.......................

— Epifànio, când toaca te deșteaptă la utrenii

Și când maicile vin toate să se roage la altar,

Pentru ce stai în iatacul încărcat de mirodenii,

Urmărind, prin întuneric, voluptoasele vedenii

Care rând pe rând dispar?

În tăcerea din odaie, ale gândurilor șoapte

Îți răsună-ncet în suflet, ca un cântec adormit,

Din trecutul tău crâmpeie de icoane și de fapte

Ca prin vis le desfășoară a uitării neagră noapte,

Parcă altul le-a trăit...

A ascuns în tine Domnul un tezaur de virtute,

Dar ți-a dat ochi plini de visuri, negri, mari, cu gene lungi,

ți-a sădit în sânge sâmbur de dorinți necunoscute,

O, credința ta e mare, dar cu-atâtea nopți pierdute,

Maică, unde vrei s-ajungi?

Trupul tău plin de viață n-a știut ce e iubirea,

Gura ta nesărutată numai sfinți a sărutat,

Tu ești moartă pentru lume, — dar așa ți-a fost menirea,

Lasă gândurile triste, — maică, maică, ia psaltirea

Și fă-ți cruce de păcat!

....................

Arde candela pe masă, cu o palidă lumină,

Și bolnavele ei raze întunericu-l pătrund.

Neclintită ca de piatră, Epifània se-nchină

La icoanele-nnegrite, care stau în umbra fină,

Pe peretele din fund...

— Vezi-mi inima-ntristată,

Maică preacurată,

Și de sus mi-o luminează

Cu cerească rază!

Că un demon, plin de ură,

Liniștea mi-o fură,

Demon rău, trimis de Domnul,

Să-mi alunge somnul.

Dă-mi credință neclintită,

Pavăză-n ispită,

Și când dorul mă frământă,

Dă-mi puteri de sfântă!

Că-mi închin durerea ție

Pentru vecinicie,

Și viața mea ți-o-nchin

Pe pământ. Amin.

Liniștea nețărmurită iarăși sufletul i-apasă,

Ce pustiu și ce tăcere! Din bogatul ei pervaz,

Maica pururea Fecioară o privește blând miloasă,

Cum stă albă, nemișcată, cu un cot lipit de masă

Și cu palma sub obraz.

Pe aceleași căi natura, oarbă-n veci, pe toți ne mână,

Fără voie, tuturora ne dă mărul lui Adam.

În zadar încearcă omul cu neputincioasă mână

Să-i supuie mersul tainic; ea ni-e mamă și stăpână...

— Maică, cine bate-n geam?

......................