Citește-mi oda și repet-o,

Amicul meu necunoscut.

Tu, colaborator in petto,

Primește primul meu salut!

De cum începe să vorbească

Românul nostru e poet.

Nu-i om în țara românească

Să nu fi scris un triolet,

O strofă p-un album de fată

Sau cel puțin un acrostiș

Pe care, tremurând, odată,

L-a dat iubitei pe furiș...

De-aceea fără supărare

Noi îți întindem mâna, frate:

A tale crime literare

Mai dinainte-ți sunt iertate...

De vrei să publici versuri nule,

Vreo nuveletă, un articol, —

Noi am luat măsuri destule

Să te scăpăm de-acest pericol.

Consemnul nostru e teribil:

S-aduci întâi certificat

Precum că ești inamovibil, —

Profesor... popă... magistrat...

Să-ți faci întâi o carieră,

Ori cel puțin o sinecură,

Ceva, un loc în atmosferă...

Și mai apoi literatură.

Credeam și noi odinioară

Și poate astăzi credem încă,

Deși iluziile zboară, —

Că tot ce zboară se mănâncă...

Da, zboară gândurile mele

Și versul meu e-naripat, —

Și-n loc să mănânc eu din ele,

Pe mine ele m-au mâncat!

*

Dar dacă simți arzând în tine

Al artei foc nepotolit,

Căldura „flăcării divine”

Ce și pe mine m-au pârlit;

De vrei ca vulgul să te-admire

Și orice prost impertinent

C-un zâmbet de compătimire

Să-ți zică: bravo, ai talent!

În existența ta pribeagă

Tot singur, mândru și sărac,

De vrei să lupți cu lumea-ntreagă

Ca Cyrano de Bergerac;

De-s în zadar a mele sfaturi

Pe lângă visul tău, frumos

Ca un castel cu zece caturi

Din care cazi cu capu-n jos;

De vrei să fii trimis în frunte

Când s-o isca un nou război,

Și nenorocul să te-nfrunte

Când te-i întoarce înapoi, —

Necazuri cu nemiluita

În lunga ta captivitate,

Să-ți pierzi amicii și iubita

Ș-un post la Universitate...

Visând, în urmă, o baladă

Cu munți, cu soare, și cu flori,

Să tragi pe Lucifer de coadă

Precum l-ai tras de-atâtea ori;

Și dacă vrei să ai, pe lângă

Acestea, ș-alte mici belele:

De vrei ca gheata să te strângă

Și ca iubita să te-nșele,

Flirtând cu primul nătăfleață

Pe care-l are la-ndemână,

Ș-apoi din nou să-ți cadă-n brațe

De șapte ori pe săptămână;

De vrei ca după astea toate

De-a binele să-nnebunești,

C-o haină verde roasă-n coate

Și cu jambiere muscălești;

Când ți-ai pierdut complet busola

Să faci bucluc după bucluc,

De vrei să intri la Socola,

Să scapi de-atâta balamuc,

Ori să-ți fii victimă și gâde

Tu ție singur deopotrivă...

Și dacă totuși îți surâde

Această neagră perspectivă,

Ia pana, domnul meu, și... scrie!

Eu unul nu pot să te scap.

Dar te previu, ca să se știe,

Că singur ți-ai făcut de cap.