine. Acum părea un om zdrobit, vrednic de plâns. Vorbind cu prinţesa, se uita tot timpul în jurul lui, ca şi cum ar fi vrut să întrebe pe toată lumea dacă nu cumva face ceva ce nu se cuvine. După ruinarea Moscovei şi a întregului său avut, contele, dezrădăcinat, îşi pierduse pesemne conştiinţa importanţei sale şi simţea că pentru el nu mai e loc în viaţă.

Cu toate că singura ei dorinţă era să-şi vadă cât mai repede fratele şi cu toate că îi era necaz că acum, când ea nu voia decât să-l vadă pe Andrei, Rostovii nu mai sfârşeau cu vorba şi-i copleşeau cu laude prefăcute nepoţelul, prinţesa observa tot ce se petrecea în: jurul ei şi simţea că trebuie neapărat să se supună, până una-alta, acestei noi rânduieli în care intrase. Ştia că toate acestea erau inevitabile, aşa că, oricât de greu i-ar fi venit, le îndură fără supărare.

— Nepoată-mea, spuse contele, prezentând-o pe Sonia. N-ai cunoscut-o, prinţesă?

Prinţesa se întoarse spre ea şi, încercând să-şi înăbuşe sentimentul ostil care i se trezea în adâncul sufletului faţă de această fată, o sărută. Dar începuse s-o apese greu faptul că starea sufletească a tuturor celor ce o înconjurau era atât de departe de ceea ce era în sufletul ei.

— Unde-i el? Mai întrebă o dată, adresându-li-se tuturora.

— E jos, Nataşa e cu dânsul, răspunse Sonia, înroşindu-se. Am trimis să vadă ce face. Dumneata, prinţesă, vei fi fiind, cred, obosită?

Prinţesei îi dădură lacrimile de necaz. Întoarse capul şi se pregătea să o mai întrebe o dată pe contesă cum putea ajunge la el, când, dinspre uşă, se auziră, uşori, paşi vijelioşi şi veseli parcă. Prinţesa se întoarse şi o văzu pe Nataşa care intra aproape fugind, pe Nataşa, pe care, în întrevederea aceea de demult, de la Moscova, o plăcuse atât de puţin.

Dar înainte chiar de a-i putea vedea faţa, prinţesa Maria înţelese că Nataşa era tovarăşa ei sinceră întru durere şi, deci, prietena ei. Se repezi s-o întâmpine şi, îmbrăţişând-o, începu să plângă pe umărul ei.

Cum aflase de sosirea prinţesei Maria, Nataşa, care stătea la căpătâiul prinţului Andrei, ieşise binişor din camera lui şi pornise, cu paşii aceia repezi care, după cum i se păruse prinţesei Maria, erau parcă veseli, întru întâmpinarea ei.

Pe chipul ei emoţionat, când apăru în cameră aproape fugind, nu era decât o expresie de dragoste, expresia unei dragoste neţărmurite faţă de el, faţă de ea, faţă de tot ce-i era apropiat omului iubit, o expresie de compătimire, de suferinţă pentru alţii şi de pasionată dorinţă de a se dărui pe sine pentru a-i ajuta. Se vedea bine că în clipa aceea în sufletul ei nu era nici un gând privitor la ea şi la relaţiile ei cu dânsul.

Prinţesa Maria, simţitoare, pricepu de la cea dintâi privire toate acestea după chipul Nataşei şi plânse cu dureroasă voluptate pe umărul ei.

— Să mergem, să mergem la el, Marie, spuse Nataşa şi o conduse în camera alăturată.

Prinţesa Maria înălţă capul, îşi şterse ochii şi se uită la Nataşa. Simţea că de la ea va putea afla şi înţelege totul.

— Ce… începu ea să întrebe, dar se opri deodată.

Simţi că prin cuvinte nu se putea nici întreba şi nici răspunde. Chipul şi ochii Nataşei trebuiau să spună tot, mai clar şi mai adânc.

Nataşa se uită la ea, dar părea înfricoşată şi cuprinsă de îndoială dacă să spună sau să nu spună tot ce ştia. Simţea parcă, în faţa acestor ochi strălucitori, care o pătrundeau până în adâncul inimii, că nu se putea să nu spună tot, tot adevărul, aşa cum îl văzuse ea. Buzele Nataşei începură deodată să tremure, cute urâte i se formară împrejurul gurii şi, izbucnind în hohote de plâns, îşi ascunse faţa în mâini.

Prinţesa Maria înţelese totul.

Dar ea tot mai nădăjduia, aşa că întrebă şi prin cuvinte, în care nu credea nici ea:

— Dar rana, cum merge rana? Şi el cum se simte în general?

— Ai… ai să… vezi, doar atât putu să spună Nataşa.

Mai zăboviră puţin jos, lângă camera lui, ca să le mai treacă plânsul şi să intre la el cu feţe liniştite.

— Cum a evoluat boala? E mult de când îi e mai rău? Când s-a întâmplat asta? Întrebă prinţesa Maria.

Nataşa povesti că la început fusese în primejdie din cauza stării febrile şi a durerilor, dar că la Troiţa toate acestea trecuseră şi că doctorul nu se mai temea decât de un singur lucru: cangrena. Dar şi pericolul acesta trecuse. Când sosiseră la Iaroslavl, rana începuse să supureze (Nataşa era bine informată despre tot ce privea supuraţia şi celelalte asemănătoare) şi doctorul spusese că supuraţia va putea decurge normal. Pe urmă, se ivise iar febra. Medicul spunea că febra aceasta nu era atât de primejdioasă.

— Dar acum două zile, începu Nataşa, s-a întâmplat deodată asta… Ea îşi ţinu cu greutate plânsul. Nu ştiu de ce, dar… ai să vezi cum s-a schimbat.

— L-au părăsit puterile? E slăbit? întrebă prinţesa.

— Nu, nu e asta, dar e mai rău. Ai să vezi. Ah, Marie, e prea bun; nu poate, nu poate trăi, pentru că e…