Oștile păgâne pasă la hotare.

Mihai-vodă șade la o masă mare.

Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc,

Când deodată-n sală intră-un sol turcesc.

— Padișahul nostru m-a trimis la tine

Să-i plătești tributul ce i se cuvine!...

Mihai-vodă tace. Oaspeți, mare-mic,

Cu onor din teacă spedele-și ridic.

Luna varsă raze dulci și auroase,

Căpitanii-și scutur coamele pletoase.

Iat-acum se scoală doamna-i tinerică

Rumenă, suavă ca o zambilică.

Sub hlamidă-i saltă rotungioru-i sân,

Crini și garofițe pe-al ei chip se-ngân,

Părul pe-a ei frunte joacă grațios,

Ochii cu tristețe cat-acum în jos:

— Unde este timpul cel de altădată

Când Mihai Viteazul știa să se bată?

Cela ce-n primejdii stă și se gândește

Inamicii țării jugu-i pregătește.

Pentru tron, mărire, dulcea-i soțioară

Gata-i să se ducă și-n locu-i să moară!

Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,

Dar nu ai pe-acela plângând ca s-o vezi,

Du-te, mori în luptă, dulcele meu mire,

Că de nu ești vrednic, plec la mănăstire!

Atunci Mihai-vodă se scoală deodată

Și spre sol întoarce fața-i gândurată:

— Mergi și spune celui care te-a trimis

Că Mihai Viteazul ochii n-a închis.

Au voiești pe țară biruri noi a pune?

Au vrei să iau pielea de pe Națiune?...

Padișahul vostru, fără de-nconjor,

Vrea să nimicească p-acest brav popor.

Dar mai bine piară dacă i-a fost dat,

Decât cu rușine, mic și atârnat!

Și zicând acestea, ia o bardă-n mână,

Iute strânge-n juru-i armia română

Și cu ea de-a valma, făr' să zăbovească,

Sfarmă și respinge armia turcească.

Chiar și Sinan-Pașa, plin de umilinți,

A căzut în apă și-a pierdut doi dinți.

Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,

Nalță-o mănăstire și trei parastasuri!