ULTIMA CAPCANĂ.

Hanul „La armele regelui Mathias Corvinul”, aşezat chiar la poalele colinei, unde se ridica semeţ biserica cetăţii, aţinea calea drumeţilor către Pojon, Beci, Oradea ori Szeged, încât pe oriunde te-ai fi dus, musai să treci şi prin faţa acestui vestit caravanserai. Că era aşa nu mai încape vorbă şi, cu tot numele lui unguresc, de când cu stăpânirea turcească nu se deosebea prea mult de oricare han de la miazăzi de Dunăre.

Pentru a nu bate la ochi, tot acolo aveau să se întâlnească şi Grazziani cu trimisul baronului Mollart. Hassan-paşa, valiul de Buda, l-a poftit să poposească între zidurile cetăţii, cu cinstea ce i se cuvenea, dar solul padişahului îi spuse că sarcina lui era de a merge cât mai pe ocolite, având unele întâlniri cu ghiaurii.

N-avea de unde şti cât va trebui să aştepte pe omul austriacilor, cu banii făgăduiţi, dar se părea că se cam zoreşte, aşa că toată ziulica se vântura, împreună cu Marcu, pe caldarâmul întortocheatelor uliţe. Alteori se aşezau pe malul Dunării, aruncând cu pietricele în apă ca în vremea când erau copii, dar de fapt iscodeau dacă nu li se ţine careva pe urme. Nimeni însă nu părea să aibă grija lor.

Într-una din zile, după ce zăbovise în faţa unor cupe cu vin de Badacsony, rămase de unul singur în odaie, în vreme ce Marcu avea poftă de aer curat şi plecă să se tolănească pe mal. Îl apucase un dor sfâşietor de Iulia şi, ca să-i treacă, începu să azvârle câte o pietricică pe luciul apei. Nici n-a băgat de seamă când s-a apropiat de el o ţigancă, însă dacă întorcea capul chiar atunci ar fi putut să vadă că pe ghicitoare o adusese chiar slujnicuţa de la han, îmbrobodită bătrâneşte, cu toată căldura de afară.

— Hai să-ţi spun despre drăguţă, domnişorule!

Oşteanul o privi mirat dar pe dată se bucură, căci picase tocmai bine, de parcă ar fi ştiut ce-l arde. Se întinse mai întâi după contăşul pe care ghicitoarea îl trăsese mai încolo, mototolindu-l ca să se poată aşeza lângă el, după care îi întinse mâna.

— Să te văd ce eşti în stare, făcu el bucuros.

— Lasă că ţi-o rânduiesc eu, zise vrăjitoarea şi îşi făcu de lucru iarăşi cu haina tânărului, în vreme ce scoase ghiocul.

— Aşa, aşa, zi-i! îşi îndemna ea scoica aceea răsucită. Spui că-i frumoasă foc?… Ahaa!… ochioasă, cu ochii ca noaptea şi păr bălai? Aşa-i frumosule?

Marcu holbă ochii, nevenindu-i a crede.

— Iulişca!… Da, da! am priceput… îl iubeşte? urmă ea scuturând ghiocul. Te iubeşte, sărăcuţa!

Spunându-i numele fetei, orice îndoială se spulberă. Nu era să cunoască marea lui patimă o ţigancă de la Buda!

— Ia ascultă! îl apucă ghicitoarea de mână. Ai un mare vrăjmaş! La moarte te duce, că nu ţi-e prieten, aşa cum se arată în faţă. Să te laşi din calea lui, ori, de eşti cu el, fugi! Fugi!… Ghiocul nu minte niciodată!… Gaşper… aşa-i zice, nu? Îl ştii?

Marcu se îngălbeni! Aşa-ceva nu putea crede şi abia izbuti să îngăime:

— Poate altu-i numele…

— Nicidecum!… Gaşper! Ghiocul spune numai adevărul! Fereşte, dragul babii, că-i tare veninos! Şi drăguţa domniei-tale e în primejdia capului, tot din pricina lui. El vrea să vă ţină despărţiţi. Lasă-l şi du-te la fata iubită?

Mai spuse apoi că va avea copii mulţi şi că va ajunge putred de bogat, dar nu uita din când în când să adauge că acel Gaşper ar fi fost cel mai înverşunat duşman al lui.

— Tacă-ţi gura! se răsti în cele din urmă oşteanul. Nu pot crede!

— Ba să crezi! nu se lăsă ţiganca. Adă palma încoace!

Fără să clipească i-o întinse.

— Asta-i! Tot un mare vrăjmaş ţi se arată ca prieten! Să orbesc, na, de te mint!

— Dar… fata? Despre ea nu se vede nimic?

— Cum să nu, dar n-am mai vrut a-ţi spune că plânge toată ziulica şi-i tare înfricoşată de gaşperul ce-ţi stă în cale, în loc să te fi dus la ea…

Tânărul crezu că visează şi nici nu-şi dădu seama cum o plăti pe ghicitoare, care înşfăcând banii se făcu nevăzută. Nu! Vrăjitoarea n-avea de unde şti atâtea, de n-ar fi fost ghiocul acela afurisit, care nu minte… întinse mâna şi smuci contăşul, dar punându-l pe umeri căzu de pe el parcă o frunză îngălbenită, care pâlpâi o vreme ca un fluture, până să ajungă jos. Se aplecă şi văzu că era de fapt un răvaş, însă fiind scris parcă în veneţiană se gândi că-i aparţine lui Grazziani, cine ştie cum rătăcit pe la el. Avea să i-l dea înapoi şi să-i ceară dezlegare spre a nu-l mai însoţi, căci el se va duce după Iulia!

De cum îl văzu pătrunzând în odaie Grazziani se lumină la faţă, ceea ce potoli ca prin minune pornirea tânărului. Se cam fâstâci, învârtind răvaşul în mâini şi neştiind cum să înceapă.

— Eu nu-mi aduc aminte să fi avut asta la mine şi iacă, am găsit-o în contăşul meu…

Grazziani luă scrisoarea, în vreme ce Marcu se hotărî să-i spună tot ce i se întâmplase. Dar nu apucă să-şi isprăvească povestea, necum a-i mai şi cere îngăduinţa să plece, că acesta izbucni în râs.

— Nu cumva din pricina asta eşti aşa de înnourat? Cum poţi crede în asemenea scorneli ţigăneşti?

— Mi-a spus pe dată numele Iuliei, şi n-avea de unde s-o cunoască şi nici să ştie ce face ea acum!

— Şi tu te-ai zdrobit de tot! Nu ţi-a dat prin cap că s-ar fi putut ca însăşi Agnes, ori poate chiar Iulia, să fi trimis ghicitoarea în calea ta, anume să ne dezbine?

— Iulia, nu!

— Bine, să zicem! Dar cealaltă? A văzut, cine a văzut, că noi împreună nu putem fi înfrânţi şi atunci, ea sau altcineva, a vrut să te rupă din preajma mea. Mă mir că nu ţi-a făgăduit şi o răsplată regească!

— De, ştiu eu ce să zic?! făcu Marcu, începând a se îndoi de cele auzite la ghicitoare.

— Să mă asculţi pe mine, că ia uite ce scrie aici: „De vrei să afli veşti de la cel pe care-l aştepţi, vino către ceasurile unsprezece ale nopţii pe uliţa covacilor. Te va-ntâmpina un cunoscut”! Dacă ar fi fost pentru tine, ţi-ar fi şoptit ghiocul acela atotştiutor, nu s-ar fi chinuit să scrie, şi chiar într-o limbă pe care tu n-o cunoşti.

— Dar pentru ce să-l fi pus în haina mea?

— Se-nţelege că tu mi-ai fi dat mie răvaşul şi cum într-adevăr aştept pe cineva s-ar fi putut să mă păcălească, de nu erau proşti.

— Cum ar veni asta?

— Uite, vezi aici! Scrie „Gradatz”, cuvânt de taină pe care îl avusesem cândva cu un sol, între timp ucis de Czobor. Acum însă avem cu totul altă înţelegere, ceea ce dovedeşte că este vorba de duşmani.

— Vor să te atragă în capcană!

— Pe amândoi, prietene! Pe tine într-un fel, pe mine în altul. Împreună fiind, n-au să izbutească. Vii cu mine la noapte?

— Negreşit!

— Până atunci să mergem până la Hassan-paşa, care ne-a poftit la un şerbet de trandafiri şi la un pahar de vorbă. Oricum eu nu trebuie să uit că sunt în slujba sultanului, şi dacă am tras la han, valiul trebuie să ştie. Am să-i îndrug câte ceva, mai cu seamă că acest caravansarai este mai bun decât încăperile cetăţii. I-am lăsat lui pe Kerim şi pe spahii, dar îi musai să mă arăt din când în când şi printre ei.

Părăsiră odaia tocmai când pe scară cobora vijelios o slujnicuţă cam ciudat îmbrobodită. Marcu tresări amintindu-şi că a mai zărit-o undeva. De altfel, şi ea întorsese pentru o clipă capul…

— Ţi s-o fi părut! vru să-l liniştească Grazziani. De fapt, va fi ieşit din încăperea de colo, unde s-a închis uşa în tăcere, după ce fata a fugit.

— Ar fi bine să fie aşa, dar mie parcă mi s-a părut a fi… contesa!

— Agnes?!

— Aşa aş zice.

— Atunci se schimbă socoteala şi socot că ar fi bine s-o dezbrobodim, să vedem cum arată. Chiar de-o fi alta, mi se pare şi mie cam ciudată înfofoleala feţei, spre a nu se da de gol.

— Să nu fie oare vreo iscoadă a celor care au trimis răvaşul? Va fi vrut să vadă dacă suntem în odaie şi să tragă cu urechea.

— Atunci nu-i Agnes, fiindcă ea nu ştie sârbeşte şi pierdea vremea de pomană. Dar ca să fie vreo sârboaică ori să cunoască limba, este cu putinţă.

— Poate că n-ar trebui să mergem la întâlnirea de pe uliţă.

— Nici vorbă! Numai că-i vom trage pe sfoară. Mai întâi cu plecarea. Ne vom preface că ne culcăm şi ieşim pe fereastră. Apoi, după întoarcerea de la Hassan-paşa ne vom duce să cercetăm locul şi să vedem ce am putea face. De nu ne place, n-avem decât să nu ne ducem. Cam proşti ucigaşi.

Trecură prin locandă, unde morlacul plesni o fetişcană peste rotunjimile dosului, întinzându-i totodată un bănuţ de argint. Fata râse şi-i mulţumi, că nu era ceva neobişnuit pe atunci să fie plesnită peste anumite părţi mai ispititoare, numai că nu prea mulţi o răsplăteau cu argint.

— Tu ştii limba fetei. Spune-i să-l anunţe pe stăpânul ei că diseară cinăm în odaie şi ne odihnim mai devreme. Dar cu voce tare, să te audă cât mai mulţi!

Marcu făcu întocmai şi câţiva muşterii întoarseră capul, însă nu puteau fi bănuiţi numai pentru atâta.

— Asta o fi? întrebă Grazziani când ieşiră.

— Nu, că aceea îşi acoperă faţa, să nu fie văzută.

— O avea barbă!

— Mai ştii? Şi sub fuste vreun iatagan!

— Aşa te vreau, prietene!

Au cam zăbovit la paşă, căci Grazziani se cunoscuse cu el încă de pe când erau amândoi la Stambul şi fără ocolişuri îi ceru sprijinul pentru a căpăta domnia Moldovei. Hassan-bey se arătă îndatoritor şi făgădui din toată inima, ceea ce duse la înveselirea înaltului trimis al sultanului.

După ce şi-au luat rămas-bun de la binevoitoarea gazdă se îndreptară spre acea parte a târgului, mai de către pustă, unde li se spusese că ar fi uliţa cu pricina. O găsiră destul de lesne şi Grazziani fu mulţumit, întrucât era scurtă şi îngustă.

— Când vrei să pierzi pe cineva nu-l duci într-un astfel de loc, unde nu pot ataca decât doi deodată. Numai arme de foc de n-ar avea, şi nu cred, fiindcă nici ei nu vor să alarmeze caraulele cetăţii.

— Eu zic că dacă ajungem la ieşirea zidului de colo, arătă Marcu, spate în spate nu ne doboară de-ar fi să ne batem toată noaptea.

— Ai dreptate. Însă va trebui să venim pe cealaltă parte.

Se întoarseră la han când se aprindeau pe boltă cele dintâi stele. Pe dată li se aduse în odaie mâncarea de seară, după cum fusese porunca, dar nu se atinseră de nimic.

— Ne prefacem că mâncăm, după care tu vei trece în odaia ta de alături şi laşi lumânarea aprinsă, ca să pot vedea eu din întuneric cine ne pândeşte, căci nu se poate să nu se uite dacă plecăm ori ba. Pe urmă sufli în lumânare şi mai aştepţi ca la vreun sfert de ceas, după care te strecori binişor pe şoprul acela de sub fereastra ta. Eu cobor drept, pe frânghie! şi îi arătă un colac de funie, scos de sub pat.

— Dar asta de unde o mai ai? se nedumeri Marcu.

— De la „prietenii noştri”! Ca să nu cumva să dea greş şi noi să nu ne ducem unde ne-au chemat, se poate ca slujnicuţa aia ciudată să le fi pus la îndemână un mijloc de a fugi pe fereastră.

— Zău dacă mai pricep ceva!

— Aflând, să zicem, că nu mă voi duce la noapte niciunde, vor încerca să mă ucidă în timpul somnului, pătrunzând cu chei potrivite. Dacă s-ar face cumva tărăboi, fuga pe fereastră va şterge orice urmă…

— Asta înseamnă că frânghia a fost pusă în lipsa noastră, chiar în după-amiaza aceasta.

— Vezi-bine!

— Dar de ce să ne prefacem că ne culcăm, câtă vreme tot vom pleca şi ne vom întâlni cu ei?

— Ei, asta-i! N-ai spus chiar tu că noi trebuie să ajungem cei dintâi la ieşitura aceea de zid?

— Ba da…

— Neştiind ei ce facem, vor pândi prin preajmă şi crezând că ne-am culcat vor pierde vremea, răstimp în care noi ajungem unde trebuie. Când vor da peste odaia goală se vor zori pe urma noastră, dar cam târzior!

— Bine gândit! făcu Marcu încântat.

Mai mult de un ceas petrecură cu toată ţesătura pusă la cale, dar izbutiră de minune. În vreme ce necunoscuţii aşteptau să adoarmă somnul cel dulce de-cu-seară, cei doi ocoliră biserica prefăcută în geamie şi apucară drept pe uliţa covacilor. Nu răsărise luna şi îngustimea drumului îl făcea să rămână umbrit, cu toate că cerul era spuzit de stele. Mirosul acru al fumului rece de la cărbunii arşi peste zi dăinuia puternic, încât şi cu ochii închişi ai fi dat peste locul cu pricina, numai că deocamdată ei erau singurii trecători.

— Ecco! Essi sono! auzi deodată Grazziani, şi pricepând că despre ei era vorba îl trase pe Marcu lângă zid.

— Au venit. Trage spada!

După cum prevăzuse, cei doi străini abia se puteau mişca unul lângă altul, aşa că pătrunseră cu băgare de seamă.

— Vin şi dinspre mine, şopti Marcu.

— Tot doi?

— Ba, vreo patru!

— Deci şase cu totul… Nu-i mult. Ai grijă!

Apoi, cu toate că Marcu nu cunoştea o iotă din limba dogelui, Grazziani începu a-i vorbi ca şi cum ar fi priceput-o:

— I-ai văzut pe aceşti şacali fricoşi? Feciori de târfă, care îşi ucid şi tatăl pentru doi ţechini! Ştii că atunci când dau peste un viteaz nu atacă decât în haită, ca lupii?

— Daţi-vă prinşi! N-a veţi nici o scăpare! strigă unul dintre atacatori.

— Numai un cap de veneţian tâmpit şi-ar putea închipui că ne temem de nişte golani!

Căuta anume să-i aţâţe, înjurându-i, ca să-i facă să-şi piardă cumpătul şi să se înghesuie cât mai mulţi deodată.

— Am să-ţi smulg limba ta spurcată, pui de hăpârcă! Vânzătorule! se înfurie străinul.

— Lăudărosule! Mai bine ţi-ai schimba nădragii, că duhnesc! Ptiu!

Ţelul a fost atins, căci se năpustiră şuierând cu săbiile, dar numai unul se putea bate în faţă, iar ceilalţi mai mult îl stânjeneau. Primul se şi prăbuşi la pământ, străpuns de Marcu, ceea ce îi făcu pe ceilalţi să se cam codească.

— Ce, v-aţi speriat? Numai atâta vă era cutezanţa? Jigăriţilor!

— Nemernicule! se repezi o namilă. Te grozăveşti la adăpostul zidului. Fă-te încoace să ne luptăm, dacă te ţin şalvarii!

— Voi m-aţi poftit aici, dobitocilor!

Văzându-l tăcut şi poate crezându-l atins de cel pe care îl răpusese, unul dintre veneţieni ţâşni spre Marcu, dar spada acestuia zvâcni ca dintr-un arc diavolesc şi îi sclipi în întâmpinare. Îndrăzneţul se lăsă brusc pe vine ferindu-se, dar în acelaşi timp se răsuci spre Gaşpar gata să-l străpungă din spate, dacă lovitura de trăsnet pe care o primi în ceafă i-ar fi lăsat răgaz de-o clipă.

— Bravo! Curând îţi dau şi eu un stârv, prietene, să aibă ce mânca haitele hămesite! îl încurajă morlacul.

Având de înfruntat un meşter într-ale luptei, Grazziani spera ca aţâţându-l să-l facă să greşească. O vreme nu se mai auzi decât zăngănit de arme şi icnetele luptătorilor, sub ochii celor ascunşi pe după ferestre, care nici nu se gândeau să sară în ajutorul cuiva. Un alt strigăt de moarte în partea lui Marcu făcu să se subţieze rândul atacatorilor.

— Curaj, băieţi! îşi îmbărbătă necunoscutul ciracii. Nu mai au multă vreme suflu şi le lăsăm hoiturile pe caldarâm!

— Teamă mi-e că pe-ale voastre au să le strângă hingherii, mâine în zori, dacă o mai rămâne ceva de pe urma câinilor!

— Spurcăciune! Nu-ţi mai stă limba aia împieliţată? Cotcodăceşti ca o găină, în loc să te dai mai în faţă să ne înfruntăm bărbăteşte!

— Doar nu te sumeţeşti a crede că eşti tu bărbat?!

Marcu lupta cu gura încleştată, neînţelegându-le graiul şi neavând ştiinţă de iscusinţa apusenilor în a-şi aţâţa vrăjmaşul ca să turbeze de necaz. El părea mai curând un ţăran harnic pus pe secerat, căci în curând şi al treilea avea să muşte pietrele uliţei. Morlacul, în schimb, nu izbutea nicicum să-şi doboare duşmanul, care se dovedea din cale-afară de viclean. Deodată simţi o arsură în braţul drept şi pe dată sângele îi mânji mânerul spadei, făcându-l alunecos. Din pricina asta, la prima lovitură scăpă arma, şi veneţianul puse piciorul pe ea.

— Eşti mort! tună el bucuros.

Într-adevăr, Grazziani nu mai avea nici o scăpare şi-i îngheţară vorbele pe buze. Auzind strigătul de biruinţă al străinului Marcu bănui ce se petrecuse şi chiar înainte de a-şi întoarce privirea spre ei se răsuci într-un salt fulgerător şi străpunse cu spada coastele vrăjmaşului. Uluit de neaşteptata lovitură veneţianul dădu să se tragă într-o parte, dar morlacul îi trânti un picior în boaşe, făcându-l să se prăbuşească.

— Din nou mi-ai scăpat viaţa, Marcule, auzi tânărul pe sârbeşte de astă-dată, şi nu putu să nu se-ntoarcă, spre a vedea în ce stare se află celălalt.

Tocmai atunci primi o lovitură în umărul stâng, simţind că-l seacă la os de durere. Vru să se sprijine de perete, dar văzu lama vrăjmaşă sclipindu-i deasupra capului, gata să-l spintece, şi fără a mai putea gândi se trase cu toată puterea, izbindu-se cu tâmpla de pietrele zidului. Mai auzi ca prin vis că cineva strigă „Caraula!”, apoi un ţiuit în urechi şi se prăvăli peste ceilalţi.

Abia atunci îşi arătară veghea şi localnicii, unul dintre ei aruncându-i lui Grazziani un bolovan drept în spinare. Norocul lor a fost că cei scăpaţi cu viaţă au rupt-o la fugă, să nu fie siliţi a da socoteală oştenilor care se năpustiseră în uliţă cu torţe aprinse, ştiind ei prea bine că în asemenea împrejurări aveau de câştigat şi de la vii şi de la morţi.

— Ghiauri afurisiţi! înjură căpetenia caraulei. Se bat ca nişte câini turbaţi şi nu se mai satură. Cum de-i mai rabdă Alah?

Începu a-i cerceta cu picioarele pe cel de pe jos şi auzind gemetele lui Marcu zise:

— Se pare că n-au crăpat cu toţii! Ia vedeţi care mai suflă şi dacă se mai poate scoate ceva de la ei, iar pe ceilalţi lăsaţi-i, după ce-i scotociţi bine.

— Luăm tot? întrebă un oştean ce se părea că nu prea mai fusese de caraulă.

— Tot şi de la toţi!

Proptiră făcliile prin spărturile pereţilor şi porniră să-i scotocească pe cei căzuţi.

— A fost încăierare între unguri şi frânci, sau ce vor fi fost, spuse careva.

— Cu toţii sunt şase, dintre care doi unguri, care mai suflă, iar ceilalţi se şi pârpolesc în flăcările gheenei, adăugă altul.

Starostele caraulei se apropie de răniţi şi le săltă capetele, uitându-se şi la veşminte. Băgând de seamă că nu sunt oameni de rând, porunci să li se lege rănile, ştiind el că avea să capete răsplată pentru îngrijire, chiar dacă aceştia n-ar fi vrut s-o dea.

— Treziţi-i pe puturoşii ăştia din case! Ce, ei n-au auzit larma încăierării? Dacă ar fi fost de-ai noştri s-ar fi înghesuit să-i ucidă, dar fiind ghiauri de-ai lor fac pe neştiutorii, nemernicii. Să vină cu vreo două găleţi de apă!

Aduşi cu forţa, localnicii aruncară apă peste răniţi, dar şi peste morţi, de-a valma.

— Lasă că-i bine, că de-o fi să se prefacă vreunul, răcoreala îl dă de gol. Mai udaţi-i!

Zadarnic însă, fiindcă loviturile primite de cei patru fuseseră ucigătoare şi niciunul dintre ei nu mai mişca. După ce-i scotociră bine, luându-le armele, podoabele şi banii, îi împinseră cu picioarele lângă zid, iar pe Marcu şi pe ceilalţi doi îi aruncară în cârcă, spre a-i duce la ortă.

— Cam ai tu sânge de măgar, bre Ibrahime, râse un oştean către cel care-l căra pe morlac. Nu ştiu cum se face că mereu te bagi.

— Are să se îmbogăţească! zise un altul cu ciudă.

Pe drum lui Grazziani îi trecu ameţeala şi ceru să fie lăsat jos, dar Ibrahim nici nu voi să audă.

— Ştii turceşte? îl întrebă căpetenia caraulei.

— Sunt trimisul luminăţiei-sale padişahul, iar acela este în slujba mea! arătă el spre Marcu. Nădăjduiesc să mai fie în viaţă!

— Altfel nu l-am fi cărat, răspunse un oştean.

— Atunci vă poruncesc s-o luaţi spre hanul „La armele regelui Matia Corvinul” de pe malul Dunării. Veţi căpăta răsplată bună, dar inelele ce le-am avut pe degete le poftesc înapoi!

Căpetenia se cam îndoi, dar îşi aduse aminte că auzise prin cetate de un asemenea mumbaşir. „De ce n-ar fi chiar acesta?!” îi părea însă rău după răsplata la care se aşteptase, măcar că rănitul le făgăduise şi el. Scoase inelele, dar nu se grăbi să le înapoieze.

— Când vom ajunge la han, pe lumină!

Oricum, ca să nu fie tras pe sfoară, trimise pe ascuns un oştean în cetate să-l scoale pe alaybeyul ce venise de la Istanbul şi să-i spună, spre a şti ce să facă.

Ajunseră la han şi în scurtă vreme se pomeniră cu însuşi Kerim-efendi, foarte îngrijorat de cele auzite. Se înţelege că oştenii caraulei se întristară, neaşteptându-se ca turcii lor să le mai dea vreo răsplată, dar solul îi uimi cu dărnicia lui, făcându-i să se ploconească precum în faţa lui Alah.

— Am să pun strajă la uşa luminăţiei-tale! zise Kerim-efendi.

— Nici vorbă! Prin curtea hanului, nu zic nu, până mai sunt încă ameţit în noaptea asta, dar nu mai mult!

Grija lui era ca nu cumva oştenii să sperie trimisul austriac, atât de multă vreme aşteptat.

Noaptea aceea însă nu părea a fi sortită odihnei, fiindcă la puţină vreme două umbre se furişară în odaia de peste drum, călăuzite de aceeaşi slujnică ciudată, care nu se sfii să intre şi ea.

Zdrobiţi de osteneală răniţii adormiseră-tun, încât, de n-ar fi fost Kerim-efendi mai îngrijorat şi s-ar fi ţinut numai de porunca primită, nu se ştie dacă a doua zi cei doi s-ar mai fi ridicat din aşternuturi. Turcul se gândise câtă bătaie de cap i-a dat până acum solul padişahului, pe care-l avea în pază, dar necutezând să i-o spună aşezase în taină doi oameni de-ai lui să supravegheze uşa. Au fost astfel rânduiţi, unu la gura podului, unde te-ai fi putut urca pe aceeaşi scară, iar celălalt într-un ungher din preajmă.

Pândarii nu-şi făceau prea multă grijă, dar după vreun ceas văzură că pe la uşa lui Gaşpar-beg ceva nu era în bună rânduială. O umbră care venise târâş spre uşă se propti în tăblia de stejar şi scormonea ceva de parcă ar fi vrut s-o scoată din ţâţâni. Prin semne se îndemnară să atace deodată, şi fără să mai întrebe cine este înfipseră cu sete iataganele în mogâldeaţă. Un răcnet de moarte le dovedi că nu fusese vorba de vreo făptură din altă lume. Din odaia vecină ieşiră pe dată trei inşi cu armele în mâini, dar se opriră nedumeriţi văzând că era vorba de oşteni turci şi nu mai aveau ce face. Întrebară ce se întâmplase, însă nu li s-a răspuns nimic. De altfel nici cei doi răniţi nu aflară decât a doua zi, când Kerim-efendi povesti cele petrecute.

— Ciudat! dădu din umeri solul, dar îngădui ca de acum să-i fie păzită odaia.

Zilele se scurgeau, Marcu se vindeca văzând cu ochii şi totuşi alaiul nici vorbă să apuce drumul mai departe, iar până la urmă trimisul padişahului se văzu silit să-i spună atât lui Hassan-paşa cât şi lui Kerim-efendi că aştepta la rându-i un sol al creştinilor. Valiului îi mărturisise planul său de a intra în Praga cu toată pohfala şi acesta fu tare mulţumit, în schimb alaybeyul când auzi îi spuse îngrijorat că asta ar putea să întârzie cu mult sarcina ce-o aveau, dar nu avu încotro şi se supuse hotărârilor beyului pe care-l însoţea.

De când oşteanul se putea mişca mai în voie, îşi petreceau vremea amândoi în preajma butoaielor cu vin din locandă, mai ales că începuse de vreo două zile o ploaie cernută de toamnă şi n-aveau ce face. Pe de altă parte, acolo ar fi fost locul cel mai nimerit de întâlnire cu solul aşteptat.

— Mai să ne lăsăm ciolanele pe uliţa covacilor, spuse Grazziani făcând haz de felul cum era înfăşurat umărul lui Marcu.

— Eu ca eu, că mi-s în slujba domniei, dar măria-ta ar trebui să te cam fereşti, că nu se cade pentru un domnitor…

— Făgăduiesc, mai cu seamă că de acum înainte trebuie să mă cam zoresc să nu ne apuce iarna în drum. Mi-e teamă însă că omul care trebuia să vină de vreo două săptămâni ar fi putut încăpea în mâini vrăjmaşe şi atunci degeaba îl mai aştept. Nu ştiu ce să fac.

O fetişcană, ba chiar aceea care primise bănuţul de argint, le aduse două căni cu vin roşu, bika ver, fiindcă Marcu pierduse mult sânge şi trebuia făcut la loc. Degeaba însă îşi puse la vedere nurii, că ei n-o mai băgară în seamă.

Ochii le rămaseră pironiţi pe un străin ce tocmai atunci intrase, parcă în căutarea cuiva. După ce privi atent în jur, se apropie de masa unde se afla un călător şi-i spuse răspicat:

— Iartă-mă, cinstite domn, nu faci cumva neguţătorie?

Auzind aceasta, Grazziani sări de la locul lui şi-l apucă de mână pe străin trăgându-l după el.

— Eu nu-s neguţător, dar sunt în slujba domniei şi socot că am o vorbă cu domnia-ta.

Celălalt îl privi nedumerit şi se propti în loc.

— Să fii sănătos, dar eu n-am treabă cu domnia-ta!

Dezamăgit, Grazziani era să ceară socoteală pentru răspunsul cam neobrăzat, dacă nu se băga şi Marcu, fără să ştie ce vorbiseră cei doi în veneţiană.

— Să-mi fie cu iertare, măria-ta, dar mi se pare cunoscut acest drumeţ. Ba… de nu mă-nşel te-am văzut la curtea măriei-sale Tomşa-vodă! adăugă el către străin.

— Nu te înşeli câtuşi de puţin, căpitane Marcu, şi chiar că-s cu mirare cum de te afli prin cetatea Budei, în loc să fii la Iaşi? Eu sunt, Duşan!

Fuseseră odinioară buni prieteni, pe când luptaseră împreună sub flamura lui Tomşa la Cornul lui Sas. Se îmbrăţişară deci cu multă căldură, apoi noul venit îşi trase un scaun şi nu mică fu uimirea celor doi când îl auziră şoptind:

— Şi cu luminăţia-ta am o vorbă, dar nu aici, fiindcă cel de la masa de alături nu ne priveşte cu ochi buni. Anume l-am întrebat de „neguţătorie”.

Lui Grazziani îi veni inima la loc pricepând că acesta era omul de taină, numai că fusese prevăzător. Se prefăcură a se veseli, cum se cuvine la o asemenea întâlnire neaşteptată dintre vechi prieteni, apoi plecară câteştrei, cerând să li se aducă mâncare şi băutură în odaia lui Marcu.

În urma lor se ridică şi călătorul acela stingher, intrând la rându-i în odaia de peste drum.

De cum se văzură singuri în încăpere, Duşan se înclină în faţa lui Grazziani, vorbindu-i ca unui stăpân:

— Măria-ta, mai întâi îmi cer iertare de felul în care ţi-am vorbit, dar domnul baron Mollart mi-a spus că eşti înconjurat de vrăjmaşi din toate părţile. Am bănuit că luminăţia-ta erai cel pe care-l căutam, întrucât s-a auzit până la Praga că te-ai însoţit cu Marcu şi pe el îl cunoşteam de mult.

— Mai că nici n-am avut trebuinţă de cuvintele tainice! râse Grazziani.

— Taine aş avea eu multe, dar…

— Nu te sfii de prietenul nostru Marcu, dă-i drumul! Adus-ai banii?

— Da! Am aici înscrisuri pentru cămătarul Agopian din Buda, pentru Gotfried Lenger din Kronstadt, Josef Sagan din Istanbul şi Pfeifer din Bistriţa. Precum vezi, întocmai cum ai poftit măria-ta!

— Aşa e bine! Dar moşia Altenburg?

— Şi aceea! îl încredinţă Duşan, scoţând un pergament de la brâu şi întinzându-i-l.

— A mai rămas intrarea mea în Praga…

— Întocmai cum ai poftit, măria-ta! Majestaţii-sale i s-a spus că fiind catolic nu este umilitor pentru oraşul împărătesc şi ce se face e spre slava creştinătăţii, flamurile Semilunei şi meterhaneaua supunându-se de fapt unui creştin.

— Trebuia să i se fi spus că pentru ridicarea mea în ochii sultanului o fac, în acest fel putând sluji mai bine pe majestatea-sa!

— Aşa am să-i spun domnului baron Mollart! se înclină Duşan.

— Atunci e bine. În două zile putem pleca. Nu, Marcule? Te simţi în putere?

— Oricând porunceşti, măria-ta!

Mai vorbiră despre cele ce aveau de făcut, apoi Duşan ieşi împreună cu Grazziani. Rămas singur, Marcu se întinse pe pat. Şi chiar era să-l apuce somnul, când i se păru că aude un scârţâit prelung la clanţa uşii. Se gândi că numai un străin ar deschide atât de grijuliu, dar cine să fie? Apucă iute spada şi se acoperi cu o cergă, prefăcându-se adormit, deşi nu era prea îngrijat, ştiind că pe afară păzeau oştenii lui Kerim iar Grazziani trebuia să fi fost în odaia de alături, cu Duşan.

Îi păru bine că nu ceruse vreun ajutor, întrucât în odaie pătrunse slujnica aceea îmbrobodită, care aduse un ulcior cu vin şi îl aşeză pe masă. Neavând a se teme de ea, se ridică tocmai când aceasta dădea să plece şi o înşfăcă de mână. Femeia scoase un strigăt de spaimă şi repede îşi duse mâna cealaltă la faţă.

— De ce te acoperi, frumoaso? zise Marcu râzând. Chiar nu vrei să-ţi arăţi ochii nimănui?

Fata izbuti să-şi elibereze braţul şi dădu să plece, dar tânărul se-ntinse şi îi apucă broboada.

— Ei, nu, că-i prea de tot… Contesa Rozsnyai?!

— Precum vezi!

— Singură?

— Ahaa! râse răutăcios Agnes. Deci ţi-i gândul la Iulia! N-ai uitat-o! Atunci e bine, Marcule! Ai să mă asculţi cu băgare de seamă!

— Ce cauţi aici?

— Principele Bethlen a aflat de dragostea Iuliei pentru tine şi acum este ostatecă la Bălgrad, până la înapoierea mea. Înţelegi că dacă eu nu mă întorc teafără ea va muri?

— Pentru ce?! Ea n-are nici o vină.

— Prostule! Ca să pricepi tu că trebuie să mă ajuţi să scap de aici!

— Atunci pleacă pe dată şi n-am să spun nimic, nimănui!

— Nu mai înainte de a-l ucide pe Gaşpar…

— Dar ce-ai cu el?

— M-a umilit! Trebuie să mă răzbun!

— Are să-ţi treacă mânia de veţi sta faţă-n faţă, că el nu ţine la supărare, zâmbi tânărul cu înţeles.

Agnes rămase o clipă descumpănită.

— Poate că ai dreptate! Oricum, nu-i spune nimic de mine până nu mă lămuresc eu însumi dacă trebuie să mă dau în vileag ori ba. Dacă mă dai de gol, va porunci oştenilor să mă prindă şi n-am să mai ajung la vreme ca s-o scap pe Iulia… Ţine-ţi gura barem vreo două zile, că eu în răstimp voi pleca, ori poate că ne împăcăm. Ne-am înţeles?

Marcu nu răspunse nimic. Rămase pe gânduri auzind câtă mârşăvie zăcea în mintea frumoasei contese. Fuseseră bune prietene şi o dăduse ostatecă, ori minţea ca să-l pună pe el în încurcătură?

Grazziani îl condusese pe Duşan şi tocmai se înapoia când ciudata slujnică îmbrobodită pătrundea în odaia lui pe vârful picioarelor şi dosind cu grijă un ulcior. Îşi dădea seama că prietenul său nu adormise, ca să-l poată cumva ucide în somn, aşa că se trase la pândă şi aşteptă până o văzu ieşind.

„Nu-i lucru curat!” îşi zise şi, văzând că intră în odaia de peste drum, se apropie şi el de uşă. Se vorbea în veneţiană!

—. ultima noapte! desluşi o voce de femeie, ce i se părea cunoscută.

— Să fie oare această încercare mai norocoasă decât cealaltă? Ştim doar că otrava nu-l poate doborî! se auzi glasul unui bărbat.

— Ce-am pus în ulcior este adus anume de la Roma şi nu ucide pe dată, dar până în zori sunt ţepeni! Anume l-am pus în odaia prietenului său, pentru a stinge orice bănuială. Din păcate acela m-a văzut cine sunt şi va trebui să plec mâine, de nu chiar în noaptea asta.

Nu mai încăpea nici o îndoială că era vorba de Agnes, care încerca iarăşi să-l otrăvească. Ceilalţi, probabil slujitorii ei, erau de bunăseamă veneţieni.

— Şi dacă nu izbutim? întrebă o altă voce de bărbat.

— Eu vă aştept până poimâine în…

Dar nu mai auzi ce spune din cauza paşilor zglobii ai celeilalte slujnice, care urca scara. Se prefăcu a-i ieşi în întâmpinare şi prin semne o chemă să-l urmeze. Ştiindu-l un „mare domn” păzit de turci, fata se supuse şi intrară împreună la Marcu.

— A fost contesa pe la tine, nu-i aşa?

— Ai şi aflat, măria-ta?

— Ba mai mult, ţi-a lăsat şi acest dar, pe care nu l-ai cerut, şi cine ştie ce-ţi va mai fi îndrugat în legătură cu mine…

— Aşa-i! Mi-a spus că Iulia ar fi ostatecă şi că răspunde cu capul dacă i se întâmplă ceva contesei, încât să nu spun nimic măriei-tale că vrea să te ucidă.

— A spus-o aşa, pe şleau?

— Pe urmă s-a căit ori a vrut s-o dreagă zicând că s-ar putea şi împăca, însă n-o mai cred!

— Ai minte, prietene, dacă te-ai lecuit! Cât e de ticăloasă, aş crede-o în stare să-şi pună prietena chezaş. Dar mă întreb ce fel de om e Bethlen dacă îngăduie aşa ceva?

— Te urăşte.

— Ştiu. Dar ce are cu tine?

— Eu nu i-am făcut nimic…

— Totuşi vrea să te otrăvească şi pe tine, fiindcă aici a lăsat ulciorul, ştiind că vei bea şi tu!

Marcu aruncă privirea asupra vasului de pe masă şi abia atunci îşi dădu seama că cealaltă slujnică aştepta cuminte să i se poruncească ce avea de făcut. Pricepu că pentru aceea vorbiseră turceşte, ca fata să nu înţeleagă. Grazziani o apucă de mână şi o aşeză pe un scaun, cerându-i lui Marcu să o lămurească ce vor de la ea.

— Spune-i că o voi plăti cu un pumn de galbeni dacă duce ulciorul la vecinii noştri cu pricina, zicându-le că l-a trimis doamna contesă.

— Prea mult, măria-ta! Ar bănui că e vorba de omucidere şi nu s-ar mai învoi. Câţiva bănuţi de argint…

— Vreau să mă pomenească, dacă-mi va face această slujbă! Patru galbeni îs îndeajuns ca să nu bănuiască?

— Socot că da!

Marcu o lămuri pe fată, care se învoi bucuroasă, băgând aurul cu grijă în sân.

— Orice s-ar întâmpla, la noapte ori mâine dimineaţă, tu n-ai ştiinţă! N-ai decât să le spui cum te-am învăţat şi să pleci. Ţii minte?

Fata apucă voioasă ulciorul şi ieşi.

— N-avem decât să veghem cu arma-n mână, fiindcă nu ştim câţi veneţieni vor fi acolo şi câţi vor gusta din licoarea contesei. Vom rămâne aici împreună! hotărî Grazziani.

Abia către ziuă, doborâţi de somn, se trântiră îmbrăcaţi cum erau spre a mai fura câteva clipe de odihnă. Şi dormiră chiar vreun ceas, dacă nu două, când puternice bătăi în uşă îi treziră buimaci.

— Ce s-a întâmplat? sări Marcu apucând spada. Cine-i? şi trase binişor zăvorul.

— Eu sunt, luminăţia-ta, hangiul! Credeam că aţi păţit ceva, că la odaia măriei-sale nu se simte nici un fel de viaţă. Să spargem uşa, cum vor oştenii ăştia?

— Nu-i nevoie, că adormise aici la mine şi-i teafăr. Dar ce vă apucă să sculaţi lumea cu noaptea în cap?

Ieşiră amândoi din odaie şi se văzu uşurarea în ochii turcilor ce fuseseră de pază.

— Ia, nişte drumeţi italieni au chefuit toată noaptea cu otravă şi…

— Te pomeneşti că s-or fi îmbătat? râse Marcu şi tălmăci degrabă cele auzite.

— Sunt ţepeni ca butucii! răspunse hangiul.

— Fiecare cu gustul lui! se arătă nepăsător cel pe care-l păzeau oştenii turci. Îs mulţi?

— Doi!

Curând se ivi şi Kerim-efendi, însoţit de câţiva spahii, căci auzise despre cele întâmplate şi se îngrijora să nu fie vorba din nou de cel pe care-l proteguia.

— S-a prins făptaşul? întrebă el. Cine-i?

— O slujnică, înălţimea-ta, fiindcă altcineva nu ar fi fugit de frică, răspunse stăpânul hanului.

— Cum vine asta? se nedumeri Marcu.

— Păi, nici nu ştiu cine era, că se pripăşise de-o vreme, cam odată cu veneţienii, şi s-a rugat de slujbă la mine, numai pe casă şi masă. Se vede că îi urmărea de mult, până le-a venit de hac. Călătorii fuseseră mai mulţi, dar nu mai rămăseseră decât cei doi, că între timp ceilalţi s-au făcut nevăzuţi.

— Dar cine a dat peste morţi? vru să ştie trimisul padişahului.

— Ia, fata asta! arătă hangiul spre slujnicuţa care dusese ulciorul.

— Cum te chemă, fetiţo? Eşti o fată vrednică!

— Iulişka! răspunde aceasta, fără să clipească.

— Ai auzit, Marcule, zâmbi Grazziani cu înţeles. Pentru fapta ei, de a da în vileag pe ucigaşa care a fugit, se cuvine să capete o răsplată frumoasă de la mine. Ţine! şi scoase o pungă bine burduşită.

— Pupă mâna măriei-sale, proasto! o îndemnă hangiul, căruia îi sticliră ochii văzând atâta bănet.

Iulişka se aplecă şi sărută mâna care-i dăduse o asemenea avere neaşteptată, în timp ce binefăcătorul şoptea omului său de credinţă:

— Dacă pleacă fără zăbavă din slujba hanului şi se duce în satul ei, o ajut să se mărite. Vrea?

Apoi toată zarva se potoli, leşurile fură ridicate şi a doua zi, după plecarea slujnicuţei fericite, întreg alaiul mubaşirului apucă malul drumului, către Esztergom.

— Ai văzut, prietene, că Iulia a fost scăpată? întrebă Grazziani călărind alături.

— Care dintre ele, măria-ta? întrebă gânditor Marcu.

— Amândouă!