Tu care mă citești cu voie bună,

Necunoscut prieten inocent,

Tu vei muri la noapte, peste-o lună

Sau peste zece ani, — indiferent.

Un mare potentat ce stă departe

(Și nimeni nu-i mai mare decât El)

Te-a osândit nevinovat la moarte,

Rostind sentința-i fără drept de-apel.

Și dacă, liber ca într-un ospiciu,

Te lasă încă-un pic să mai respiri,

O face doar așa, dintr-un capriciu:

Tu nu poți evada pe nicăiri.

Zadarnic l-ai ruga, că nu te-aude,

Zadarnic te-ai piti, te-ai face mic.

La EL nu merge cu protecție, cu rude;

Nu te salvează nimeni și nimic...

Tu vei muri și-n urma ta ograda

Va sta sub soare-a doua zi la fel.

Și factorul postal va trece strada,

Lătrat de-aceeași jarvă de cățel.

Apoi pe-aceeași stradă solitară

Vor trece îndrăgostiți pe-nserat,

Visând în fiecare primăvară

Un vis pe care și tu l-ai visat.

De dimineață-aceleași servitoare

Vor scoate așternutul pe balcon,

Și fiecare doamnă, la culcare,

Va da pe nas cu cremă „Tokalon”...

Iar tu, ca o momâie-ncremenită

În fundul gropii umede și reci,

Vei sta privind în bezna nesfârșită

Cu ochii ficși, întunecați și seci.

Nu vei vedea apusurile roșii,

Nici nu vei ști de-i noapte ori e zi.

Și-n veci de veci tu nu vei auzi

Cum cântă-n soare, peste tot, cocoșii...