NUNTA DIN CODRU.

Cam multă vreme se scursese de când sătenii din Pojorâta hălăduiau fugari prin codrii Tigheciului, laolaltă cu sălbăticiunile pădurii. Bordeiele săpate într-o râpă, ascunsă privirii oamenilor, ba chiar şi fiarelor, îi adăpostiseră peste iarnă şi cu toate că se împrimăvărase nici vorbă să se poată apuca iar de munca ogoarelor. Îi durea sufletul ştiindu-le în paragină şi sufereau chiar şi pentru moşia boierului, căci bunul şi milostivul pământ îi hrănea pe toţi de-a valma şi nu era drept să fie batjocorit, dându-l uitării. Intrând în cel de-al şaptesprezecelea an al veacului, nădăjduiseră la vremuri mai bune, însă liniştea şi pacea domneau numai în pădure, că în afara ei furia şi patimile lumeşti se dezlănţuiseră cu şi mai multă putere. Hărţuielile dintre oştenii domniei şi cei ai lui „Ion-vodă”, care nu erau decât ţăranii asupriţi, conteniseră peste iarnă, dar odată cu primăvara au reînceput.

Tot atunci a plecat şi Toderiţă la oaste, văzând că boierul Coste Nicoriţă nici vorbă să se mai întoarcă. Ar fi vrut să-i înfăţişeze copila, teafără şi senină, sperând ca astfel să mai potolească mânia tatălui şi a văduvului. Se zvonise că la domnia lui Alexăndrel-vodă Movilă boierul lor dobândise rang de vel-armaş, dar cică ar fi căzut rob la turci, care l-au pus să tragă la catargă în Marea Neagră. Nu prea ştiau ţăranii tigheceni de ce i se zice „neagră” şi nici ce-i aceea o „mare”, căci nu văzuseră în viaţa lor aşa-ceva, însă, după cum suna în urechi, părea să fie tare cumplit şi din milă faţă de Profiriţa nimeni nu sufla o vorbă.

Apoi, dacă după atâta amar de vreme şi schimbare de domnie boierul nu se întorsese, Toderiţă socoti că-i bătuse ceasul să se ducă şi el laolaltă cu flăcăii în „oastea lui Ion-vodă”, măcar că inima îl povăţuia să nu plece de lângă Profiriţa.

Astfel satul se golise de parte bărbătească, rămânând numai vreo câţiva moşnegi uitaţi de moarte şi popa Iacov, aşijderea încărunţit de vreme. Mult mai plânseseră atunci după „bădiţa”, şi Măriuca şi Profiriţa. Biata orfană se dedase vieţii din pădure, simţindu-se ca între ai ei, mai cu seamă că-i mijise şi cel dintâi mugurel de dragoste, pentru Toderiţă. Din când în când se mai ducea şi la mormântul jupânesei Ilisafta, care zăcea acum sub o movilă de pământ acoperită cu floricele de pădure, iar la căpătâi o străjuia o cruce de mesteacăn. Prin împrejurimi era numai pace şi linişte, doar zumzetul gâzelor şi ciripitul păsărelelor ţineau de urât moartei.

Nu-i mai păsa Profiriţei nici de conacul părintesc, rămas în paragină pe mâna slugilor şi care s-ar fi prăpădit cu totul de nu se găsea inimosul megieş, comisul Melinte cel bătrân. Dintru început acesta chitise că jupâneasa şi cu fiică-sa se vor fi dat petrecerilor de prin târgul de scaun, de nu se vor fi călătorit chiar până prin Lehia. Se mâhnea numai la gândul că-l trăseseră femeile şi pe nătângul de Tomiţă pe lângă fusta fetii. Nici asta n-ar fi fost pricină de supărare, dar îl râcâia faptul cu nu-i trimise veste de pe unde hălăduia. Se bucura la gândul încuscririi cu Nicoriţeştii, însă nu trebuia să se rupă moşia de baştină, de unde avea să-şi ţină traiul.

Pe la începutul postului mare, când încă nu se topise întreg omătul de pe câmpuri, un boiernaş de prin părţile Lăpuşnei trecuse pe la el şi-i spuse că venea din târgul Ieşilor, dar că nu auzise ca tânărul Melinte să-şi fi arătat faţa pe acolo, toată iarna. Îl văzuse de multe ori pe vel-armaşul Nicoriţă, dar fără nevastă ori fată după el. Şi se lăuda străinul că nu lipsise de la nici o sindrofie din târg, unde oricum s-ar fi aflat de astfel de feţe simandicoase. Vestea aceasta l-a făcut pe comisul Melinte să învoiască un olăcar în cetatea de scaun spre a lua urma feciorului, făcând şi carte de rugare pentru un prieten de-a lui, din tinereţe să-l caute pe Tomiţă. Cugetase într-un timp să-i ceară ajutor însuşi vel-armaşului, dar se temu să nu-l mânie, de cumva nu ar fi fost nici o pricină de îngrijorare.

Până să i se întoarcă omul de la Ieşi, comisul auzi alta mai cumplită, cum că Tomiţă s-ar fi aflat în codrii Tigheciului, dar la vreo doi coţi sub pământ. O slugă îi adusese înspăimântătoarea veste însă nu-i putea da crezare întreagă, întrucât cu ani în urmă acesta mâncase o bătaie soră cu moartea de la flăcăii din Pojorâta şi acuma îl puteai bănui că ar pofti să se răzbune, dând vina pe ei. De la el mai aflase că şi jupâneasa Ilisafta împreună cu fiică-sa tot acolo ar fi fost îngropate, după ce fuseseră batjocorite de către mişeii băjenari din codru. „Bre, de-ai minţit, îţi tai limba şi te strâng de gât cu mâinile mele, ca pe un piţigoi!” îl ameninţase comisul, dar sluga se jura pe ce avea mai sfânt că numai adevăr grăia. Totuşi a mai trimis câteva iscoade prin pădure în aşteptarea olăcarului, nădăjduind că va fi minţit ticălosul de servitor. Unele zvonuri le mai auzise dumnealui comisul şi în vara trecută, cum că lefegii secui ai vel-armaşului ar fi fost puşi pe fugă de ţăranii răsculaţi, dar socotise că va fi fost vorba de alte locuri pe unde se încleştau oştenii cu zurbagiii smintitului „Ion-vodă”, mai cu seamă că niciunul dintre oamenii care plecaseră împreună cu Tomiţă nu se mai întorsese, că tot ar fi scăpat vreunul. Pe atunci le credea minciuni sfruntate, acum însă ghimpele îndoielii îi încolţise în suflet, dar şi o năprasnică ură şi sete de răzbunare împotriva mişelnicilor ţărani, de s-ar fi dovedit întemeiat zvonul.

Cei din codru n-aveau de unde şti ce gânduri frământau mintea comisului şi îşi duceau zilele după cum se învăţaseră. Toma Melinte fusese îngropat, atunci când l-au găsit putrezit, că nu se înduraseră să-l lase aşa până la judecata de apoi. Îi puseseră şi o cruce la căpătâi, ca la orice creştin se vede însă treaba că viforniţa iernii o va fi doborât-o şi cum nu aveau un ţintirim anume cu greu i s-ar mai fi aflat mormântul. De multe ori crucea pusă la căpătâiul mortului era de lemn viu, care prindea rădăcini, şi odată cu trecerea anilor se făcea din ea un copac vârtos. Cine mai ştie la căpătâiul cui vor fi străjuind falnici stejari de azi, care fuseseră odinioară semn al morţilor acelor meleaguri?

Din tabăra lui „Ion-vodă” veneau tot felul de zvonuri când bune, când rele. Uneori se spunea că ţăranii ar fi fost zdrobiţi de oştile domneşti, ca la numai o zi ori două să treacă vreun răzeş de prin alte plaiuri jurându-se că „măria-sa” era cu oastea pe dealurile Ieşilor. Ba unii au scos-o că însuşi „Ion-vodă” se va fi aflând în scaunul Moldovei şi că poruncise ca toată boierimea, cu mic cu mare, să-i slugărească pe ţărani.

Într-o zi sosiră şi câţiva flăcăi din sat, aducând cu ei pe un străin cu şoldul retezat de secure, încât nu mai putea umbla. Era de felul lui de prin Ţara de Sus a Moldovei, din ţinutul Ţeţinei, dar fusese rănit în vreme ce lupta alături de pojorâteni şi aceştia l-au trimis pentru oblojire la ei în pădure. Se lăudaseră cu iscusinţa babei Irina şi cu îngrijirea fetelor.

Îl chema Simion şi era feciorul lui Ştefan-boariul din satul Poiana, de dincolo de Cernăuţi. Graiul i se asemuia mult cu cel al tighecenilor, rostind şi el vorbele domol, de parcă i-ar fi fost lene să caşte gura mai largă. E drept că acum sărmanul flăcău nu prea avea chef de taifas, cu toate că mai să se sufoce din pricina codanelor ce se strânseseră gotcă în jurul lui. Părul bălai, ochii sinilii şi albeaţa pielii îl arătau de departe a fi om de la munte, cum nu mai văzuseră fetele de pe aici, aşa că una cuteză să-l întrebe:

— Bădiţă, da' satul matale îi dincolo de codrii noştri?

— Vezi-bine! făcu Măriuca isteţindu-se, ca să nu-l lase să răspundă. Trebuie să fii tocmai hăt… de colo… de dincolo de Ieşi! găsi scăpare fata, pomenind numele cetăţii domneşti, ştiut de toţi.

Cu toată durerea ce-l săgeta, Simion nu se putu ţine să nu râdă, văzând zgâtia aceea de fată cum se dădea mare şi deşteaptă.

— Ba încă şi mai departe, fată hăi! spuse el când se opri din râs. Taman către Lehia! Auzit-ai de Ţara Sepeniţului?

Măriuca rămase cu gura căscată, căci nu auzise nicicând de asta, dar nici suratele ei nu erau mai breze.

— Adecă… nu eşti din ţara Moldovii?! întrebă ea, după o clipă de gândire.

— Ba cum să nu! Numai că Moldova îi tare întinsă şi la ţinutul nostru îi zicem „ţară”. Înţeles-ai?

Unele fete încuviinţară, măcar că habar n-aveau ce le îndruga străinul. Se mirau numai că le vorbea cam în dodii, dar altminteri nu-şi băteau capul să priceapă ceva. Măriuca însă nu se lăsă cu una cu două:

— Ba eu să-ţi spui drept, bădiţă, n-am înţeles nimic. De turci, de tătari, de lehi, am auzit, dar de… spânţ, doamne iartă-mă, cum ai zis matale, nici vorbă.

Lui Simion începu a-i fi dragă fetişcana, care nu se dădea uşor biruită. Ba încă i se mai ostoia durerea povestind cu ea.

— Ian spune-mi şi mie cum te cheamă?

— Măriuca.

— Ei bine, Măriucă, de-ar fi să ne strângem toţi românii câţi trăim sub soare, s-ar face o ţară ca Moldova, dar cu mult măi mare, de vreo trei-patru ori.

— Bădiţă, matale şuguieşti cu mine, se bozumflă fata. Eu te întreb că-s proastă şi neumblată, că în afară de codru n-am fost nicăieri.

— Nu şuguiesc, Ilenuţă dragă…

— Ba eu îs Măriuca, aşa să ştii! se supără ea de-a binelea.

— Iacă, fetelor! zise Simion. Dacă m-oi înzdrăveni am să vă mai spun câte ceva despre lumea aiasta, că eu, ce-i drept, îs cam umblat şi degeaba s-a supărat Măriuca pe mine că…

— Nu m-am supărat, bădiţă Simioane! sări ea bucuroasă că i-a zis pe nume. Na, zic şi zău!

— Bine, Măriucă, te cred. Aşa mi se năzărise mie, m-oi fi înşelat…

— Da' mai lăsaţi omul în pace, ghiavoliţelor! se zborşi baba Irina, care sosise cu nişte fierturi. Nici să sufle nu mai poate de voi?

— Iraaan, mătuşică! sări tot Măriuca. Dar ce-i facem, că doar nu-l mâncăm? Ia, mai schimbăm şi noi o vorbă, colea, despre lume…

— Ptiu, stuchite-ar mâţele! făcu baba. Uite cine s-a găsit să pună ţara la cale! Mai bine v-aţi duce să cătaţi nişte rădăcini de bujor de pădure, că n-am mai dat de ele de vreo câteva zile şi bine i-ar prinde flăcăului.

Auzind că era vorba de sănătatea lui Simion, o zbughiră care încotro şi până-n seară bordeiul babei fu plin de tot felul de rădăcini, unele chiar de bujor de pădure, cum poftise. Apoi veniră alte zile cu veştile lor bune şi rele şi încetul cu încetul Simion prinse a se întrema, dar tot nu se putea mişca din loc, chiar sprijinit de careva. În schimb, Măriuca nu se mai dezlipea de la căpătâiul lui, iar celelalte fete începură a nu se mai arăta pe acolo.

Trecuseră chiar vreo câteva săptămâni, răstimp în care Simion îi povestise câte-n lună şi-n stele, dar mai cu seamă se minunase copila cât de mulţi şi pe ce întinse meleaguri se aflau cei de un neam cu ea, numai că trăiau despărţiţi. Îi pomenise chiar şi de acel vodă Mihai, despre care ea ştia numai ce furase cu urechea de la bătrânii satului.

— Dar de Toderiţă ce ai să povesteşti, bădiţă Simioane? cuteză să-l întrebe într-o zi şi Profiriţa.

— Îi un mare viteaz, care n-o să-şi lase şoldurile să i le spintece duşmanii, cum au făcut unii…

— Iii, bădiţă, iar şuguieşti, îl dojeni Măriuca, nemulţumită că flăcăul se vorbea de rău pe sine însuşi. Şi el îi om ca toţi oamenii şi de-o avea zile se va întoarce, nu-i aşa Profiriţă?

Mlădiţa boierească îşi plecă sfioasă fruntea oftând. I se făcuse tare dor de Toader şi mai că-i părea rău că nu se rănise şi el, să fi fost adus înapoi. Numai că nici în pădure nu erau doar zile senine şi se vede că băjenarii aveau multe de îndurat.

Într-una din zile, pe când Simion se prăjea la soare într-un luminiş de pădure, având pe Măriuca lângă el, se auziră deodată răcnete ca de hăitaşi la vânătoare. În scurtă vreme, ţipete deznădăjduite îi îngrijorară pe cei doi.

— Oare ce să fie? săltă fata capul.

— Poate că niscaiva hăitaşi gonesc vânatul pentru vreo faţă boierească, răspunse Simion, cu toate că nici el nu se prea simţea în largul său.

— Ar trebui să ne tragem mai în desiş! făcu speriată fata.

— Să-ncercăm! încuviinţă rănitul.

N-apucară să facă nici un pas, că dintre copaci se iviră doi călăreţi şi cu suliţele în mâini se repeziră asupra lor.

— Tătarii! răcni îngrozită Măriuca.

Atât a mai apucat a spune, căci fu doborâtă la pământ de un călăreţ şi călcată în copitele calului. „Înţeapă-i, mă Ilie!” auzi ea o voce, dar începură a-i vâjâi tâmplele şi nu se mai gândi la nimic.

Cei doi erau oştenii comisului Melinte, dar dintre aceia care nu ştiau ce-i mila.

— Ce să-i mai înţăp, bre Tănase, că doar chisăliţă i-am făcut! răspunse celălalt, care nu mai fu auzit de fată.

Toată pădurea vuia de strigăte şi ţipete de moarte, căci slujitorii căpătaseră poruncă straşnică să ucidă tot ce le-o ieşi în cale, fie şi prunc cu ţâţă-n gură. Aflase boierul de moartea preaiubitului său fecior şi nu-şi mai găsea astâmpăr până ce n-avea să stârpească toată sămânţa blestemaţilor de ţărani. Cu toate acestea, multe femei şi chiar moşnegi se dosiseră din faţa urgiei şi aşteptau să treacă năvălitorii.

Printre cei scăpaţi ca prin minune se afla şi Profiriţa, care se întoarse la sălaşuri îndată ce se isprăvi hărmălaia. Curând îi găsi pe Simion şi Măriuca, deşi nu mai dădeau nici un semn de viaţă, după cum i se păruse la început. Alergă la pârâiaşul din vale şi se întoarse cu un căuc de apă, stropindu-le faţa. Cu mare bucurie văzu deschizându-se ochii Măriucăi.

— Trăieşti, soră dragă?! exclamă Profiriţa, apucând capul însângerat al fetei şi sărutându-l printre lacrimi. Ce bine-mi pare!

— Bădiţa Simion… fu primul gând al Măriucăi.

— I-aici, lângă tine! Trăieşte! răspunse Profiriţa, fără să se mai gândească dacă era adevărat că omul nu murise.

— Atunci… bine! şopti Măriuca şi închise ochii.

Profiriţa mai turnă apă şi spălă cu multă grijă rănile fetei, după care trecu şi la Simion şi se bucură nespus auzindu-l că dă semne de viaţă.

— Te doare, bădiţă? întrebă ea alintându-i obrajii.

Flăcăul deschise ochii şi abia horcăi:

— Mări… uca…?

Un val de spumă însângerată îl năpădi în colţul gurii.

— Îi lângă matale, numa' că-i pălită rău, sărmănica, de nu se poate mişca.

Flăcăul încercă să-ntindă mâna, căutând-o, iar Profiriţa înţelegându-i voia o apucă pe a Măriucăi şi i-o puse între degete. Cum o simţi, începu a o strânge uşurel, de parcă ar fi vrut să-i dea viaţă. Măriuca deschise din nou ochii rugători:

— Să ai grijă de bădiţa, că eu mă duc…

— Taci, soro dragă, ce vorbeşti… Iată, dau fuguţa la baba Irina şi vă scapă ea pe amândoi.

Totuşi nu se îndură să-i lase singuri, mai cu seamă că nici nu ştia dacă baba mai era în viaţă. Ba chiar i se păru că Măriuca s-a mai înviorat, auzind-o zicând:

— Ne ducem, bădiţă!

— Împreună… mireasa mea… că tare aş fi vrut… se căzni Simion să spună ceva mai desluşit, dar spuma cea roşie nu-l îngăduia nicicum.

— Taci, bădiţă Simioane! Taci că ţi-a fi rău! se rugă Profiriţa, ştergându-i buzele cu poala rochiei.

— Să-mi pui cunună de mireasă… soră dragă… de floricele… şi să mă aşăzi lângă… bădiţa… să nu ne fie urât!

— Îm… preună, horcăi din ce în ce mai slab Simion, după care amuţi de tot.

Profiriţa se repezi să-l şteargă iarăşi, dar acesta rămăsese cu ochii lui mari şi albaştri aţintiţi pe deasupra frunzişului pădurii, către cerul din care se rupseseră cândva ca două fărâme. Nici Măriuca nu mai sufla, plecând împreună pe necunoscutul drum.

Hohote de plâns sfâşiară pieptul Profiriţei şi abia când îi secă fântâna lacrimilor îşi aminti dorinţa morţilor şi se apucă de cules tot felul de floricele de pădure. Împleti, suspinând, două cununiţe şi le aşeză cu gingăşie pe frunţile „logodnicilor”. Îi privi îndelung, necutezând să le tragă pleoapele, căci privirile lor păreau a nu se mai sătura de nemărginirea cerului. Stăteau alături, mână-n mână, precum în faţa unui altar, al altei lumi, cununându-se pe vecie.

În cele din urmă, cu mâna tremurândă le coborî pleoapele, sărutându-i parcă temătoare să nu-i deştepte din adâncul somn al morţii.