CALE TRUDNICĂ PRIN ARDEAL.

Mai bine de două săptămâni încheiate i-au fost de trebuinţă lui Mihai spre a străbate munţii, până s-a văzut în chilia sfinţiei-sale Onofrei, popa de la biserica sfântului Nicolae din Şcheii Braşovului. Îi povesti de-amănuntul toate cele petrecute la Ot Menedec şi tare s-a mai întristat cinstitul preot auzind de groaznicul sfârşit al egumenului, cu care erau prieteni din tinereţe.

— Domnul să-l hodinească pe sărmanul Pamfilie, făcu el cu ochi înlăcrimaţi, după care împreunându-şi mâinile murmură o rugăciune. Mare păcat şi pagubă şi de sfânta monastire, dar aceea are să se facă iară, numai bieţii monahi n-au să mai învie, decât la dreapta judecată de apoi.

— Acum, că m-am văzut la mila sfinţiei-tale, taică părinte, aş pofti să mă îndrumi să ajung la Sătmar, că…

— Tocmai acolo?

— Vreau să intru în slujba domniei!

— Au domnia nu mai e la Iaşi ori la Bucureşti? Ce să caute la marginea ţării?! se miră popa.

— Eu gândesc să mă bag în oastea măriei-sale Radu-vodă Şerban, care-i pribeag pe acolo şi strânge oşteni cutezători să se întoarcă în ţară şi să-i alunge pe păgâni. Domnitorul ce-l avem nu are în cuget să se împotrivească turcilor.

— Dacă aşa ţi-i voia eu nu am nimic a spune. Însă, deşi tot prin ţară românească vei trece, drumul îi lung şi cu primejdii, că stăpânirea-i străină.

— Păi la noi nu-i asemenea?! zâmbi acru Mihai.

— Drept îi, fiule, şi de mă gândesc bine, ai judecat cu înţelepciune, aşa că te voi ajuta. Mai întâi am a-ţi da un tovarăş de drum, om vrednic şi cu voie-bună, cum îi de trebuinţă la cale lungă.

— Merge şi el la Sătmar?

— Ba numai până la Ciunga, în inima ţării, cam jumătate. Are să te însoţească destulă vreme, la bine şi la rău. Pe mai departe ai să te descurci cum ţi-o fi norocul, îl cheamă Florea Nicoară şi mergând cu el nu mai eşti străin de loc. În afară de aceasta, frate-său, Amosie, îi căpitan în oastea lui Radu-vodă Şerban şi ţi-a prinde bine.

— De ce nu spuseşi aşa de la început, taică-părinte?

— Hm! Ai lui de-acasă îl ţineau drept mort pe oştean şi feciorul ăsta venise aici să-i caute ciolanele la locul unde ar fi căzut, vrând să-i pună o cruce la căpătâi. Dar cum să-i afli oasele între atâta amar de oameni oare pieriră atunci la Moara de hârtie?

— Şi nu l-a găsit?

— Nu! A dat însă peste un fost ortac de-al lui şi acesta i-a spus că numai cu şase luni în urmă Amosie se afla la Sătmar, căpitan la Radu-vodă.

— Mă bucur pentru el şi ai lui.

— Să vezi că are să-ţi placă!

Îl mai lămuri apoi preotul că Radu-vodă Şerban şi cu prietenul său, Hommonay, nu erau pe placul lui Bethlen şi că Mihai ar face bine de şi-ar ţine gura şi să nu-şi destăinuie la tot pasul ţinta pribegiei. Nici Florea nu avea să spună că fratele său mai mare se afla în oastea ce nu era pe placul principelui, şi astfel aveau să tacă amândoi.

Popa trimise după ciungan şi acesta veni tot într-o fugă, neştiind de ce fusese chemat. Era un fecior cam mic de stat, cu obraji bucălaţi ca de copil şi numai zâmbet. Se părea că omul nu ştia să fie decât voios, oricât de mare necaz ar fi avut.

— Ziua bună! zise el şi se plecă să sărute mâna preotului.

— Şezi, fătul meu! îl îmbie acesta. Iată, feciorul aceste de faţă, Mihai ot Zamfireşti, îi din ţara muntenească, cum s-ar zice un frate de-ai nostru de peste munte, şi tare s-ar mai bucura să vă împrieteniţi şi să faceţi calea împreună.

— Meri la Ciunga? se bucură Florea.

— Din câte am priceput, pe acolo mi-i drumul către Sătmar.

— No, atunci să ne luăm rămas-bun, că eu tare-s dornic să duc vestea cea bună la noi acasă!

— Mergeţi cu Domnul, fiii mei, şi să aveţi parte de noroc, blagoslovi părintele Onofrei, petrecându-i până-n pragul casei.

Cu toate acestea aproape o săptămână au mai întârziat pe la poalele Tâmpei, după care apucară drumul către cetatea Făgăraşului. Aveau a trece prin munţi şi peste ape, mai cu seamă Oltul, de care tare s-a mai minunat Florea, aflând că şi peste munte tot aşa-i spune.

— Ţara asta una-i! zise el cu încântare. Oriunde meri, dai de români!

— Pentru aceea vrut-a şi marele voievod Mihai, fie-i ţărâna uşoară, să ne strângă pe toţi laolaltă.

Aşa începură a povesti despre vremurile când ei erau copii şi cum se mai bucuraseră atunci, cu mic cu mare, de înfăptuirea ţării tuturor celor de un neam şi o lege, sub viteazul principe. Apoi veni vorba şi despre Zamfireşti, satul de obârşie al flăcăului pornit să intre ca oştean în slujba domniei. „Eu ce să-ţi spun? O aşezare mai de câmpie pe la marginea ţării Buzaelor, cu case dosite de vreme viforoasă, dar şi de duşmani, că prea ne calcă cine vrea şi cine nu. Oamenii muncesc pe moşia boierului, ca şi pe la voi, numai că neamul meu se trage din moşneni şi suntem slobozi. Taica s-a dus la oaste pe când abia se însurase şi a rămas apoi prin mlaştinile Neajlovului, la Călugăreni, iar eu crescui singur cu biata maică-mea, care se stinse anul trecut, de boală şi inimă rea”. Îi mai povesti şi despre năvala tătarilor şi la rândul său Florea deplânse vremile cumplite ce apucaseră, măcar că pe la ei prin Ciunga necazurile păreau a fi mai mici.

„Ar fi destulă câmpie în tata valea Murăşului, până hăt-departe, unde se ridică dealurile şi mai înapoia lor se văd munţii, numai că la noi îi deal şi pădure şi nu prea avem destul pământ, iar domnul conte Teleky de la Uioara nu se mai satură şi apucă tot ce desfacem noi de la pădure.” „Abia aştept să mă văd în frumosul tău sat!” Aşa îşi treceau vremea cei doi flăcăi, poposind pe la hanuri ori pe la case de gospodari, unde dădeau bucuroşi câte o mină de ajutor la strânsul bucatelor, după care porneau mai departe. Poate că n-ar fi zăbovit atâta, dar şi caii aveau trebuinţă de hodină, iar tinerii lor stăpâni îi cruţau ca pe nişte prieteni credincioşi.

Dacă îi iscodea careva în cale, răspundeau că fuseseră cu neguţătorie la Braşău şi nici vorbă să mai pomenească de Sătmar ori de Amosie. Totuşi, de cum trecuseră de Sibiu se răspândi vestea cum că oştirea lui Hommonay ar fu cuprins cetatea Bălgradului, apoi că prinţul l-ar fi pus pe fugă, însă nu izbutise a-l alunga din Turda. Florea se bucura, neavând de unde şti că totul fusese o minciună scornită încă din vară, de către frumoasa contesă Rozsnyai. Nimic nu se întâmplase, dar gura lumii lăţeşte întotdeauna zvonul. Mihai nădăjduia că odată cu Hommonay se va fi aflând şi Radu-vodă Şerban, scurtându-i în acest fel calea, însă cu cât se apropiau de Sebeş tot mai rar se auzea asemenea scorneală.

— Tăt la mine avem să merem! zise Florea, căutând să-i mai alunge îngrijorarea celuilalt.

— Dar eu nu vreau să mă prindă iarna-n drum.

— Nu-i bai, că lemne de foc avem, har domnului, şi avem şi dealuri să ne dăm cu sania…

— Până atunci eu zic să poposim peste noapte la hanul ce se zăreşte colo, în cale, fiindcă bidiviul meu nu cred să mă mai poată duce după atâtea suişuri şi coborâşuri. De-am fi luat-o drept prin pădure, ar fi fost mai bine, numai că lotrii…

— Prin părţile săseşti n-ai să întâlneşti lotri.

— Bine ar fi să fie precum zici, cu toate că nu cred să fie ţară fără tâlhari de codru.

Ajungând la hanul „Colţul de mistreţ”, Florea ceru odaia pe care o avusese trecând prin acelaşi loc, dar hangiul se prefăcea a nu-l ţine minte.

— Vândut-ai ceva la Braşău? întrebă namila de sas.

— Vândut!

— Gutt, sehr gutt, făcu hangiul mulţumit. Ia poftiţi! îi îmbie frecându-şi palmele.

Lui Florea i se păru ciudată purtarea neamţului, care se schimbase deodată.

— Crede că ai vândut ceva de preţ la Braşov şi că eşti plin de bani, zise Mihai zâmbind. Aşa-s neguţătorii pretutindeni, dacă ai parale eşti cineva, de nu… valea!

Se ospătară, dar nu chiar cu toate câte ar fi poftit hangiul să le bage pe gâtlej şi după ce-şi rânduiră fugarii se aşternură la hodină binemeritată, că tare mai fusese greu drumul până aici.

În zori se sculară la cel dintâi cântat al cocoşilor, cum stă bine călătorilor, dar când să plătească… ia banii de unde nu-s!

— Nu-i bai! făcu hangiul. Rămân caii zălog până aveţi să aduceţi banii. De unde să ştiu că sunteţi calici?

— Tacă-ţi gura, jupâne! se răsti Mihai, dând să-şi potrivească spada şi abia atunci îşi dădu seama că n-o mai avea.

— Domol, oştene, se încruntă hangiul. Şezi blând de nu vrei să-ţi moi oasele! Te găzduiesc, te ospătez şi vrei să pleci fără a plăti? Unde te crezi? Vă ştiu eu pe voi, haimanalelor, dar cu mine nu vă merge!

Mihai simţi că-i zvâcneşte sângele în tâmple şi fără a se mai gândi că hangiul era cu un cap mai înalt decât el, dar şi mai vânjos, se repezi cu pumnii asupra lui. Florea rămase o clipă descumpănit, dar mai apoi înşfăcă o bâtă ce-i veni la îndemână şi sări în ajutorul prietenului său, fără a mai socoti de partea cui era dreptatea. Hangiul îl pocni pe Mihai cu pumnul în moalele capului, dându-l de-a rostogolul, după care smulse băţul din mâna lui Florea şi i-l întoarse pe spinare.

— No, dacă bătaie vreţi, măi feciori, asta să căpătaţi! şi începu a le căra la picioare în coaste, până cei doi căzură în nesimţire.

— Dar ce ai cu ei jupâne? auzi el o voce subţire în spatele său.

— Ia, nişte coate-goale, care or mâncat şi beut la mine, dar bani de plată, ioc! Eu zis-am că nu-i bai, numai să lase caii zălog şi să aducă ce mi se cuvine, dar ei or sărit să mă bată. No, las’ că datu-le-am lor să mă taie minte!

În furia lui, hangiul şi-a descărcat obida fără a mai lua seama cu cine vorbeşte, dar când văzu că avea în faţă un necunoscut, în veşminte cam sărăcăcioase, se răsti şi la el:

— Dar domnia-ta ce treabă ai?

— Apăi, dacă nu ţi-e cu supărare, îi cunosc pe feciorii ăştia, că-s de la noi din sat şi ţi-oi da eu plata în locul lor.

— Cum să mă supăr, dacă-mi dai dreptul meu? Iacă, dă zece zloţi şi slobod eşti a-i lua cu mârţoagele lor cu tot!

Omul plăti fără tocmeală, după care aburcă în şa pe fiecare şi cum cei doi încă nu-şi veniseră în fire fură legaţi zdravăn pe sub burta calului.

Când hanul nu se mai zări în urmă, străinul părăsi drumeagul ce intra în lunca Sebeşului şi opri în dreptul unui tufiş. Descălecă şi scoase de acolo cele două spade ale tinerilor, dar şi pungile lor, după care o porni la trap mai departe. Cum ajunse în marginea târgului Sebeş, opri încetişor şi mai cătă o dată la cei doi, apoi îi pocni pe rând în cap cu mânerul spadei, leac fără greş dacă voiai să faci pe cineva să doarmă cât mai mult. Cu băgare de seamă îi trase de pe cal, dezlegându-i, şi-i aşeză în marginea drumului. Isprava făcută, se urcă în şa şi porni prin târg trăgând şi cei doi cai după el.

Cel dintâi deschise ochii Mihai, care privi buimac, împrejur şi zărindu-şi tovarăşul alături îi dădu ghiont să-l trezească.

— Scoală, Floreo, c-am dormit prea mult!

Vru să se ridice dar simţi o durere ascuţită în coaste, făcându-l să-şi aducă aminte de cele petrecute.

— Al dracului sas! icni şi Florea. Ne dovedi pe amândoi, blăstămatul!

— Ba ne-a mai şi jefuit, în ţara în care spuneai că nu sunt tâlhari de codru. Se vede că aici locuiesc pe la hanuri lotrii cei de soi.

— Batăr de ne lăsa caii, oftă Florea, că mult n-am mai fi avut până acasă, dar aşa…

— Dar unde-om fi? Pare un oraş şi chiar destul de mare. Uite mai la vale o poartă. Hai într-acolo!

Nimeni nu-i întrebă de unde veneau, dar nici ei nu spuseră nimic, de teamă că nu vor fi lăsaţi să intre. De altfel, fiind vremea amiezii şi destul de cald, locuitorii se cam trăseseră prin casele lor.

— Măi fecior! strigă Florea către un băieţel ce se juca de unul singur. Cum te cheamă?

— Hanţ!

— Dar satul vostru?

— Sebeş, pe limba voastră, şi să ştii că nu-i sat, ci oraş, se fuduli copilul.

— No, rogu-mă de iertare! făcu Florea de parcă-ar fi vorbit cu un om în toată firea. Fă bine şi arată-ne unde-i primăria, că am ceva a-i spune domnului burgmistru.

— Herr Muller chiar mai înainte se ducea acolo! arătă băiatul spre o casă mare şi frumoasă.

— Văzuşi ce bine vorbea româneşte? se miră Mihai, privind în urma lui Hanţ. Ar fi trebuit să-l răsplătim.

— Pe la ei nu se prea obişnuieşte.

— Ba să fi vrut şi n-am fi putut!

— Hă, hă, hă! râse Florea, de parcă ar fi fost fericit că nu mai aveau leţcaie. Că vorbeşte româneşte nu-i mare lucru, fiindcă toţi saşii şi chiar ungurii cunosc limba celor mai mulţi. Ardealul doară-i tot ţară românească!

Ajunseră şi la herr Muller, care se cruci auzind de fapta hangiului şi puse la îndoială plângerea lor.

— Herman, de la „Colţul de mistreţ”? De necrezut! Poate l-aţi mâniat şi, cum îi aprig la supărare, nu zic că nu v-o fi atins vreo două, dar să vă fure, nici vorbă!

— Poate că nu chiar el, i-o fi pus pe alţii… încercă Mihai să-l înduplece, dar burgmeisterul nu-i îngădui.

— Vom face după dreptate şi o să-l chemăm şi pe Herman să vedem ce va zice. Voi rămâneţi în oraş şi o să plătiţi hrana şi somnul mai pe urmă.

Cu ţidula iscălită de primar, cei doi fură găzduiţi la un han, urmând a nu părăsi oraşul până nu s-o judeca pricina. Au mai trecut însă încă două zile până să se înfăţişeze hangiul, mânios nevoie mare şi de învinuire, dar şi de faptul că-l trăseseră de la treburile lui. Povesti întâmplarea cu străinul care zicea că-i cunoaşte, plătind în locul lor, şi spuse cum arăta.

— Acela va fi fost hoţul şi ţi-a dat chiar din banii lor! zise primarul. Trebuie cătat degrabă!

— Dar cum să-i mai luăm urma, câtă vreme el îi călare pe trei cai iar noi pe jos? făcu Florea înciudat.

— Păi voi nici că puteţi pleca până nu vă socotiţi la hanul de aici! hotărî Muller.

— No, alta acum! zise Florea. Poate că din han în han, tot rămânând datornici, ajunge-vom la Aiud, unde am ceva neamuri şi or da ei pentru noi.

— N-aveţi trebuinţă a merge tot aşa, răspunse primarul. Legea spune că cine-i dator să fie ţinut la temniţă, şi noi avem aşa ceva.

— Mulţam de aşa găzduire! se răţoi Florea. Că doar noi avem bani acasă, numai să afle tata şi minteni se ţâpă careva cu banii ăia!

— Asta ai să şi faci! spuse herr Muller. Rămâneţi până or veni banii, pe urmă mereţi în treaba voastră.

— Şi cum să-i dau de ştire lui tata? se nedumeri Florea.

— Trimiţi carte.

— Domnule burgmistru, se băgă şi Mihai în vorbă. Nu s-ar putea să rămân eu zălog şi să se ducă el acasă?

— Numai să fim înţeleşi, dacă noi se întoarce faci şi zilele lui de temniţa!

— Auzi vorbă! sări Florea. Cum să nu mai vin?! Dar mai bine să adaste tot la han, că i-oi plăti cât o cere, să nu zacă la beci.

— Nu se poate. Legea-i musai să se facă!

Nemaiavând încotro, Mihai se lăsă dus la închisoarea datornicilor, dar după numai patru zile Florea se întoarse cu banii.

— Am dat la Bălgrad peste un frate de-al mamei care vânduse ceva sare şi el mi i-o dat, zise acesta îmbrăţişându-şi prietenul.

— Dar eu cum am să mă plătesc faţă de tine, frate? Că am rămas lefter…

— Nu-i bai, când îi avea mi-i da! Ş-apoi tu n-ai făcut temniţă şi pentru mine?

— Ei, că doar n-ai adus şi cai?! Ai cui îs?

— I-o tocmit moşu pentru noi, că tare s-o mai bucurat aflând că Amosie trăieşte şi s-o înduioşat de păţania noastră.

— Ce bun la suflet eşti, Floreo dragă!

— Aşa-i tăt neamu nostru! râse cu voioşie flăcăul.

La Bălgrad ajunseră curând, nefiind departe, dar nici nu mai aveau poftă de zăbavă, voiau numai să-l caute pe darnicul unchi. Cum acesta plecase nu de mult, socotiră să-l ajungă din urmă şi o şi apucară spre Teiuş.

— Stai! porunci deodată Mihai, strunindu-şi calul.

— Ce-i?!

— Vezi neguţătorul acela de colo? Nu cumva spada de la şold…

— Ba îi chiar a mea! răspunse pe dată Florea, vrând să se repeadă asupra hoţului.

— Nu! îl ţinu Mihai. Nu avem cum dovedi şi poate că o va fi cumpărat de la cineva. Să nu ne mai facem pricină cu legea!

— Ai dreptate, dar de-l scăpăm din ochi nu-l mai prindem.

— Să-l întrebăm cu frumosul.

— Mai bine să ne ţinem de urma lui, poate dăm şi de cai.

— Şi aşa-i bine!

Pierdură întreaga zi ţinându-se de el, căci abia pe seară intră într-o gospodărie. Se uitară prin crăpăturile gardului, dar nu zăriră nici un cal.

— O fi în grajd! şopti Mihai.

— Sărim gardul?

— Nu! Să iscodim prin vecini!

N-apucară să plece că se pomeniră cu un bărbat care, văzând pe cei doi iscodind în curte, îi întrebă:

— Pă cine cătaţi, ficiori?

Era chiar stăpânul casei şi Florea îi povesti ce pătimiseră şi că ar fi poftit să-l întrebe pe cel ce-i purta spada de unde o are, dar nu cuteza, să nu-l mânie.

— Se cam potriveşte, feţii mei, răspunse omul. Chiar în acea zi o venit la mine cu trei cai şi s-o rugat de găzduire.

— Şi unde-s?

— Pe doi îi va fi vândut, că numai unul e în şopru.

— Nu încape vorbă că ăsta-i hoţul.

— Iar noi îl făcurăm vinovat pe neamţ!

— Pentru asta, ne-am luat plata…

Râseră toţi trei, de parcă ar fi stat la snoave în poartă şi nu cu o treabă încurcată.

— Baciule, nu ni-i ajuta să-l dovedim pe hoţ? întrebă Florea.

— Ba vă ajut, dar cum să fac?

— Îngăduie-ne să venim la noapte peste el şi să n-ai grijă, că n-om face moarte de om, dar o ţârucă tot i-om înmuia oasele.

— Măcar atât cât ne-a făcut-o şi nouă afurisitul de sas…

— Deh, ştiu şi eu… Dar dacă n-o fi el hibaşul?

— Fii liniştit, că de pomană nu-l batem! răspunse ciunganul.

Vrând-nevrând, trebuiră să mai întârzie pe la o cârciumă, numai bine că mai prinseră curaj, iar pe când străjerii cetăţii vesteau miezul nopţii se strecurară pe uliţe până la casa gospodarului.

— S-o culcat mai devreme zicând că-i frânt de osteneală, le şopti stăpânul casei arătându-le odaia unde dormea străinul şi îndemnându-i să meargă pe vârfuri.

— Să năvălim peste el! propuse Mihai.

— Ba nu, că de-o fi zăvorât pe dinăuntru sare pe fereastră. Merem tiptil, să nu ne simtă, şi când om fi lângă el îi proptim cuţitu şi-l întrebăm! hotărî Florea.

— Bine! încuviinţă Mihai şi-l lăsă pe Florea în faţă.

Deschiseră încetişor uşa, gospodarul rămânând pe dinafară, dar nu plecă, să nu cumva să facă vreo prostie cei doi, de nu era vinovat oaspetele său. Chiar şi aşa, trebuia prins şi dat în seama legii, nu să-şi facă singuri dreptate.

Tinerii se strecurară de-o parte şi de alta a patului, unde pe întuneric se ghicea forma adormitului. La un semn, se repeziră deodată!

— Şazi blând şi nu mişca! răcni Florea, căutând să-i cuprindă beregata.

Răscoli tot aşternutul, împrăştiindu-l pe podea, dar pe hoţ ia-l de unde nu-i…

— Tune dracu-n el, c-o fugit! Precesta lui de hoţ!