Am îndrăgit, fără nădejde,

Pe zâna moartă — Fericirea.

Să nu vă bateți joc de mine,

Sunt om — ca voi — în toată firea...

Și-o văd, în fiecare noapte,

Mireasa tânără cum vine;

Ca o vedenie ușoară

Încet s-apropie de mine.

Din creștet, vălul alb, subțire

De-a pururi fața i-o ascunde.

Prin străvezimea lui, se vede

Zăpada formelor rotunde.

În părul lung și negru poartă

Uscate flori de lămâiță...

— Ființă-aievea ori părere,

Eu te iubesc de mult, zeiță!

Dar ochii tăi, ascunși vederii

Nu vor, cu dulcea lor otravă,

Să-mi vindece durerea-nfiptă

Adânc, în inima bolnavă.

O, vino, vino mai aproape,

Aruncă vălul de pe față!

Să simt fiorul sărutării,

Să te cuprind odată-n brațe!...

— De la-nceput ți-am fost ursită,

Dar o putere ne desparte

Și ne-a menit să fim, iubite,

În veci aproape și departe.

Pierdut ești pentru totdeauna,

De-mi ceri să-ți dau o sărutare,

Că, dacă mă cuprinzi în brațe,

Ca fumul, trupul meu dispare.

E vai de cel ce-n viața asta,

În suflet, taina mea o poartă.

Când toți vor crede că sunt vie,

El singur știe că sunt moartă!...

.....................

Plutind, pornește pe alee,

S-ascunde-n umbră de palate

Și stă, o clipă, lângă banca

Unei perechi înamorate...

În cimitir acuma intră,

O văd cum trece înainte:

O arătare luminoasă

Pășind încet peste morminte.

Și-n colț m-așteaptă lâng-o groapă:

E amăgirea cea din urmă...

Cu brațele întinse dornic,

Alerg... Puterea mi se curmă...