BALUL DE LA CURTE.

Bălgradul era clădit temeinic pe colinele ce străjuiau Murăşul în molcomul său drum la vale, către Deva, şi cu toate că nu se afla chiar pe malul apei, nici o barcă ori altceva plutitor nu s-ar fi putut strecura fără a fi zărit de către veghetorii cetăţii. Nicicând căldura verii nu împuţina apele, care se îmbogăţeau în dreptul Turzii cu Arieşul şi mai apoi, ocolind cetatea de scaun a Transilvaniei, înghiţeau Sebeşul, lăţindu-se, dar şi lenevindu-se totodată. De-o parte şi de alta se întindeau ogoarele semănate cu grâu, orz mei şi alte bucate, unele purtând auriul verii iar altele abia dădeau în pârgă. Către asfinţit se desluşeau munţii Zărandului şi semeaţa Piatră a Craivii, păzitoarea ţării moţilor, în vreme ce către miazăzi albeaţa crestelor înzăpezite ale munţilor Făgăraşului putea fi văzută chiar şi în zilele de vară, fiind o stavilă de netrecut pentru cei ce nu cunoşteau potecile.

Pe la Bălgrad se încrucişau toate drumurile cele mari încă din vremuri demult uitate şi nu întâmplător după prăbuşirea ţării ungureşti de altădată, cu aproape o sută de ani mai înainte, stăpânii Ardealului îşi luaseră numele de crai şi aici îşi aşezară scaunul.

Alteţa-sa serenissimă Bethlen Gabor, dezamăgit de felul cum îi merseseră treburile în Banat, s-a întors la Bălgrad, urzind alte plănuiri de înlăturare a vrăjmaşului ce-i râvnea domnia. Încercase şi forţa bărbătească şi vicleşugul muieresc, dar Grazziani se dovedise mai presus de toate, cu deosebire de când i se alăturase fostul căpitan al lui Tomşa-vodă. Pe acesta bucuros l-ar fi atras luminăţia-sa pe lângă sine, mai ales după ce Agnes i-a povestit că o îndrăgise pe Iulia. De asemenea oameni avea trebuinţă orice stăpân, să-i aibă în slujba domniei.

Contesa nu-i spusese tot ce se întâmplase, atunci când s-a întors îmbufnată şi fără de nici o ispravă, dar era lesne de bănuit că bine nu-i mersese. Pentru aceea îi şi îngădui să se ducă pe dată la moşia ei de la Galda, lăsându-i un răgaz de vreo câteva zile. Şi poate că ar fi lăsat-o mai mult, dar treburile ţării se arătau mai importante, aşa că-i trimise neîntârziat chemare la curte. Sosise cardinalul Ţoşti, trimisul papei de la Roma, şi cu toate că alteţa-sa era de credinţă calvinească urmau să se vadă în taină, întrucât avea ceva de spus şi de la dogele Veneţiei. Prilej mai nimerit pentru asemenea întâlniri nici că putea fi altul decât să-şi invite oaspeţii şi prietenii la serbări cu danţ, măcar că era în plină vară. Se ştia prea bine că nu cardinalul avea să dănţuiască, dar se împământenise şi pe meleaguri ardelene obiceiul Apusului, adunând la petreceri tot felul de lume. Se puteau vedea turbane turceşti, gătite cu nestemate, alături de pălării cu pene colorate ale austriecilor ori veneţienilor şi chiar bogatele veşminte ale boierilor olahi de peste munte, trimişi de către domnii lor la curtea prinţului.

Iulia nici nu vru să mai audă de însoţirea contesei, aşa că aceasta fu silită să se înfăţişeze singură. Nu apucase să stea de vorbă cu Bethlen, căci nimerise în plină veselie şi chef, încât se prefăcu a fi venit şi ea anume pentru petrecere. Dacă prinţul ar fi poftit să vorbească cu ea, n-avea decât să găsească o cale!

Marea încăpere a palatului, unde se primeau oaspeţi de vază, era împodobită cu ghirlande de flori, care căpătau alte feţe în prezenţa candelabrelor de Murano cu vestite lumânări moldoveneşti ce înmiresmau odăile marilor palate ale Europei. Căci alteţa-sa ţinea să se spună că şi curtea din Bălgrad este aidoma celor de la Praga ori Viena. Poate că era mai mică, dar cu mai multă strălucire şi bogăţie, uimind pe străinii în treacăt.

Frumuseţea femeilor şi veşmintele cavalerilor localnici erau de asemenea renumite, însă toate păleau în faţa strălucirii alteţei-sale Suzana, soţia prinţului şi mai cu seamă cea mai virtuoasă doamnă a ţării. Nu prea vedea ea cu ochi buni pe tinerele grofoaice care se vânturau prin preajma tronului, căci nu se putea spune despre soţul ei că i-ar fi semănat întru virtute, dar nici nu se dădea pe gura lumii. Cât despre contesa Rozsnyai, nu avea nici o temere, socotind-o mai curând ca pe o slugă cu simbrie… după cum îi spusese chiar principele.

Toată lumea avu numai cuvinte de laudă văzând că petrecerea era atât de meşteşugit pregătită, iar după o vreme începu şi danţul, când alteţa-sa se înclină în faţa prinţesei Suzana, înşiruindu-se după ei şi celelalte perechi. Trecuseră vremurile lui Sigismund Bathory, care poftea la joc pe cea mai frumoasă doamnă din sală, numai să nu fi fost nevastă-sa, Maria Cârstierna, care la rândul ei, ce-i drept, se mângâia pe dată în braţele altuia şi nu numai cât ţinea sindrofia. Era multă veselie şi boarea munţilor din apropiere mai potolea din zăpuşeala de peste zi, făcând să se simtă toţi oaspeţii în largul lor. Gâze şi fluturaşi se izbeau bezmetici de flacăra lumânărilor, arzându-şi aripioarele şi prăvălindu-se peste creştetele dănţuitorilor. Cineva a născocit o joacă anume, că dacă se întâmpla să cadă asupra cuiva, celălalt trebuia să-l sărute pe dată şi, ca un făcut, de atunci cele mai multe gâze păreau a se prăbuşi cam pe la ungherele mai ferite de ochii lumii, unde nu sărutai nu mai mâna ori fruntea celui cu care dănţuiai. Se cânta ca pe la curtea din Praga şi perechile se schimbau între ele, încurcându-se deseori, spre hazul tuturor, căci jocul acesta era de curând adus la Bălgrad.

— A căzut un fluturaş pe coroniţa din creştet, frumoasă contesă, zâmbi prinţul, când se nimeri faţă-n faţă cu Agnes.

— Din păcate eu nu pot să văd dacă şi pe alteţa voastră a poposit silită vreo gâză, aşa că nu ştiu dacă trebuie să mă supun rânduielii jocului, întrucât se cere ca amândoi să fim însemnaţi.

— Cine cutează câştigă, se zice din bătrâni. Oricum, eu te voi aştepta cam într-un ceas de acum înainte, în odaia cea verde, pe care socot că n-ai uitat-o. Acolo vedea-vei dacă am şi eu ceva pe cap, în afara grijilor ţării.

— Peste putinţă! Trebuie…

— Să vii negreşit! fură ultimele lui cuvinte, căci danţul îl obliga să se îndepărteze, spre o altă doamnă.

Bănuind că avea să-i mai dea de lucru, poate iar cu Grazziani, Agnes îşi ceru iertare de la perechea ce i se nimerise, arătându-se obosită, şi acesta cu părere de rău o duse spre jilţul de lângă un stâlp de marmură. Mulţumi cavalerului şi ceru să fie lăsată singură, nu fără a iscodi cu privirea ce se petrecea cu prinţul. Acesta o urmărise îngrijorat şi contesa putea să jure că şoptise cuiva să n-o scape din ochi. Trebui să fie cât mai prevăzătoare şi să se strecoare spre ieşire fără a fi văzută de careva. Se ridică tiptil şi pitindu-se pe după câţiva oaspeţi era cât pe ce să scape, când se auzi strigată.

— Agnes! Nu cumva vrei să fugi de lume? Te pândeşte vreun tâlhar, să-ţi fure inima?

Vocea mătuşei Sarkadi, sora maică-şi, era prea bine cunoscută ca să poată spune că ar fi doar vreo asemănare. Şi apoi avea baba un glas de husar, încât dacă nu i-ar fi dat ascultare ar fi acoperit şi muzica strigând după ea. Se întoarse, deci, prefăcându-se încântată de asemenea întâlnire şi lăsându-se sărutată pe amândoi obrajii de către bătrâna ei rudă, nu însă fără a-i licări un grăunte de răutate în ochi.

— Fug de adevărat, scumpă mătuşică! făcu ea în şoaptă şi uitându-se, chipurile, să nu mai audă cineva. Am prins de veste că oastea lui Hommonay a cuprins Turda şi a pornit către noi cu toată iuţeala, încât mă şi mir că nu se aud copitele cailor lui.

— Ce vorbeşti? tună „husarul cu fuste”, dar Agnes îi şi acoperi gura cu palma.

— Pentru Dumnezeu, să nu se afle cumva, că suntem pierdute! zise nepoata tot în şoaptă, dar vădit îngrijorată! Prinţul s-ar mânia grozav dacă ar afla că am dezvăluit asemenea taină. El are s-o şteargă pe tăcute şi numai pe câţiva mai apropiaţi i-a vestit de primejdie, ca să nu se strice petrecerea.

— Asta-i curată mişelie! izbucni bătrâna, străduindu-se să vorbească mai în şoaptă. Ar trebui ca noi, femeile să fim adăpostite…

— Pentru domnia-ta, mătuşică, nu-i nici o teamă. Oştenii lui Hommonay n-au să se lege de… o nobilă doamnă!

Era cât pe ce să zică „babă” şi, cum simţi că nu se mai putea ţine de râs, se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă pe dată. Dacă ar mai fi zăbovit la pândă undeva, ar fi văzut că zvonul prindea aripi din ce în ce mai mari şi rândul oaspeţilor începu a se rări simţitor, dar ea se strecurase într-o altă odaie. Răspunse în fugă la salutul unui străin, fără să-şi dea seama de unde-l cunoaşte, şi ieşi pe altă uşă, în coridorul luminat de torţe. Trăgându-şi sufletul, apucă în fugă către capătul ce i se păru mai puţin luminat şi nu întoarse capul, măcar că ar fi putut jura că cineva o urmărea. Deschisei prima uşă ce-i veni la îndemână şi se pomeni într-o încăpere goală. Din păcate nu era decât o singură intrare şi ar fi trebuit să plece pe unde venise, de n-ar fi fost urmăritorul de afară. Auzi vorbe nedesluşite chiar în dreptul ei, aşa că nu mai avu vreme de stat pe gânduri şi se piti în dosul unei mari perdele de catifea purpurie. Cu groază văzu că fereastra era prea sus ca să poată fugi pe ea, iar necunoscuţii pătrunseră în odaie. Vorbeau italieneşte şi nu fu greu să-i priceapă.

— Cred că aici trebuie să fie! zise unul dintre ei.

Agnes se crezu pierdută şi era cât pe ce să strige după ajutor, dar i se tăia suflarea socotind că însuşi prinţul va fi poruncit să se scape de ea.

— Gândindu-mă la ce mi-ai spus, se auzi un glas mai domol, nu prea mă pot încrede. Ziceai că s-a lucrat curat, dar ce folos, că nu s-a făcut nimic.

— Oricum, nu ne poate bănui pe noi, fu răspunsul celuilalt şi contesa pricepu că erau numai doi.

— Vezi însă că Grazziani are să ajungă azi-mâine la Praga şi toată strădania noastră a fost zadarnică, spuse celălalt.

Auzind despre cine era vorba, fetei îi trecu orice spaimă, ba îşi ciuli urechea cu luare-aminte. Străinii nu păreau a fi prietenii lui Gaşpar, şi asta-i ungea inima. Ar fi vrut măcar să-i zărească, dar nu îndrăzni să mişte perdeaua.

— Monseniore, spuse cel mai tânăr dintre ei, Marino Marini l-a veninat cu otravă care ar fi doborât zece tauri. O pusese într-o sticlă de Chianti şi doar eminenţa-voastră ştie că lui Grazziani i se cam scurg ochii după asemenea licori…

— Şi n-a băut?!

— Ba, pe tot! L-a scurs!

— Şi?

— A plecat mai departe, de parcă ar fi fost apă!

— Asta trebuie să fie învăţătură că veninul nu mai trebuie folosit, ci numai spada ori pumnalul… Isuse, apără-mă că dau asemenea poveţe, dar e duşmanul tău, doamne! o-ntoarse cardinalul, împreunându-şi mâinile a rugăciune şi înălţând smerit privirile în tavan.

Contesa nu se mai îndoia că unul dintre cei doi era oaspetele venit de la Roma, dar de celălalt nu avea cum să ştie, cu toate că era vestitul Girolamo Mantegna, de care auzise întreaga Italie. Era un spadasin de temut, aflat acum în slujba Veneţiei, însă oricând gata să treacă la alt stăpân care l-ar fi plătit mai bine. Împreună cu Bethlen aveau să pună la cale pieirea lui Grazziani.

Cam înţepenise după perdea şi fără să-şi dea seama se mişcă de pe un picior pe altul. A fost îndeajuns ca Girolamo să-şi tragă spada şi să se repeadă spre fereastră şi cine ştie ce se alegea de nu s-ar fi împiedicat chiar de alteţa-sa prinţul, care tocmai atunci intrase.

— Ce s-a întâmplat? Cine v-a mâniat?! se arătă mirat prinţul.

— Sunt pe cale să străpung, ori cel puţin să dau în vileag o iscoadă, răspunse acesta, proptind vârful armei cam în dreptul pieptului contesei.

Zâmbind, Bethlen îl apucă de mână.

— Pare-mi-se că domniei-tale i se mai spune şi „Girolanima”, dar rogu-te nu-mi ucide oamenii mei de credinţă! Anume am trimis-o pe contesa Agnes, ca să se ascundă după perdea şi să se lămurească ea însăşi că Grazziani este duşmanul nostru şi al ţării mele.

Dacă cerul s-ar fi prăbuşit asupra contesei, n-ar fi simţit o mai puternică lovitură decât aceea dată de prinţ. Simţind că se înăbuşă, trase faldurile draperiei şi ieşi la iveală.

— După cum vedeţi, porunca voastră a fost îndeplinită, alteţă! se înclină ea cu smerenie.

— Eu de asemenea m-am ţinut de făgăduială şi, dacă mi-ai spus că nu-ţi place odaia verde, l-am adus aici pe eminenţa-sa.

Agnes roşi ca para focului, dar nu răspunse.

— Cu toate că suntem numai prieteni în astă încăpere, n-ai vrea domnia-ta, signor Mantegna, să te uiţi mai cu băgare de seamă? Ori, dacă alteţa-sa a mai trimis pe cineva „în întâmpinarea noastră”, să ne spună din vreme! zise înţelept cardinalul.

Bethlen încruntă puţin din sprânceana, aşa cum îi era în obicei când era nemulţumit, dar pe dată se schimbă la faţă şi zâmbi batjocoritor.

— Prevederea eminenţei-sale n-a fost binevenită, zise el. Cam toţi oaspeţii, prieteni ori duşmani, s-au zorit să se pună la adăpost de frica lui Hommonay.

— Cum aşa?! se miră Ţoşti. Îl ştiam la Sătmar!

— Acolo şi este, numai că prietena noastră, aici de faţă, s-a pus a glumi cu o mătuşă de-a ei cum că oastea duşmană ar fi pe cale să cuprindă Bălgradul ori cine ştie ce-i va mai fi spus… se uită el spre Agnes, dar ea plecă în jos privirea şi rămase mută. Vrednica baroană Sarkadi, urmă Bethlen, care, între noi fie spus, nu se prea dădea dusă ca celelalte, a ţinut totuşi să-mi câştige încrederea înainte de plecare. M-a povăţuit să nu deznădăjduiesc, fiindcă Hommonay avea să fie bătut şi că tot eu am să rămân principe. Cu dragă inimă ar fi rămas lângă mine la necaz, dar se vedea, silită să-şi pună la adăpost cinstea de poftele oştenilor duşmani.

Mai fâstâcit se arătă a fi cardinalul decât Agnes, care nu se putu ţine să nu râdă de cele auzite.

— De altfel am ţinut să nu mă las nici eu mai prejos, de parcă am fi fost în carnaval, şi i-am spus că nepoţica ei este o iscoadă de-a lui Hommonay şi că tocmai poruncisem să fie căutată şi spânzurată…

Părând a pricepe abia acum rostul celor spuse, binevoiră şi străinii să zâmbească, dar nerăbdători îl poftiră pe principe să vorbească despre nevoia înlăturării lui Grazziani.

— Contesa Rozsnyai spunea, mai ieri, că la Buda ar fi cel mai nimerit să-i vină de hac, dar eu m-am împotrivit, socotind că mai întâi ar trebui să lăsăm mână slobodă domniilor-voastre, signor Mantegna, zise Bethlen.

Contesa făcu ochii mari ştiind foarte bine că nici nu pomenise despre Buda, necum să mai plece iar pe lângă „turc”, dar aşa făcea uneori Bethlen, punând-o în faţa faptului împlinit.

— Doamna contesă ar putea să ne sprijine la Buda? întrebă italianul. Cum?

— Numai din umbră, signore! răspunse prinţul, în locul ei, bănuind că Agnes nu ardea de dorinţa de a-l revedea pe Grazziani.

— Atunci va trebui să plecăm pe dată, căci după câte ştim omul sultanului rătăceşte pe undeva prin pusta ungară, de vreme ce nu s-a ivit până acum în nici o aşezare.

— Să nu fi ocolit Buda, se îngrijoră Ţoşti.

— Oamenii mei îl caută pe toate drumurile ce duc la Praga, precum şi prin împrejurimile Budei, aşa că nu ne-ar putea scăpa! se făli Mantegna.

— Ca până acum! adăugă cardinalul, săgetându-l cu privirea.

Bethlen încercă s-o facă pe Agnes să-şi dea părerea, dar aceasta nu voia nicicum. Hotărâră ca oaspeţii să plece a doua zi, dar până atunci aveau să mai stea de vorbă între ei, fără să mai fie de faţă şi femeia, pe care Bethlen o conduse către coridorul cu torţe.

— De unde aţi ştiut, alteţa-voastră, unde mă aflam? cuteză ea cu sfiiciune, când să plece.

— Eu ştiu totul despre tine, dragă prietenă, iar când nu… ghicesc!

— Ştiţi, eu…

— De bună-seamă că trebuie să ştiu totul! Doar ţi-am dovedit-o şi până acum, nu?

Şi spre marea uluire a contesei, prinţul Transilvaniei se aplecă şi-i sărută mâna.

— Asta ca să nu te simţi înjosită! zâmbi el.