Înserarea

(Fragment dintr-un poem)

După culmi de piatră sură când își pleacă-ncet mărirea,

Soarele sărută codrii unde doarme mânăstirea.

Între brazi feriți de vânturi, lângă zid de stâncă drept,

A durat-o-n vremuri grele domn viteaz și înțelept.

Sus, la turla care-apasă boltă grea de cărămidă,

Pe o lespede umbrită în privazul de firidă,

Slova veche, ocrotită de al vremii sfânt Visternic,

Spune leatul și domnia voievodului cucernic.

Umbra lui veghează parcă din bătrânele chilii

Prin despicătura neagră a ferestrelor pustii...

Dar acum încremenită poarta schitului rămâne,

Când coboară seara, nimeni n-o mai mișcă din țâțâne.

Vremea-i macină cu-ncetul putregaiul sub zăbrele,

Pe veriga ruginită nu mai cad lacăte grele, —

Ci prielnic duhul păcii stăpânește-aici de veacuri...

Iar pe stâlpi cu zugrăveală, din înaltele cerdacuri,

Ca un semn de biruință râde veselă-n culori

Minunata strălucire a belșugului de flori.

Și-n amurgul serii calde munții Coziei s-arată

Cum își zugrăvesc pe ceruri muchea neagră și crestată, —

Tot mai roșii scad în zare luminoasele văpăi,

Vălul nopții se coboară tot mai negru peste văi...

Share on Twitter Share on Facebook