ORAŞUL DE AUR.

Pe aici trecea calea lui Gaşpar Grazziani spre domnia Moldovei, iar a lui Marcu din Borlova spre împovărătoarea slujbă a domniei…

Solul padişahului şi-a făcut intrarea cu mare pohfală în cetatea împăratului creştin, Marcu ţinându-i-se în preajmă, ca cel dintâi sfetnic, şi numai după aceea Kerim-efendi, alaybeyul spahiilor. Încă de la Buda, Grazziani năimise meşteri muzicanţi cu meterhaneaua, care mergeau în fruntea alaiului, spărgând urechile privitorilor mai curioşi.

La curte, în palatul de pe colina ce străjuia Vâltsva, solul a fost primit cu multă cinste şi numai chiar majestatea-sa împăratul era lipsă, dar fără de voie, nefiind în oraş. Ceilalţi se înghesuiau care mai de care să-l privească pe tânărul creştin, om de mare încredere al sultanului, căci, deşi sosiră şi alţi turci mai înainte, toţi erau sub ascultarea lui.

Dregătorii otomani îi făcură temenele ca unui bey ce era; dar mai cu osebire aflând că ghiaurul era tare îndrăgit de sultan pentru faptele sale. Când îl trimisese pe tânărul Pera cu solie în Croaţia, îi poruncise să ajungă până în Toscana, la Livorno, şi să împrumute bani grei de la bunul său prieten Giovanni Amati, spre a răscumpăra un mare număr de robi turci, unii dintre ei rude cu sultanul. Şi pe toţi i-a dus Pera la Stambul, unde i-a slobozit în numele lui Grazziani. În acest fel îşi căpătase mare faimă, dar şi bunăvoinţa Porţii pentru stăpânirea Moldovei.

Marcu, în schimb, deşi înveşmântat asemenea curtenilor împăratului, nu se simţea în largul său. Spunea pretutindeni că-i bănăţean din Borlova, dar nimeni nu auzise pe aici de Banat, ba zicându-se despre el, ca şi despre stăpânul său, că ar fi ein Krabatt, adică un croat, fiindcă între ei vorbeau sârbeşte. „Lasă, prietene, nu te mâhni dintr-atâta, căuta să-l mângâie Gaşpar. Avem să facem din tot pământul românesc o ţară de care să ştie străinii şi mai cu seamă să se teamă a se amesteca în viaţa ei! Atunci Banatul tău are să strălucească în frunte!” „Aşa va fi, dar când? Că tare greu se mai făptuieşte!” Însă orice îndoială se spulbera pe dată, şi Marcu era hotărât să-şi urmeze domnul până-n pânzele albe.

Toamna întârzia pe uliţele Oraşului de Aur, făcându-l şi mai strălucitor. Într-una din zile ieşiră amândoi din palatul vechilor regi ai Boemiei în vestita „uliţă de aur” plină cu tot felul de dughene.

Sper să nu ne apuce omătul pe aici şi să facem cât mai curând calea întoarsă… zise Grazziani îngândurat.

— Acasă?

— Vezi-bine, numai că drumul trece prin Stambul, iar casa fi-va la Iaşi!

— Şi eu oare credeam că ne întoarcem prin Ardeal…

— Ştii bine că prietenul Bethlen m-ar ţine bucuros la prinsoare, cât îs eu de trimis al padişahului. Am nevoie să fiu la Stambul cât mai curând cu putinţă, dar şi pe la Silistra…

— La Silistra?

— Acolo se fac domnii ţărilor române, la Iskender-paşa! Că aşa ajunse bietul popor de stirpe romană…

Rămaseră o vreme tăcuţi, privind spre casele ce fumegau prin hogeacurile înalte, măcar că încă nu venise frigul.

— Măria-ta! zise deodată Marcu. Aş cere îngăduinţa să mă reped acasă, unde n-am apucat a ajunge de atâta amar de vreme. Pe urmă, te-oi ajunge la Iaşi!

— Hm! Şi vrei să treci prin Bălgrad, de bună-seamă?

— Aş minţi să zic nu, dar tot spre Banat m-oi îndrepta.

— Prea-bine! veni în cele din urmă încuviinţarea. Să ştii însă că nu te dezleg de slujba domniei, aşa că îţi poruncesc să cauţi şi să-mi aduci bănăţeni de-ai tăi care vor să se bată contra turcilor în oastea domniei mele, cu plată.

— Ţi-aş aduce cu miile, măria-ta, că s-ar ridica tot Banatul, fără nici o simbrie, auzind că se încumetă careva să ne izbăvească de păgânătate.

— Pentru început nu am trebuinţă de toţi. Ştim că strămoşii voştri au fost cei dintâi care s-au împotrivit romanilor în acea parte a Daciei şi nu mă-ndoiesc că vor sta şi acum în frunte, dar toate cu socoteală şi la vremea lor.

Trecură agale pe lângă măreaţa biserică a sfântului Mikolaj, sucindu-şi grumajii către uriaşele clopote de bronz care vesteau ceasul rugăciunii şi arareori primejdia năvălirii străine, ca prin alte părţi ale împărăţiei. Păşiră mai departe pe podul aruncat peste Vâltava, vechi, din vremea bătrânului crai Carol, de unde i se trăgea şi numele, dar apa nu li se părea de luat în seamă, după ce trecuseră Tisa şi Dunărea. Oricum, oraşul era cu adevărat împărătesc, de neasemuit cu uliţele murdare ale Stambulului.

— Ştii ce, Marcule? Am o poftă nebună să hoinăresc prin această lume pestriţă a oraşului, înveşmântat asemenea lor, măcar că nu-i pricep ce vorbesc şi ce gândesc.

— Nu se cade, măria-ta! Ce vor zice curtenii dacă află?

— Tocmai pentru aceea, în taină cât mai desăvârşită! Tu mâine pleci şi eu o zi mai apoi, deci asta ar fi cea de pe urmă noapte pe care avem s-o mai petrecem împreună aici. Nu ne vom încăiera ca la Buda, ci ne vom deda dragostei, cu nişte fete de rând!

Cu toată împotrivirea, Marcu fu silit până la urmă să se plece şi să-i facă hatârul, după ce făcură nişte socoteli băneşti şi încheiară anume înscrisuri pe care oşteanul şi le cusu în căptuşeala contăşului. Mai capătă şi o pungă cu nestemate şi ducaţi veneţieni, pe care îi dosi asemenea, hotărât fiind să-şi ia haina cu el, iar cum tot avea să plece a doua zi în zori nu mai ţinu nici odaia la „Cerbul de Aur”.

— Eu am să fiu găzduit mâine la curte, că vine împăratul, şi n-o să ne mai întâlnim decât la Iaşi. Aşa că suntem înţeleşi… vel-spătare Marcu Iancovici!

— Oo… Nu! Nu! E prea mult! bâigui oşteanul, luat pe nepregătite. Eu, Marcu din Borlova…

— Ştiu! Feciorul cnezului Iancu… adică Iancovici! Obârşia ta nu-i cu nimic mai prejos de a boierilor moldoveni, fii fără grijă! De altfel pe hrisovul de divănire voi pune cea dintâi pecete, când ne vom întâlni. Să nu uiţi, boier Iancovici! Şi cu asta gata, hai să mergem!

Grazziani se înveşmântă ca un negustoraş oarecare, iar Marcu îşi îmbrăcă vechile lui straie de drum, având grijă de preţiosul său contăş.

— Făgăduiesc să fie cea de pe urmă dată şi n-ai de ce să fii îngrijorat. Nu se va mai întâmpla cu domnul Moldovei şi cu vel-spătarul său, dar până atunci suntem doi drumeţi prin Oraşul de Aur. Haide!

Începură să colinde de la vestita cârciumă din faţa primăriei, după ce mai întâi s-au minunat de cei doisprezece apostoli ce se perindau prin turla bisericii când băteau ceasurile, făcură nişte ocoluri şi spre margini, pe uliţe mai sărace şi mai puţin strălucitoare, şi se înapoiară în preajma frumosului pod de peste Vâltava, unde dădură peste o cârciumă cu fete neasemuit de frumoase.

— Aici vom poposi, Marcule, şi de-o fi să mai întârziem unul dintre noi tot ne-om vedea dimineaţă!

Această despărţire îi mai rămăsese în minte proaspătului vel-spătar când îşi deschise ochii a doua zi. Capul îi cântărea vreo câteva ocale şi simţea o apăsare pe umărul stâng, cel care-i fusese rănit în încăierarea de la Buda. Cu greu îşi aminti că fusese tras pe nişte scări şi trântit în pat, pare-se chiar de o codană bălaie, şi doar nu băuse peste fire! Morlacul se ridicase mai zorit, cu o altă fetişcană, şi de atunci nu s-a mai întors… „Vai de mine, trebuia să fiu pe drum” sări el ca ars şi cu amândouă mâinile se întinse după veşminte. Se opri însă înmărmurit, căci pipăindu-şi căptuşeala contăşului dădu peste o tăietură largă şi… nici urmă de bani ori înscrisuri. Nici în ascunzătoarea nestematelor nu mai era nimic şi nici în brâul de piele, dar parcă toate astea n-ar fi fost îndeajuns, nici spada nu mai era. Scoase un răcnet de furie şi trăgându-şi nădragii se aruncă pe uşă. Numai că pe dată se iviră vreo doi haidamaci cu nişte ciomege şi începură a-i croi care pe unde apuca. O lovitură în moalele capului îl făcu să se prăbuşească zdreanţă la podea… apoi totul i se întunecă în faţa ochilor.

Pentru a doua oară într-un timp atât de scurt, Marcu îşi săltă pleoapele pomenindu-se în loc necunoscut. Era mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat, dar nici o fiică a Evei nu se afla în preajmă-i, ci numai nişte bălării uscate, care-l ascundeau vederii trecătorilor. Îşi dădu seama că se află pe malul unui râu, căci susurul apei se auzea nu departe. Era vânăt de frig, dar parcă toate mădularele îl trăgeau la somn. Zărind în apropiere podul care-i plăcuse atât de mult, nu-i fu greu să priceapă că fusese aruncat în apă şi numai norocul făcuse să se proptească în margine. Se îngrijoră de Grazziani, să nu fi avut parte de o soartă mai haină, apoi îi trecu prin minte un gând ciudat: „Nu cumva el să fi voit să se scape de mine?!” I se păru prea crudă asemenea faptă, căci morlacul se dovedise un bun prieten până acum. „De bună-seamă că mă caută!” se încurajă singur. „Dar, ştiindu-mă plecat poate nici că se va mai gândi la mine!” se cutremură el apoi. Încercă să se târască mai la vedere strigând după ajutor, dar ceea ce el credea că sunt răcnete abia se auzeau ca uşoare gemete de om sfârşit. O veşnicie i se păru până când o mână miloasă îi mângâie fruntea, zicându-i ceva pe limba localnicilor. Îl acoperi cu o haină petecită, apoi îl târî cu destulă greutate până la bojdeuca lui. Era un lucrător nevoiaş, cu o puzderie de copii zbârciţi ca şi mama lor, vădindu-se că nu mâncau în toate zilele din săptămână.

Dragostea cu care a fost îngrijit, dar mai cu seamă vigoarea tinereţii au biruit asupra bolii şi în două-trei săptămâni Marcu se puse pe picioare. Nici nu-l răbda inima să stea mai mult pe capul unor oameni sărmani şi la plecare îşi jură că n-avea să-i uite şi-o să le răsplătească bunătatea, scăpându-i de sărăcie.

Din păcate acum era mai lipsit decât ei şi primul lui gând fu să dea de urma lui Grazziani. Sufla un vânt rece şi fulgi de zăpadă alergau nebuneşte prin văzduh, dar zadarnic încercă să se mai acopere cu zdreanţa de pe el. Aşa cum arăta, nu fu îngăduit nici în curtea hanului „Cerbul de aur”, necum să mai stea careva de vorbă cu el. Ba un rândaş se răsti arătându-i uliţa. Deznădăjduit, se sprijini de un chervan ca să nu-i vie ameţeala de foame. Şi de-a dreptul crezu că visează, desluşind o voce venită parcă de pe tărâmuri de basm.

— Bre, Marine, ia vezi să nu fure haimanaua aia cevaşilea de pe la căruţă!

Lacrimi mari îi umeziră ochii, când auzi dulcea limbă pe care o deprinsese încă de la sânul mamei. Simţi un nod în gât şi abia izbuti să îngăime:

— Fraţilor…!