SARSAILĂ.

Atunci când trâmba tătărească izbise la Ot Menedec, dumnealui cuviosul Rafailă se afla prin preajmă, câştigându-şi pâinea fie cerşind fie îndeplinind câte o slujbă oarecare, ba nedându-se înapoi nici de la mici furtişaguri. Ocolea cu grijă satele unde putea fi cunoscut, fiindcă pe vremuri fusese şi el în cinul monahicesc, şi chiar acolo la sfântul lăcaş. Ar fi dus-o bine hălăduind şi în aceste vremuri tot ca faţă bisericească, de-ar mai fi rămas Răzbici, dar de când cu afurisitul de stareţ Pamfilie, nu i-a mai mers. Bătrânul îl mirosise cam ce-i poate pielea şi nu o dată l-a dojenit cu faimosul toiag şi cu mai puţine canoane, dar degeaba, că din coadă de câine nu faci sită de mătase, spune o veche zicală.

„Măi Rafailă, ţie ar fi trebuit să ţi se spună Sarsailă, că tare s-ar mai potrivi!” îi zisese odată Pamfilie, de faţă cu toată lumea, pe când se aflau în trapeză, şi de atunci aşa-i rămase porecla. Ba unii îi ziceau „cuviosul Sarsailă”, ceea ce nu se cuvenea pentru un locuitor al monastirii.

Călugărul a înghiţit la început ruşinea poreclei, dar mai apoi începu a se fuduli cu ea, făcându-l temut printre credincioşi, dar mai cu trecere la „oiţele domnului”. Apoi se mai încurca şi la câte un pahar, vădindu-se cât de colo că nu era făcut pentru post şi rugăciune. Însă şi păcatul beţiei ori al preacurviei ar mai fi fost trecute cu vederea, de nu l-ar fi pus necuratul să se apuce de furat şi de înşelăciuni. Dar el spunea acuma că însuşi stareţul era adevăratul vinovat, silindu-l să facă asemenea fapte… Şi totuşi, ce se întâmplase?

Rafailă umpluse nişte ulcioare cu apă-chioară de fântână, după care, ceruindu-le la gură, le-a vândut prostimii drept rămase de la nunta din Chana Galileii, pe care Mântuitorul nu mai apucase să le prefacă în vin. El, cuviosul, făcuse rost de apa cea sfântă cu mare cheltuială, de la nişte ieromonahi ai Sfântului Munte, întrucât era făcătoare de minuni, în tot felul de boli, la oameni ori vite. Apoi necazul i s-a tras de la un ţăran hapsân, care după ce i-a murit copilul, măcar că numai de nu-l scăldase în „apă sfinţită”, venise la monastire să-i ceară socoteală. Stareţul tare s-a mai mâniat şi după ce l-a mustrat zdravăn, pe spinare, i-a spus: „Măi, Sarsailă! Toate matrapazlâcurile tale sunt minciuni papistăşeşti şi nu-mi închipui cum de ţi-au trăsnit prin scăfârlie, dar de nu te căieşti şi nu dai banii înapoi celor pe care i-ai amăgit îţi scot eu gărgăunii din căpăţână, şi martor mie Dumnezeu că ţi-o crăp! Iacă, duminică, după slujbă, da-voi de ştire celor prostiţi de tine să vină să-şi capete banii îndărăt!” „Peste poate!” încercase Rafailă.

„Ai să vezi tu că e cu putinţă, ba te vei mărturisi la toţi cei de faţă că ispitit de Satana te-ai lăsat cuprins de duhul lăcomiei şi al înşelăciunii!”

O ură de neînfrânt l-a cuprins împotriva stareţului şi s-a gândit că nimic mai bun nu are a face decât să fugă de la monastire. Dar cum era să plece cu mâna goală? Dibăcise întâmplător tainiţa unde erau dosite odoarele sfântului lăcaş şi luă de acolo câteva cruci şi sfeşnice de argint, dar apucă şi potirul de aur, dăruit cândva de către însuşi ctitorul Ventilă-vodă. Tocmai acel afurisit potir l-a dat de gol şi cruntă bătaie a mai mâncat de la stareţ, măcar că se jură pe toţi sfinţii că săvârşise furtul spre a face rost de bani, ca să-i înapoieze ţăranilor. N-a mai fost crezut şi, trântindu-i un picior în dos, Pamfilie l-a azvârlit pe vecie din monastire.

Pentru aceste întâmplări care l-au adus pe drumuri, la mila ţăranilor, Rafailă se înverşunase cumplit împotriva egumenului şi a celorlalţi călugări. De aceea, auzind că tătarii loviseră pe valea Slănicului, îşi zise că Ot Menedec nu s-ar fi putut să scape pârjolului şi că vor încerca să fugă pe la hruba cea tainică. Năimise un ţigan scrântit din pricina bătăilor ce le căpătase la ocnă, făgăduindu-i câte un zlot leşesc pentru fiecare călugăr prins în juvăţ, după ce îl amăgise că din pricina lor ajunsese la sare. Fără să mai stea la gânduri, fostul ocnaş se învoi şi îl urmă pretutindeni ca un câine credincios.

Într-adevăr, după ce tătarii pârjoliră satele şi răzbiră la Ot Menedec, cel care-i prindea pe fugari la gura puţului era ţiganul lui Rafailă, pe numele cel mic, Ţiul. Sarsailă se trăsese mai la o parte, ca să nu-l încurce, şi cu bucurie căta la chipul fiecărui călugăr pe care i-l prăvălea la picioare, ocnaşul. Cu nerăbdare îl aştepta pe Pamfilie, ştiind că avea să fie cel mai de pe urmă, dar mai fură prinşi în răstimp şi vreo doi ţărani. Pe Ilinca, rănită, n-a mai fost de trebuinţă s-o lege, întrucât se arăta fără simţire. Zărind-o rostogolită şi cu fustele săltate, Sarsailă se aruncă peste ea şi o batjocori pe loc, cu toate blestemele celor care îşi dădeau seama ce se întâmplă şi nu puteau, să-l împiedice. Biata fată nici măcar nu deschisese ochii, părând mai degrabă moartă. Rânjind mulţumit, Sarsailă îl îmbie şi pe Ţiul să facă la fel, dar acesta se împotrivi.

Văzând că nu mai ieşea nimeni din hrubă, cel mai de pe urmă fiind Parfenie, pe care juvăţul îl gâtuise şi nu-i mai dădu putinţă să râdă de el, Sarsailă îşi ciuli urechile.

— Parcă nu se mai aud tătarii! I-au căsăpit pe toţi ce n-au izbutit să fugă şi vor fi plecat.

— Cu ăştia ce facem? întrebă ţiganul arătându-i pe prinşi.

— Îi lăsăm în plata Domnului, că de n-or da peste ei lupii ori tătarii s-a găsi cine să-i sloboadă. Tu hai cu mine!

Se gândea să se apropie pe furiş de monastire şi de nu va fi nimeni pe acolo să ia toate odoarele din tainiţă, dar se înţelege că ţiganului nu-i suflă o vorbă despre cele plănuite.

În răstimp, pe dibuite, Isaiia şi Mihai apucaseră calea întoarsă. Ajungând cu greu la picioarele scării, se opriră să mai răsufle.

— Acolo, sus, ne-ar fi aşteptat moartea, dar dacă tătarii au apucat să prade biserica şi chiliile, n-au să zăbovească multă vreme şi se vor duce, că aşa li-i năravul, zise Isaiia.

— Oare nu tătarii să fi fost cei de la gura puţului?!

— Tare mă tem că nu.

Când socotiră că aşteptaseră destul, cuviosul o apucă cel dintâi pe trepte, căci ştia meşteşugul sucirii drugului de fier, cu băgare de seamă, spre a nu se da în vileag faţă de nepoftiţi. Lui Mihai i se păru o veşnicie până zări geana de lumină care-i dădea de veste că Isaiia ajunsese la capătul scării. Când îi mai auzi şi chemarea, îşi dădu seama că sus nu mai era nici o liftă păgână.

Nenorocul a fost că tocmai atunci când sălta lespedea se afla în spatele ei Sarsailă, care se lipi de perete spre a nu fi văzut. Se trase până în dreptul amvonului şi se piti binişor, încât putea să vadă ce se petrece în biserică. Astfel îl recunoscu pe Isaiia, care după ce îşi aruncă privirea pe afară se înapoie în altar, strigând pe cineva.

Lui Sarsailă îi bătu inima să-i spargă pieptul socotind că cel chemat nu putea fi altul decât Pamfilie şi se căi că poruncise lui Ţiul să-l aştepte în clopotniţă. Dar şi mai vârtos când văzu că nu stareţul era cel aşteptat, ci un tânăr vânjos, care mai avea şi spadă în mână! Se ghemui la pândă însă nu auzi nimic de la ei, fiindcă merseră pe tăcute până ieşiră din biserică şi abia atunci răsună vocea feciorului:

— Rămâi sănătos, taică, şi sărut-dreapta!

— Mergi cu Domnul, fiule! blagoslovi Isaiia. Să te ajute Cel de sus să izbuteşti ce ţi-ai pus în gând!

„Ahaa! Va să zică boaita nu pleacă!” se bucură în gând Sarsailă frecându-şi palmele. Îl văzu pe Isaiia intrând în altar şi i se strecură pe urme, în treacăt înşfăcând lancea unui prapor, care avea vârful ascuţit ca o ţeapă. Dintr-un salt se năpusti asupra lui răcnind şi când acesta se întoarse îi străpunse vintrea. Strigătul de durere al nefericitului călugăr fu auzit şi de Ţiul, dar nu şi de Mihai, care se îndepărtase.

— Până nu te ia dracul, cuvioase, să-mi spui unde-i împieliţatul de stareţ?! şi îl zgudui ca să-i pricinuiască şi mai mare durere.

Vaietele nefericitului călugăr avură darul mai rău să-l aţâţe şi nicidecum să se îndure de el.

— Sarsailă! Blestematule! Mă mâncaşi fript şi aşa s-o faci pe lumea cealaltă, ticălosule! izbuti printre gemete să-l afurisească Isaiia.

— Te fac eu să spui totul! şi îl scormoni cu parul prin burtă.

A fost prea mult pentru bietul Isaiia, care nemaiputând îndura şi-a pierdut simţirea. Chiar atunci se ivi şi Ţiul, neştiind cine se văicărea aşa.

— Venişi la ţanc, bre! rânji Sarsailă. Ia înşfacă tu stârvul ăsta şi fă-i vânt în groapa de colo! arătă el spre deschizătura hrubei.

Fără să-i pese dacă mai era în viaţă au ba, ţiganul înşfăcă trupul cuviosului, aruncându-l pe dată. Când se auzi bufnitura, Sarsailă făcu o cruce evlavioasă „Doamne iartă-l”, de parcă nu el ar fi fost ucigaşul, după care porunci lui Ţiul să coboare vreo câteva trepte.

— Vezi să nu se fi agăţat de ceva!

Prostul de ocnaş ascultă şi, cum Sarsailă ştia de unde se învârte închizătoarele, trase lespedea la locul ei, peste hrubă.

Ascultă o vreme bătăile înnăbuşite ce veneau de sub pământ, apoi dădu cu nepăsare din umeri şi îşi căută de altele.

După ce aruncă o privire din pragul bisericii să vadă dacă nu cumva scăpase vreunul, se întoarse drept la tainiţă şi o goli de toate odoarele. Îşi legă o boccea din învelitoarea de pe masa altarului, care zăcea aruncată într-un colţ, apoi ieşi cu mare grabă, uitându-se în dreapta şi în stânga.

O apucă în sus, pe malul apei, dar după ce merse o bucată de drum îşi dădu seama ce mare primejdie ar fi fost să se arate printre oameni cu asemenea comoară, şi nici nu vedea cum ar fi putut s-o vândă. Zări însă un copac găunos, mâncat de apele primăverii, şi se hotărî s-o ascundă acolo. Mulţumit de ispravă, îşi făcu o cruce mare şi porni la drum de parcă n-ar fi avut nimic pe cuget. Vreo două zile trăi cerşind câte o ooajă de pâine de la rarii trecători iviţi şi ajunse în cele din urmă, lihnit de foame şi ostenit, la poarta unui gospodar.

Acestuia i se făcu milă de călugăr, mai cu seamă că avea şi fierbinţeală, şi îl adăposti în casă. Acolo boli Sarsailă mai bine de trei săptămâni între viaţă şi moarte, iar de n-ar fi fost nevasta ţăranului atât de grijulie să-i facă tot felul de fierturi, mai că i s-ar fi sfârşit zilele. Apoi, când s-a mai înzdrăvenit, se apucă de ajutat stăpânului casei pe la diferite treburi, cu multă osârdie. Din pricina asta şi văzându-l slăbit de boală, gospodarul îi ceru să rămână pe lângă casă, barem până a da colţul ierbii, că de acum bătea iarna la uşă.

Mult s-a mai bucurat prefăcutul Sarsailă, căci de adevărat n-avea unde ierna, cu toată comoara pe care o furase. Acolo, în preajma munţilor, îi auzi pe oameni vorbind că tătarii pârjoliseră Ot Menedec-ul, cum jefuiră sfânta zidire şi dădură peste nişte oameni legaţi, care strigau după ajutor, cum i-au dezlegat de picioare şi i-au târât mai apoi ca robi în fundul Bugeacului. Nimeni nu scăpase, aşa că Sarsailă putea fi mulţumit, nemaifiind nici un martor al fărădelegilor sale. Ce-i drept, umbla zvonul că legarea celor scăpaţi de la monastire s-ar fi înfăptuit de către un călugăr răspopit, dar cum nimeni nu mai auzise de el, după năvala tătarilor, se zicea că va fi fost dus şi el rob ori va fi murit şi pizmaşii îl năpăstuiau degeaba.

Toate acestea l-au făcut pe Sarsailă ca în primăvară, când începu a curge streaşina, să-şi ia ziua-bună de la gazdă, după ce nu-i pricinuise nici un rău, cum îi era năravul. Se zorea ca nu cumva apa Slănicului umflându-se de puhoaiele din martie să-i ducă cu vâltoarea şi comoara lui. Gospodarul îi umplu o traistă cu merinde, ba îi mai dădu şi nişte bani de drum, după care Sarsailă îşi luă smerit rămas bun, cu părere de rău că se desparte de asemenea oameni cumsecade. „Să te rogi pentru noi, taică!” îi strigase femeia, dându-i şi o boccea cu mere şi poame uscate.

Pe ocolite, spre a nu-i lua careva urma, călugărul ajunse la copacul însemnat şi îşi află comoara neatinsă, aşa cum o pitise el din toamnă. Răsturnă desaga de bucatele grijuliei lui gazde şi o umplu cu odoarele mănăstirii, apoi săltând-o pe umăr se întoarse către asfinţit cu gândul să ajungă la Târgovişte, unde ca cetate de scaun se aflau destui zarafi dornici să-i cumpere marfa. Mai pe urmă, avea să vadă ce va face!

Nu prea ţinea drumul mare, ci căuta să taie mai de-a dreptul către apa Teleajenului, ajungând astfel la „Hanul roşu”, cu gând să se odihnească şi el ca târgoveţii, căci acum îl ţinea punga. În desagă se aflau şi mulţi bani de aur, argint ori aramă, care păreau a fi mai vechi, dar tot s-ar fi putut cumpăra pe ei ce-ai fi poftit.

Se aşeză mai întâi la masă, cerând o halcă de miel fript care-i plăcea nespus de mult şi o cană cu vin roşu de Buzău.

Pe când se ospăta fără grijă, se pomeni de-o parte şi de alta cu doi călugări asemenea lui, dar parcă mai răpănoşi.

— Blagosloveşte, taică-părinte, rânjiră ei către Sarsailă, aşezându-se fără a-i cere încuviinţare.

— Domnul! răspunse acesta, molfăind o bucată de carne.

— Pribeag, frate, pribeag? întrebă unul.

— Ba nicidecum! se oţărî Sarsailă. Mă întorc acasă la „Dealu”.

— Barem strâns-ai ceva pomană? trase cu ochiul celălalt înspre desaga pe care n-o lăsase de lângă el.

Văzându-i privirile lacome Sarsailă simţi o arsură în inimă şi, lăsând mâncarea, îşi trase odoarele aproape, de parcă s-ar fi temut să nu i le ia.

— Pe noi nu ne îmbii să îmbucăm ceva, că suntem lihniţi? se băgă în vorbă al doilea. Sfânta Scriptură zice că trebuie să dai şi celui ce n-are, mai cu seamă în cinul nostru monahicesc.

— Dar din dar se face rai! psalmodie cel ce părea mai curând tâlhar, după înfăţişarea lui.

— Aşa o fi, fraţilor, dar eu n-am ce vă da, că sunt sărac aşijderea vouă.

Se ridică şi vru să plece, dar cei doi îl înşfăcară de mâini.

— Chiar aşa de zorit eşti să te întorci la chilia sfinţieitale? făcu „tâlharul” batjocoritor.

— Nici măcar nu ne arăţi ce pomană ai căpătat de pe la credincioşi, chiar dacă nu ne miluieşti şi pe noi? zise domol celălalt.

Sarsailă se socoti pierdut, întrucât călugării îl ţineau zdravăn, iar unul scoase un cuţitoi de căsăpie şi-l puse pe masă.

— Mai stai, fratele nostru întru Hristos, şi nu ne lăsa în păcatul neştiinţei, că din asta se trage ispita. Hai, arată! stărui cel ce scosese cuţitul.