HRUBA

— Pune mâna pe spadă, nepoate, şi arată ce ştii să faci când musafirul nepoftit îţi trece pragul, chir dacă noi i-am deschis poarta! strigă stareţul.

Mihai văzu că după ce pătrunseră vreo douăzeci de tătari cele două porţi masive, date de perete, fură înlocuite cu un grătar uriaş de fier, oprindu-i pe ceilalţi. Apoi se închiseră din nou, parcă anume ca cei din afară să nu mai poată vedea ce vor păţi tovarăşii lor prea cutezători. Tânărul apucă pe dată spada şi se avântă şi el în iureşul încăierării pe întuneric. Îi puteai ghici pe tătari numai fiindcă intrau călare, dar odată doborâţi era greu să-i mai deosebeşti.

— Loviţi-i! răcnea egumenul, uitând de toate poruncile dumnezeieşti, care cereau să nu faci asemenea păcat. Unu să nu scape!

Se porni pe dată un adevărat măcel, cu strigăte de amândouă părţile, iar numărul năvălitorilor începu să scadă simţitor. Din umbra zidurilor, nici un călugăr nu greşea ţinta, doborând cu dibăcie şi cal şi călăreţ. Pamfilie răsucea faimosul său toiag devenit acum o măciucă înfiorătoare şi nu puţini au fost cei îngenuncheaţi pentru totdeauna în faţa oastei Domnului.

Izbânda era sorocită apărătorilor şi nimeni nu se mai îndoia de aceasta, cu toate că tătarii se căzneau să arunce peste ziduri săgeţi aprinse.

— Nicanoare, taică, se auzi vocea stareţului pe deasupra vacarmului, ai grijă de nutreţul vitelor. Ia câţiva oameni şi băgaţi de seamă ce-i p-acolo, că aici s-a cam isprăvit. Nu cumva să aprinză fânul, nemernicii!

N-apucă să-şi termine vorba când o pălălaie uriaşă izbucni în spatele bisericii, unde se aflau acareturile. Lumina de-o clipă a fost îndeajuns ca un tătar încă nedoborât să se repeadă în spatele stareţului şi să-i străpungă coşul pieptului. Nu mai apucă tătarul a face vreo altă mişcare, că Mihai îl şi înjumătăţi, cu o lovitură de trăsnet. Ce folos însă? Bătrânul de-abia îşi mai găsi glasul spre a-i mulţumi nepotului:

— Aşa, nepoate! M-ai izbăvit de ticălos, dar m-a cam înţepat…

O tuse înnecăcioasă îi opri vorbele în gâtlej, iar puterile îi slăbiră cu totul, încât cu greu prinse a se sprijini pe tânăr.

— Nu trageţi voi blestemata asta de armă, ci chemaţi pe Isaiia, că el are meşteşugul lui anume.

— Taică Isaiiia! răcni Mihai. Taică Isaiiia! Chemaţi-l degrabă careva!

Pe dată începură a striga care mai de care, iar unii şi alergară să vadă ce se întâmplase cu tânărul străin care cerea ajutor.

Lupta contenise, că nici cei rămaşi dincolo de porţi nu mai dădeau semne de viaţă, părându-se că nu mai nădăjduiau să mai răzbească împotriva monahilor şi se lăsaseră păgubaşi. Din când în când se auzeau gemetele răniţilor, fie păgâni, fie creştini, căci în faţa morţii şi a durerii parcă nu se mai deosebeau.

Pamfilie răsufla greu şi îşi pierduse de tot simţirea, când se ivi cuviosul Parfenie.

— Apucaţi-l cu băgare de seamă, să-l punem pe o cergă şi să-l ducem la adăpost în biserică. Şi mai strigaţi-l pe Isaiia, că doar nu şi-o fi dat duhul tocmai acum când îi mai multă trebuinţă de el!

Din pricina vâlvătăii de la şira cu fân se vedea acum ca-n miezul zilei, desluşindu-se morţii de răniţi, dar nu mai apucară să se îngrijească şi de asta fiindcă pe neaşteptate începu să bată, într-o dungă, clopotul cel mare al monastirii, vestind primejdia morţii. Nu pentru multă vreme, fiindcă o săgeată bine ţintită de undeva din afară puse capăt duiosului dangăt. Fratele clopotar bătu aerul cu braţele şi se prăvăli din clopotniţă.

— Semn rău! se înfiorară cei mai fricoşi, făcându-şi cruce, în vreme ce Pamfilie îşi veni deodată în simţire şi cu voce răguşită se răsti la ei:

— Ia nu vă mai văicăriţi ca babele! Puneţi mâna şi strângeţi pe cei care se mai pot mişca şi aduceţi-i aici, poate-i mai oblojim!

— Şi pe păgâni?! cuteză unul.

— Vezi-bine, că doar tot fiinţele lui Dumnezeu se cheamă că sunt, iar mulţi dintre ei s-or fi căind în ceasul al doisprezecelea şi va trebui să le dăm taina botezului… mai apucă să îngăime egumenul şi iar îşi pierdu cunoştinţa.

Tocmai atunci sosi şi Isaiia, care fără să mai zică ceva îşi lepădă rasa şi ca un bun gospodar îşi sumese mânecile cămeşii de tort. Cu multă băgare de seamă trase afurisitul de iatagan, aruncându-l cât-colo pe lespedea bisericii, puse o alifie anume fiartă, apoi frunze de pătlagina pe răni şi în faţă şi la spate, după care îl înfăşă ca pe un copil, cu pânză curată de cânepă.

— Asta-i! făcu el suflând uşurat. Cu voia celui de sus va să scape, dacă are zile…

După oarecare timp, care păru celor de faţă o veşnicie, bătrânul egumen deschise ochii şi privi în jur, ba chiar încercă a zâmbi:

— Pierdut-am auzul, ori cu adevărat câinii de păgâni vor fi plecat?

— S-au dus pe pustie, taică, îi răspunse blând Parfenie, mângâindu-i obrazul cu blândeţe.

— Nu vă lăsaţi amăgiţi… şopti rănitul. Se prefac numai! Stau la pândă.

Se întoarse apoi spre nepotul său, învăluindu-l cu privirea-i caldă.

— N-avem a ne mai vedea pe lumea asta, fătul meu… aşa a fost să fie!

— Ba ai scăpat, unchiule! se împotrivi tânărul, uitând înţelegerea ce o făcuse de a i se adresa ca unui om al bisericii.

— Nu pentru lungă vreme, nepoate. Tu să pleci, de-o fi să ne răzbească. Ia aminte, Parfenie! Şi să nu uitaţi de fata lui Lixandru, s-o luaţi cu voi, ştii tu pe unde.

Cuviosul dădu din cap că a priceput şi scrâşni ca pentru sine:

— Nu-i ajută cel de sus să facă astă mârşăvie…

— Poate că doarme la ceasul acesta de noapte şi nu ştie de noi… încercă să şuguiască stareţul.

— Nu huli, taică! E păcat de moarte! se smeri Parfenie. Mai bine nu mai spune nimic, că iacă, Satana te aţâţă…

— Am să tac în curând şi pe vecie, frate Parfenie. Tu mă ştii doar că numai la gură sunt spurcat, nu şi la suflet.

— Te iau cu mine, unchiule! sări Mihai. Te duc într-un sat ori la vreo curte boierească şi ai să te vindeci.

Stareţul dădu să-i răspundă dar o tuse înecăcioasă îi topi vorbele, şi deodată se iscă iarăşi vacarmul în afara zidurilor, semn că tătarii se întorseseră ori îşi pierduseră răbdarea de a mai sta la pândă şi se dădeau în vileag cu furie.

— Spusu-v-am! suspină Pamfilie. Eu n-o mai duc… dar barem să apuc să mă aşezaţi unde trebuie…

Simţind că-i piere glasul făcu un semn nepotului să se apropie şi apucându-l de mână îi gâfâi în ureche:

— Eu rămân… c-aşa-i datina! Tu… vezi hruba din altar… îţi arată Par… fenie… fugi! Am rămas… puţini şi nu… se mai poate. Să vă întoar…

Clăbuci albi-roşietici îi acoperiră buzele, apoi pe firele bărbii începu a i se prelinge parcă vinul rubiniu ce-l băuse mai de cu seară.

— S-a isprăvit! zise Parfenie închinându-se cu evlavie.

— Doar nu-l putem lăsa aşa! sări Mihai.

— Se-nţelege! Cât mai ţine uşa bisericii, încă mai avem vreme să-l îngropăm, dar fără slujbă, i-om face când ne întoarcem! hotărî cuviosul Parfenie, care rămăsese să ţină locul răposatului egumen.

Trase pleoapele peste privirea mortului, rămasă aţintită asupra icoanei Preacuratei, apoi îl apucară cu toţii şi-l duseră lângă peretele din dreapta altarului, unde se afla o gropniţă anume făcută pentru preacuviosul Pamfilie, alături de alţi înaintaşi.

— N-avem vreme nici de raclă, şopti Isaiia.

— Când venim acasă! îl linişti Parfenie. Căci venim înapoi negreşit! N-auzirăţi ce spuse răposatul? Că asta-i porunca noastră din veac!

Murmurară zoriţi câte o rugăciune, care le veni în minte, iar la urmă spuseră cu toţii „Dumnezeu să-l ierte” şi Mihai îşi şterse cu pumnii strânşi umezeala pleoapelor gândindu-se: ce avea de iertat stăpânul cerului la un om bun şi credincios cum a fost unchiu-său?!

Loviturile de berbece din uşa bisericii deveniseră tot mai ameninţătoare. Duşmanul era pe aproape şi cei ce mai rămăseseră pe dinafară nu mai dădeau semne de viaţă. Câţiva călugări apucară masa din altar trăgând-o într-o parte cu toate câte se aflau pe ea, în vreme ce Parfenie se apăsă vârtos asupra unei lespezi din zid. Sub ochii uluiţi ai celor care o vedeau pentru întâia dată, la picioarele lor să căscă o hrubă, nezărindu-se decât capetele unei scări proptite de buza deschizăturii.

— Pe rând şi cu băgare de seamă! porunci Parfenie. Aprindeţi câte o torţă şi nu vă înghesuiţi.

— Eu rămân pe urmă, zise Mihai.

— Nu, că trebuie închisă intrarea şi numai eu o ştiu, se împotrivi cuviosul.

Totuşi Mihai nu se dezlipi de lângă el până ce coborî ultimul călugăr. Îl văzu că apucă un vraf de chei, sărută chivotul aurit, aşezându-l frumos pe masă, după care porni şi el pe treptele scării, după tânăr, nu mai înainte de a trage de un drug de fier ce se afla sub podeaua altarului, în hrubă. Cu un zornăit surd, greaua lespede ce fusese deasupra se răsuci ca de la sine şi astupă răsuflătoarea. Nu mai vedeau decât torţa lui Isaiia, care îi aştepta jos.

Abia atunci Mihai cuteză să-l întrebe pentru ce căraseră cu ei atâtea chei.

— Sunt de la porţile sfântului lăcaş, fiule! Cum avem să ne înapoiem dacă le-am pierde?! Sunt cheile ce le-a pus în mâna străbunilor noştri însuşi măria-sa Ventilă Vodă, şi de atunci multe porţi au fost fărâmate de vrăjmaşi, dar de fiecare dată ne-am întors şi le-am făcut din nou, după chei. Aşa avem să le lăsăm şi urmaşilor noştri, câtă vreme va dăinui sfânta monastire Ot Menedec.

— Mai bine s-ar chema Ventilă Vodă…

— Socot că aşa avem să-i spunem în viitor, că şi răposatul gândea aşijderea, numai domnia să nu ne stea împotrivă.

„Cu astfel de oameni, neamul nostru nu piere în veci!” gândi tânărul. „Din cenuşă, din praf şi pulbere, mereu vor face alte încuietori dacă vor păstra cheile credinţei că sunt statornici pe aceste meleaguri. Negreşit mă voi întoarce şi eu, cel puţin să pun o floare la lespedea de zid a viteazului unchi!”

Ceilalţi se pierduseră în întunecimea hrubei şi nu-i mai ajunseră din urmă, rămânând numai Parfenie, Isaiia şi Mihai. Stinseseră torţa fără să vrea şi acuma bâjbâiau prin întuneric.

— Barem dacă ar mai fi rămas careva să ne aştepte, că ne scoatem ochii fără lumină, mormăi Isaiia.

— Fii pe pace, frate, că doar nu ai nimic care să te împiedice. Calcă voiniceşte, fără grijă, că de-acuma se va fi luminat de ziuă şi prin gura puţului răzbate o rază de lumină şi până la noi.

— Să ajungem acolo! răspunse Isaiia.

Totuşi în puţină vreme se zări o geană de lumină, semn că se apropiau de ieşire.

— Ai văzut, nerăbdătorule? îl dojeni Parfenie pe Isaiia. Iacă, am şi ajuns. De astă-dată eu am să urc cel dintâi, iar voi să veniţi pe rând că nu se ştie dacă ne ţine scara pe toţi trei deodată. Tu rămâi la urmă, Isaiio!

— Lasă cheile la mine, zise acesta văzând că Parfenie le desprinse de la brâu spre a le ţine în mână.

— Nu cumva să se agaţe fără să-mi dau seama, dar de-o fi să le scap, voi băgaţi de seamă şi le găsiţi, că de nu, cu greu mai facem ceva în beznă.

Rămaseră amândoi cu ochii spre Parfenie, care se căţăra destul de voiniceşte pentru vârsta lui. Scara se clătina de fiecare dată când păşea o treaptă şi abia atunci îşi dădu seama şi Mihai la ce mare adâncime sub pământ se aflau.

— A ajuns! răsuflă Isaiia, făcându-şi cruce de mulţumire. Se opri însă cu gura căscată, căci de sus se auzi un răcnet, iar cheile monastirii se prăvăliră la picioarele lor. A fost poate numai o părere că un juvăţ i-a înfăşurat grumazul, iar două braţe vânjoase l-au săltat pe greoiul Parfenie.

— De era vreun prieten, n-ar fi dat drumul cheilor! se înfioră cuviosul Isaiia.

— Şi răcnetul?! se nedumeri Mihai.