Icoanei

Împins mereu către păcate

Un suflet trist mi-au dat părinții —

Bolnav de dorul clipei moarte

Și ars de flacăra dorinței.

Dar tu mi-ai luminat de-a pururi

Al nopților convoi tăcut,

Icoană scumpă, — și cu tine

Mi-ai dus norocul în trecut.

La tine-și caută, sfioase,

Un adăpost în clipe grele,

Speranțele mângâietoare

Și toate visurile mele...

Ușoare zboară către tine,

Cum zboară fluturii ușori

Spre floarea tăinuită-n umbră,

Spre cea mai dulce dintre flori...

Tu, cea dintâi, mi-ai dat putere

Să sfarm zăgazurile minții

Când mi-ai sădit în piept ispita,

Fiorul tainic al dorinței.

Și coborând în ochii-mi tulburi

Adânc, privirea ta de sfântă,

Mi-ai dat belșug de viață nouă

Și iubitoare mi-ai zis: cântă!...

Acum sunt singur. Ești departe,

Neprețuita mea comoară...

Dar vii în ceasul mut al serii

Când liniștea din cer coboară,

Și văd cum genele plecate

În tremur necurmat le miști,

Întunecând surâsul gurii

Cu noaptea ochilor tăi triști.

Zadarnic pizma altor inimi

Ne-a despărțit atâta vreme,

Că ochii nu mai vor să plângă

Și gura uită să blesteme:

Simt umbrele ce mă-nconjoară

Că nu m-apasă atât de greu

Când luminezi, icoana scumpă,

Altarul sufletului meu...

Share on Twitter Share on Facebook