V-a doborât alături deopotrivă

Amarul trudei fără de hodină.

La căpătâiul vost' într-un opaiț,

Domol clipește-un sâmbur de lumină.

Din cetățuia strălucirii, luna

Și-a pogorât sfiala prin fereastă,

Ca să vegheze așternutul mașter

În care doarme trudnica nevastă.

Biet mucenic neistovit al pâinii!

La sânul ei, îți luminează luna

Un prunc de-o zi, învăluit în scutec,

Ce te-a-nfrățit cu ea pe totdeauna.

Tu simți chemarea gliei milostive

Și te-mpresoară o nădejde sfântă...

Ca un prinos de cuminecătură,

O rază rece bine-vă-cuvântă,

Domol pe fruntea pruncului se frânge

Și rostul ei v-aduce o solie:

Că-n el trezi-va-nfricoșatul vifor

Al judecății care va să vie.