Prin trupul ei străbate un lung fior de gheață:

E el — și-ar vrea să creadă, ca alte dăți, că nu e...

Un val aprins de sânge îi năvălește-n față

Întunecându-i mintea. Ea sare și-i descuie.

Iar el s-arată-n ușă ca-ntr-un pervaz de scânduri,

Și-un clește de foc parcă i-a strâns inima ei.

Din noaptea minții sale, din vălmășag de gânduri,

Un glas adânc îi strigă: „E încă timp de vrei!”

Dar buzele lor arse de flacăra dorinții

S-apropie în tremur și lung se împreună.

Uitându-și mănăstirea, și cerul, și toți sfinții,

Ea l-a cuprins în brațe cu-o patimă nebună.