DRAGOSTE ŞI URA.

Trecând pe lângă Arad alaiul a ţinut malul Mureşului şi, ajungând la Şeitin, se înţelege că poposiră la acelaşi Vădăsan. Nici n-ar fi putut merge mai departe, caii fiind prea flămânzi şi osteniţi.

— Era bine să fi dat peste o păşune mai ca lumea, spuse Kerim-efendi, nemulţumit de iarba din lunca Mureşului.

— Către pusta ungurească numai de aşa-ceva o să avem parte, dar nu uita, efendi, că pe la noi prin Banat s-a aşezat vara şi oamenii şi-au cam lucrat ogoarele, răspunse Marcu.

— Nici atunci nu vom paşte caii, interveni mubaşirul, fiindcă am cam zăbovit în drum şi ne-a prins căldura chiar în pustă, până la Buda.

— S-ar putea merge pe la poalele munţilor, la răcoarea pădurilor din Crişana, tăind-o de-a dreptul către Praga, fără a mai străbate nesfârşita câmpie. Eu am fost odată la Sătmar… vru Marcu să adauge.

— Am de întâmpinat soli de taină, cu care sunt înţeles. Apoi mai am de trimis pe cineva la Raguza, căci omul ce urma să se ducă acolo a fost sfârtecat de Czobor şi trebuie găsit altul, îl întrerupse Grazziani şi văzându-l pe Kerim-efendi îndepărtându-se putu să-şi dea pe faţă gândurile: Mai sunt şi fetele astea care merg la Buda şi cărora le-am făgăduit să le însoţim şi… multe altele, încât tot calea pustei vom apuca.

— Spuneai, măria-ta, că vrei să trimiţi la Raguza? N-ar fi nimerit chiar Pera?

— Mă gândeam mai curând la tine, Marcule.

— Eu nu! Mai întâi că nu cunosc nici locurile, nici limba şi apoi ne-am înţeles să te urmez…

— Se pare că ai dreptate. Îi bun şi Pera, cu toate că dacă una dintre tovarăşele noastre de drum ar fi mers într-acolo ai fi însoţit-o şi dincolo de Raguza.

— Dacă aş însoţi-o?… de bună-seamă! Numai că aş duce-o la Borlova, la mine-n sat şi nu la dracu-n praznic, oftă Marcu. Zău, măria-ta, mi-a cam căzut cu tronc şi-i cam ruşinos pentru un oştean ca mine, dar nu ştiu ce m-a apucat de nu-mi găsesc stare.

— Îţi trece boala asta, de îndată ce te vezi lângă ea în pat şi, de ce nu, chiar în noaptea asta?! Aici, la gospodarii aceştia, ar fi cu putinţă. Vorbeşte tu cu ei să ne fie odăile apropiate, că pe urmă totul vine de la sine.

Kerim-efendi se întoarse spunând că poruncise întinderea corturilor la marginea satului, dar că ar fi trebuinţă de ceva ovăz şi se gândise să-şi trimită oamenii prin sat.

— Nu, Kerim-efendi, nici să nu te gândeşti! Au să meargă doar vreo câţiva împreună cu Marcu, şi vor da bani pentru tot ce vor ridica de la săteni.

— Să plătească?! se nedumeri alaybeyul.

— Vezi-bine! Suntem în împărăţia luminatului nostru padişah şi nu ne este îngăduit să asuprim pe supuşii măriei-sale. Eu nu am nevoie de blesteme şi nici să mi se ducă vestea ca să-mi fugă toţi din cale.

— Prea-bine! încuviinţă Kerim, deşi vădit nemulţumit.

Îi spuse apoi şi lui Marcu, după plecarea alaybeyului:

— Să plătiţi până-ntr-un ban, ca să nu se ducă veste până la Praga cum că eu jefuiesc creştinii.

— Am înţeles, măria-ta!

— Şi vezi, nu uita de adăpostul pentru noapte… Cel puţin două odăi: una pentru noi şi una pentru fete, că pe urmă om mai vedea. Apoi, dacă mai ai sticla aceia a raguzanilor, spal-o bine şi umple-o iară, pe undeva, dar vezi să fie de soi!

Intrând în sat însoţit de turci, porţile i se închideau în nas şi numai peste gard răspundeau sătenii că nu au nimic de dat ori de vândut. „Cu turcii după mine n-am să fac nici o ispravă”, gândi Marcu. Îi puse să aştepte lângă o fântână, iar el o apucă pe altă uliţă, de unul singur. Nici oştenii nu erau prea mulţumiţi să se milogească la uşa ghiaurilor, când mai lesne ar fi fost să pătrundă călare peste tot şi să ia pe alese. Marcu încercase să-i încredinţeze cum că ar fi fost însăşi porunca marelui vizir, ca să nu supere pe ghiauri, dar lor puţin le păsa de el, ştiau însă de frica lui Kerim-efendi şi acesta le spusese să asculte de omul de încredere al lui Gaşpar-beg, ca de el însuşi. Dar nici singur nu avu mai multă izbândă, căci oamenii deveniseră prevăzători şi nu se arătau din dosul porţilor ferecate. Oricum, se bucură în sine văzând simţămintele românilor faţă de stăpânirea turcească, fiindcă asta va ajuta planurile lui Grazziani. Se întoarse deci la Vădăsan, căruia îi spuse necazul.

— Vezi-bine că voi da câte ceva ovăz şi altele, dar pe bani, răspunse badea Vasile.

— Dar cum altfel?

— De ce n-ai spus de păgâni de la-nceput? îl iscodi Vădăsan.

— Ei n-or să doarmă în sat!

Îi povesti apoi că oştenii erau sub porunca unui prinţ creştin de mare rang în slujba sultanului, dar de nu s-or îndura sătenii să le dea pe bani o să-i ia singuri şi n-avea să fie bine. Vădăsan îi dădu dreptate şi-l pofti să cinstească aldămaşul.

— Apăi să ştii domnia-ta că eu găzduit-am tot felul de străini. Ia, numai ce-or plecat ceva neguţători raguzani şi câte alte neamuri, dar păgâni nicicând! spuse gospodarul.

— Nici nu poate fi vorbă de găzduire, că-s mulţi şi au tabără lângă Murăş, în afara satului, îl linişti Marcu. Dar eu te-oi ruga pentru două odăi, la noapte, că mai avem cu noi şi două muieri tinere, ce-ar pofti hodină într-un pat.

Ţăranul ridică mirat privirea, neştiind ce să creadă. Nu mai auzise niciodată ca turcii să însoţească femei, dar „vor fi fost de neam mare, poate chiar cu împăratul lor, de le făceau atâta cinste”, îşi spuse el şi nu mai întrebă nimic.

— Eu ce să zic? dădu el din umeri. Muierea mea n-are să îngăduie picior de turc în casa ei, dar parte femeiască…

— N-ai teamă bade, că-s şi ele creştine, ca şi noi. Aşa că m-oi întoarce, dar, să nu uit, fă bine şi umple-mi glaja cu o ţâră de vin din ăsta bun. Socot că avem să cumpărăm şi mai mult de ne învoim.

— Bucuros! răspunse Vădăsan şi îşi strigă nevasta. Tu, muiere, adă nişte vin pentru oaspete!

Marcu dădu fuga până în curte, unde era legat calul cu o traistă de ovăz pe după grumaz, şi scoase de la oblânc butelca primită de la străin.

— Tulai Doamne! se înspăimântă femeia, albindu-se la faţă când văzu sticla în mâna lui Marcu. Apăi asta-i glaja raguzanului!

— Dar de unde ştii că-i de la el? se nedumeri Marcu.

— Apăi, cum ciorile să n-o cunosc?… Dar stăpânu ei mai trăieşte?

— Doar nu crezi că-l vom fi ucis să-i luăm glaja?

— Nu ştiu ce să zic, dar asta-i lucru necurat! se închină femeia.

Îi povesti apoi ce i se întâmplase şi cum schimbase vinul cu de-al lor în locul celui vărsat.

— Asta-i bună! Noi tare-l mai lăudam zicând că-i străin şi când colo… No, fă bine şi din ăsta să-mi dai!

Apoi Marcu le mulţumi frumos şi făgădui să vină curând cu fetele şi prietenul său, dar Floarea ţinu să adauge:

— Bagă de samă! Când o curs vinul lor de măgan s-o făcut sânge…

— Aşa va fi fost el, roşu!

— Ba, că am vrut să lipesc cu lut locul ce se arsese ca balega vitelor când se uscă!

— Domnia-ta să nu te pleci la poveştile muiereşti, că aşa vor fi fiind vinurile pe la ei. Numai că muierea asta a mea o umplut satu că răguzanul o vrut să se omoare.

Marcu nu mai râse, iar când îi dădu lui Grazziani sticla cu vin, îi povesti cele aflate.

— Pot jura că-i „Chianti”! plescăi acesta din limbă. Mare noroc avut-am cu femeia asta… mai cu seamă că a pus în loc un vin la fel de bun, dacă nu chiar şi mai şi! Ticălosul, de unde o fi ştiut de Tardini? Ăsta nu mai era omul lui Bethlen!

— Oare să fi vrut să ne ucidă? întrebă Marcu nevenindu-i să creadă asemenea mârşăvie.

— Negreşit! Mă întreb însă, Patelli… ori cum naiba îl va fi chemând, o fi aflat în răstimp de schimbarea vinului? El a dat bir cu fugiţii, socotindu-ne ca şi morţi, dar nu cred să nu fi lăsat ceva iscoade. Şi fiindcă a dat greş, ne vom mai întâlni cu oamenii lui în cale. Săteanca ne-a scăpat de la moarte! Să bem în sănătatea ei! şi duse sticla la gură, gâlgâind cu sete.

Cam în vreo patru ceasuri toţi drumeţii noştri erau gata de hodină, iar Grazziani se cam cherchelise, făcându-se mai cutezător cu Agnes şi tare limbut. Vădăsan aşijderea, căpătase chef de vorbă şi nu se mai dădea dus din poveşti, Marcu slujindu-i de tălmaci, până ce nevastă-sa veni şi-l trase la culcare. Atunci se gândi şi Gaşpar să se repeadă până în tabără, unde rămăsese Pera, şi să-l povăţuiască cele de trebuinţă pentru călătoria ce urma s-o facă.

În aşteptare, Marcu ieşi în târnaţ şi se lăsă furat de gânduri. Deodată simţi o uşoară atingere pe umăr şi pe dată fu cu mâna pe mânerul spadei, întorcându-se.

— Ei nu, că doar nu vrei să mă tai?! zâmbi Iulia, care se apropiase pe furiş ca o pisică. Aşa de tare te-am speriat?

— Fără să-mi dau seama! se ruşină tânărul. De fapt aş fi putut să ştiu că numai o zână poate pluti, fără să păşească pe pământ.

— Nu-ţi şade bine când vorbeşti astfel! îl dojeni fata. Fă aşa cum ţi-e felul şi nu spune vorbe mari, că nu-ţi stă-n fire, doar eşti oştean! Te-am văzut singur şi îngândurat şi m-am gândit a-ţi ţine tovărăşie. Poate îmi vei povesti din faptele vitejeşti pe care le-ai făcut, de bună-seamă. Mult mi-ar fi plăcut să fi fost şi eu fecior şi să încrucişez spada cu duşmanii.

— N-am făcut nimic mai mult decât alţii. Cât despre vrăjmaşi, aceştia nu totdeauna scot sabia, ci de multe ori folosesc otrava, cum au vrut şi raguzanii aceia…

— Care?!

Marcu îi poveşti pe-ndelete, mai cu seamă despre păcăleala trasă de nana Floarea.

— Stăpânul meu credea…

— Eşti plătit de el?

— Deocamdată nu, dar am încuviinţat să intru în slujba domniei.

— Dar el nu-i domn!

— Va fi!

— În Ardeal?

— Peste tot! Şi în Ardeal şi în Moldova şi în Muntenia.

— Doar n-are de gând să se fâţâie de colo-colo?!

— Nu văd cum aş putea să-ţi spun, zise el cam fâstâcit. Dar de se va împlini visul nostru, putea-voi şi eu să mă aşez, ca tot gospodarul la casa lui.

— Te aşteaptă vreo drăguţă? întrebă Iulia cu inima la gură.

— Nu prea a fost vreme să se uite fetele la mine, că m-am sumeţit să vântur lumea şi a mă face căpitan domnesc. Dar în cele din urmă tot în cimitirul din sat or să-mi zacă ciolanele.

— Mai va până atunci! De moarte nu-i bine nici să pomeneşti măcar, fiindcă te poate auzi şi pe dată ţi se înfăţişează. Cel puţin aşa se spune pe la noi.

— Adică pe unde, dacă mi-i slobod a şti?

— Pe valea Murăşului, la Mikeslaka. Avem şi noi un cimitir, năpădit de crucile olahilor, care sunt tare vechi, însă cum eu încă nu m-am gândit la hodina cea veşnică, aşa va mai rămâne îndelungată vreme. Dar… zău că ne-am prostit! Vorbim de cimitire, în loc de lună şi de stele, cum s-ar potrivi unor tineri ca noi…

— Chiar! făcu Marcu apucând-o de mână. Hai să mergem la Murăş, să-i auzim cântarea la culcatul păsărelelor şi să ascultăm şoapta pământului.

Fata se împotrivi dar nu îndeajuns, căci nu ştia de face bine ori nu. În urma lor, întorcându-se din tabără, Grazziani aruncă o privire plină de-nţeles şi socoti că ar fi vreme să se ocupe şi de frumoasa lui tovarăşă de drum. Ciocăni la uşă şi, fără să mai aştepte răspunsul, pătrunse.

— Nu intra! ţipă Agnes acoperindu-şi sânii cu o cămaşă pe care o găsise alături. Credeam că-i Iulia, adăugă ea liniştindu-se.

— Nu ştiam că prietena ta bate-n uşă când intră la tine. Oricum, am avut noroc.

— Fă bine şi ieşi îndată, dacă nu vrei să strig după ajutor. Aşa se poartă gentilomii? Mai spuneai că nu eşti păgân…

— Turcii sunt destul de cinstiţi, când le place o femeie i-o spun pe faţă şi dacă-i ţine punga o cumpără.

— Te pomeneşti că vrei să faci la fel?

— Dacă trebuie plătesc oricât, fiindcă n-am unde dormi.

Înaintă un pas şi o cuprinse pe contesă de încheietură silind-o să lase cămaşa. Ea scoase un strigăt scurt şi vru să-şi acopere sânii rotunzi cu mâinile, simţind cum o ardeau privirile „turcului”.

— De nu pleci pe dată, chem ajutor! scânci ea, chipurile să-l alunge, dar cam fără vlagă.

— Numai eu sunt în măsură să te ajut!

— Eşti un hain! Mă doare… dă-mi drumul la mână!

Îi slobozi mâna dar îi cuprinse umerii şi o sărută pătimaş. Simţea vigoarea sânilor proptindu-i pieptul şi inima începu să-i zvâcnească năvalnic.

— Lasă-mă, gânguri Agnes înlănţuindu-l pe după gât, că poate veni Iulia. Altă dată! făgădui ea cu blândeţe.

— La noapte!

— Dar Iulia?

— O trimitem cu Marcu.

— Doamne fereşte! Ea n-a cunoscut bărbat! Ce-ţi trece prin cap?

— Dar tu?!

— Nesuferitule! Am să vin eu la tine, după ce s-o culca Iulia, dar să fii singur! Pe ea însă te rog s-o laşi în pace! Bine?… Hai, fii cuminte şi te du!

Nu se răbdă să n-o mai sărute o dată, dar şi cu voia ei. Ispitit de freamătul trupului înfierbântat al femeii, se plecă şi muşcă setos ca dintr-un măr. Un ţipăt scurt fu răspunsul contesei, care-l împinse eu putere.

— Eşti nebun… Ţi-am spus doar că mă doare! Sălbaticule! Pleacă pe dată, să nu te mai văd!

— Să ştii că mă-ntorc…

— Am zis că vin eu la tine!

— De nu, o să vin eu! Aşa să ştii!

Rămasă singură, Agnes îşi făcu socotelile în mare grabă. Nu putea spune că „turcul” nu i-ar fi fost pe plac, dar nici vreo altă cale pentru a dobândi scrisoarea dorită nu era cu putinţă. Aveau să rămână împreună peste noapte şi după ce el va adormi îi va scotoci bine veşmintele până va găsi răvaşul, iar în zori îşi va lua tălpăşiţa.

Caleaşca ei fusese adăpostită la vecinul de peste drum, aşa că nu-i fu greu să facă semn unui surugiu, care i se înfăţişă pe dată.

— Grijeşte că mâine în zori, în cea mai mare taină, fugim!

— Prea-bine, luminăţia-ta! răspunse acesta şi plecă numaidecât.

Agnes începu să se „facă frumoasă”, deşi mai trebuia s-o aştepte pe Iulia înainte de a se duce la vecinul ei, însă aceasta se cam lăsa aşteptată. Când în cele din urmă se ivi, îmbujorată şi fericită, contesa o luă de-a dreptul:

— Să te culci îmbrăcată, întrucât nădăjduiesc să putem pleca pe la miezul nopţii.

— Numai noi?!

— Doar nă-i fi vrând să-i mai târâm şi pe ei la Deva?

— Dar are să cadă bănuiala pe noi, dacă ne furişăm noaptea…

— Şi ce-ţi pasă? N-o să-ţi mai vezi drăguţul?… Nu-i bai! Până să te măriţi, capeţi tu altul!

— Şi dacă mie-mi place Marcu şi vreau să rămân cu el?

— Aş zice că te-ai trăsnit la cap şi că va trebui să te duc cu mine chiar şi legată. Doar nu vei vrea să ajungi ţiitoarea unui oştean vântură-lume?!

— De ce nu soaţă?

— Asta-i prea de tot! Tu nu-ţi dai seama? Îndată ce vor afla că am apucat scrisoarea şi că noi am fost iscoadele se vor purta cu tine cum or pofti. Nu mă-ndoiesc, fiindcă eu n-am să fiu de faţă, că te vor batjocori până şi oştenii, căută s-o înspăimânte Agnes. Bagă-ţi minţile în cap şi fii gata! Lasă, că dragostea trece.

Iulia se întristă, fiindcă petrecând seara cu oşteanul se îndrăgostise de-a binelea, hotărându-se în sine să se mărite cu el, după ce se va fi sfârşit călătoria. De-o fi să se aleagă Gaşpar domn, bine, de nu, se va duce cu Marcu la Borlova ori îl va lua cu sine la Mikeslaka. Abia acum îşi dădea seama cât era de legată de Agnes şi că n-ar fi fost în stare să facă nimic fără îngăduinţa acesteia. Pentru întâia dată o cuprinse ciuda pe prietena ei. O sărută, totuşi, când aceasta plecă la Gaşpar, dorindu-i noroc, după care simţi nevoia să iasă la aer, căci altfel ar fi izbucnit în plâns.

Se scursese câtăva vreme de la cel dintâi cântat al cocoşilor şi în tot satul nu se zărea ţipenie de om. Se gândi la Agnes, şi un fior îi străbătu trupul. Scânci nemulţumită şi vru să se ducă la culcare, când auzi lângă ea vocea şoptită a lui Marcu:

— Nu cumva plângi? şi o cuprinse pe după umeri. Cine te-a necăjit?

— Soarta mea cea blestemată! hohoti ea rezemându-şi capul de pieptul tânărului.

— Atunci plângi şi descarcă-ţi obida! o îmbie duios, de parcă ar fi alintat o fetiţă.

Rămaseră aşa o vreme, până când plânsul fetei se prefăcu într-un suspin fără lacrimi, dar niciunul nici altul nu se gândeau să se despartă. Ea, simţindu-i bătăile inimii, îşi lipi urechea ca să audă mai bine, în vreme ce el o mângâia pe creştet, aplecându-şi din când în când buzele de părul ei bălai şi mătăsos.

Luna începuse să se ridice pe după şura cea mare a lui badea Vădăsan, privind şăgalnic peste satul adormit. Uneori se auzea lătratul unui dine, iar de undeva, de peste Mureş, o jigodie urla morţiu.

— Ce frumoasă-i luna! şopti Iulia întorcându-şi capul, dar rămânând la pieptul tânărului. Are să ne dea de gol că stăm aici, zise zâmbind la gândul ce-i venise. Mai bine să intrăm!

— Nu se cade să vin şi eu, se împotrivi Marcu. Ce are să zică lumea?

— Zică ce-o vrea! Doar n-o să rămâi pe târnaţ toată noaptea?

Nu vroia să se atingă de ea mai înainte de cununie, cum îi şedea bine unei fete cuminţi. Deodată însă îi veni în minte răvaşul găsit asupra străinului la Timişoara. Păşi în odaie şi scoţându-l de la brâu i-l întinse.

— Te-oi ruga să-mi spui şi mie ce scrie aici.

— Acum, pe întuneric?!

— Aprind opaiţul! se repezi el bucuros, scoţând amnarul.

Iulia rămase cam descumpănită văzând că Marcu este atât de reţinut, dar când îl văzu cât era de fâstâcit şi ruşinat îi veni inima la loc.

— Bine, hai să vedem! zise ea apucându-l de mână şi trăgându-l spre lumina opaiţului. Oare nu-i tot aceea scăpată de Agnes în foc?

— E alta. Şi ştii că eu nu pot citi ungureşte.

— Ia să vedem amândoi! Uite, citeşte cu mine: Contesa… e o vi… peră… Czo… bor… Vai de mine! Ce-am făcut? zise ducându-şi mâna la gură.

— M-ai învăţat să citesc!

— Nu, nu se poate! De unde-l ai? E vorba de Agnes?

— Socot că da.

— Gaşpar ştie?

— Bănuieşte ceva.

— Nu care cumva să-i spui, că deşi nu-i decât o momeală răuvoitoare ne poţi face un mare rău, până să se afle adevărul.

Marcu o privi neştiind ce să creadă. Nu-i plăcea neliniştea fetei, dar era aşa de frumoasă încât uită pe dată bănuiala. „Poate ca Iulia să nu fie amestecată, fiindcă nu pomenea decât de cealaltă” îşi zise şi simţind-o lipită de trupul său îl trecu un fior.

— Te iubesc! Să n-ai nici o teamă, urmă el, că n-am să-i spun lui Gaşpar! Cât despre mine, oricum, eu tot te-aş îndrăgi. Vrei să fii soaţa mea?

Nici o clipă n-ar mai fi stat pe gânduri Iulia, dar îşi aminti de spusele lui Agnes şi simţi un nod în gât.

— De ce atâta zor? Nici nu mă cunoşti îndeajuns! Hai să ne mai gândim, chiar pe întuneric, ştii doar că noaptea e un sfetnic bun, cum spune zicala, iar mâine vom vedea.

Şi în vreme ce tinerii îşi mărturiseau dragostea, fiecare în felul său, dincolo mrejele iubirii s-au împletit cu mult mai lesne. Îmbrăţişările au început de cum a pătruns contesa în întunecimea odăii, fiindcă morlacul era o fire îndrăzneaţă şi mai puţin încrezător în dragostea muierească, aşa că nu vru să-şi mai piardă vremea cu dulcegării. La rândul ei, nici contesa nu i se împotrivi, căci venise cu un ţel anume şi ar fi vrut să isprăvească totul până către miezul nopţii, ca să poată fugi în voie. Tineri amândoi, se iubiră cu patimă, uitând pentru o clipă că nu se îndrăgeau din suflet. Fiecare avea gândurile lui, dar înlănţuirea trupească îi înfierbântase în aşa măsură, încât mai-mai să se lase furaţi de această joacă de-a dragostea.

Arătându-se ostenită, Agnes îi înlănţui grumazul cu braţele ei albe şi, sărutându-i ochii, şopti:

— Acum e vremea să ne mai şi odihnim, că până la Buda mai e cale lungă şi multă vreme vom fi împreună.

— Cine ştie când te mai prind în braţe? Tare ştii să te strecori, diavoliţo, dar ce-i în mână nu-i minciună, vorba zicalei, adăugă el şi o acoperi cu un nou val de sărutări.

În cele din urmă, osteneala păru a-i cuprinde pe amândoi, lăsându-se legănaţi pe aripile visului. Ori cel puţin aşa se părea. De la o vreme, Agnes deschise ochii şi cercetă încăperea. Se foi în pat, vrând să scape de îmbrăţişarea bărbatului care dormea fără grijă. Apoi se ridică şi se îndreptă tiptil spre laviţa unde zăceau veşmintele turceşti. Scotoci zorit peste tot, dar nu izbuti să găsească ceea ce căuta.

— Nu acolo, că n-am bani la mine! se auzi vocea batjocoritoare a celui ce se prefăcuse că doarme. Mâine dimineaţă am să poruncesc lui Kerim să-ţi dea o pungă, sau două, după cât ţi-i preţul ori cât pofteşti, fiindcă eu am fost mulţumit!

Agnes simţi că se învârte odaia cu ea, dar mai cu seamă din pricina vorbelor nesăbuite ale morlacului. O socotea drept una care se vinde pe bani? O târfă?… Era prea mult pentru mândria ei! Zări pumnalul printre veşmintele răvăşite şi înşfăcându-l se repezi cu putere nebănuită asupra lui.

— Ehe! Ia te uită! Vrei să mă şi ucizi, iubito? Asta va să însemne că nu ţi-am plăcut, nu-i aşa? rânji el ca s-o înfurie şi mai tare, în vreme ce îi prinse mâna ca într-un cleşte, strângând-o cu putere.

— Dă-mi drumul! Mă doare! Barbarule, aşa ştii să te porţi cu o femeie?

— Ce-i drept, nu prea am habar! Ca dovadă că nu ţi-am dat plata mai înainte, o batjocori el. De altfel nici n-am poftă să mă las înţepat de tine, ci mai curând te poftesc să te aşezi cuminţică şi să-ţi depeni povestea, ca să aflu cine eşti şi ce pofteşti.

— Câine! Cu mâna mea am să te ucid! şuieră ea privindu-l cu văpăi de ură.

— Prea-bine! Dar din a cui poruncă şi pentru ce? Dacă nu eşti o târfă oarecare, atunci stăpânul tău nu şi-a găsit sluga cea mai nimerită să facă moarte de om. Hai, vorbeşte!

O strânse şi mai tare de mână până ce scăpă pumnalul, scoţând un strigăt scurt de durere.

— N-auzi că mă doare? Dă-mi drumul! se zbătu ea.

— Fie! Dar să ştii că n-o să scapi până n-ai să mărturiseşti cine te-a trimis: Bethlen, ori dogele?

— N-am nimic de spus! Căutam rochia mea, dar pe întuneric…

— Ai dat de pumnalul meu! Iar fiindcă tot mi l-ai adus, ce-ai zice dacă ţi-aş cresta puţin frumosul tău obraz?

— Ai fi în stare! se înfioră contesa.

— Dacă mă sileşti! Hai, mai bine, spune drept ce-ai căutat şi cine te-a pus s-o faci? Ai cuvântul meu de cinste că te las să pleci unde ţi-i voia, de nu…

— De nu?

— Te dau pe mâna spahiilor, până la ziuă. Măcar că dorm acuma, nu le-ar părea rău după somn.

— Ticăloşiile!

— Ei, ce faci? Nu mărturiseşti? urmă el fără s-o bage în seamă.

— Ţi-am spus că n-am vrut să fur nimic şi nici să te ucid, dar acuma tare aş vrea! Te urăsc, te urăsc din tot sufletul!

— Vai de mine, atâta ură, după prea multă dragoste, chiar că nu mai pricep! Să te ajut eu?

— N-am trebuinţă!

— Se-nţelege, dar, ca să-ţi vie mai lesne, s-o luăm mai de la coadă: Tu ai pus otrava în sticla raguzanului?

— Nu ştiu nimic!

— Să zicem! Dar pe baronul Czobor, de ce m-ai sfătuit să-l omor? Nu sunteţi prieteni? Răvaşul te dădea de gol şi pentru aceea ai vrut să-l arzi? Descarcă-ţi sufletul, că de nu… spahiii!

— N-ai s-o faci! se repezi contesa şi cu mâna slobodă apucă un ulcior care-i venea la îndemână, vrând să-l pocnească în cap.

— Mai curând bea, să te răcoreşti, că îndărătnicia ta mă sileşte să fac ce-am făgăduit. Ori crestătura obrazului, ori călăreţii! Şi să mai ştii că aceştia nu obişnuiesc să plătească femeile cu care se culcă vremelnic.

Agnes izbucni în plâns. Se ţinuse tare până atunci, dar umilirea era prea mare.

— Mai bine ucide-mă pe dată, fiară ce eşti! Nimeni până acum nu m-a batjocorit ca tine şi n-am să te iert câte zile voi mai avea!

— Dacă vei mai avea! Să vorbim ca doi duşmani, dar cinstit. Ai pierdut jocul şi trebuie să plăteşti. Altă dată roata norocului poate se va întoarce şi la tine, dar până atunci n-are rost să te încăpăţânezi să faci pe nevinovata cu mine! Nici nu-ţi cer mare lucru: să-mi spui care dintre cei doi vrăjmaşi ai mei te-au trimis? Vreau un da sau nu! Bethlen?

— Nu!

— Atunci dogele! Am înţeles. Ai văzut ce uşor ţi-ai scăpat viaţa şi virtutea? Mai mult, chiar am să-ţi fiu de folos: fiindcă trimit la Veneţia pe cineva, are să te însoţească până la picioarele leului lui San Marco.

— Dar eu nu vreau să plec într-acolo! se împotrivi Agnes, ştergându-şi lacrimile.

— Pe urmă vei face ce vrei, dar după ce ai să le spui senioriilor-lor să nu se mai amestece în viaţa mea. Cine ştie, poate că într-o zi ne vom plimba amândoi în vreo gondolă, amitindu-ne de frumuseţea acestei nopţi. Adio doamnă contesă Agnes, ori cum te va fi chemând de fapt!

Lăsând-o slobodă, Grazziani se îmbrăcă şi ieşi din odaie, după care se duse la uşa unde bănuia că se afla Marcu şi ciocăni uşor.

— Cine-i? Ce s-a întâmplat?

— Îmi pare rău, dar a sosit ceasul plecării!

— Aşa de curând?!

— O veche zicală spune că cine se scoală de dimineaţă departe ajunge. Aşa vor fi hotărât şi prietenele noastre, că din câte am aflat contesa poruncise caleaşca pentru miezul nopţii.

— Nu cumva vor să plece?!

— Ba da! Până la Veneţia au cale lungă.

— Ce să caute acolo? Nu spuneau de Buda?

— Nu mai e nevoie, că Agnes a mea s-a dat de gol. A ta nu ţi-a spus nimic, ori n-a avut când? zâmbi cu înţeles morlacul. Le trimitem acasă, cu amintiri ce cred să le fi fost pe plac, râse el de-a binelea.

— Şi Iulia?! cuteză să întrebe Marcu.

— Uite că n-am aflat ce amestec are, dar fiindcă au venit împreună aşa vor şi pleca. Hai, că nu ştiu de ce zăboveşte contesa.

Marcu intră din nou în odaie şi când Iulia sări să-l îmbrăţişeze, izbucnind în plâns, pricepu că cele două erau înţelese şi că nimic n-avea s-o mai ţină lângă el.

— Eu te iubesc, Marcule! Am să mă mărit cu tine, dacă mă mai vrei, ţi-o jur! Ne vom mai întâlni, cât de curând, făgăduiesc!

El o îmbrăţişă oftând, apoi se îmbrăcă în grabă şi după încă o sărutare pătimaşă aproape că fugi din braţele ei.

Îl găsi pe Grazziani în uliţă, lângă caleaşca contesei, aşteptând să vină fetele, şi aducându-şi aminte de răvaşul tălmăcit de Iulia îi spuse:

— Măria-ta, pe hârtiuţa aceea scrie: „contesa e o viperă”, dar nu pomeneşte şi de Iulia.

— Acuma ştiu, Marcule, că-i o straşnică muiere. Vipera e cu venin şi fără nici un simţământ, câtă vreme Agnes… mă urăşte din tot sufletul, după cum m-a iubit, pentru o clipă, ca nimeni alta. O viperă n-ar fi în stare de aşa-ceva!

— Şi-i musai să plece?

— Altă cale nu-i.

Trezindu-se din somn şi gazdele, ba chiar şi vecinii mai apropiaţi, uliţa se umplu de larma câinilor. Doamnele se iviră şi fără să scoată o vorbă se urcară în caleaşcă, iar vizitii dădură bice, apucând calea întoarsă către Arad.

— Tu, muiere, se nedumeri Vădăsan. D-apăi nu dintr-acolo or venit?!

Nana Floarea ridică din umeri a neştiinţă. De câtăva vreme numai ciudăţenii se petrecuseră la casa ei. N-avea de unde şti că la porunca lui Grazziani fetele aveau să fie duse în tabăra turcilor şi mai apoi să apuce drumul Serbiei.

— Marcule, ţine-te după ele să n-apuce cumva în altă parte. Şi de-o fi trebuinţă, păleşte surugiii şi ia tu hăţurile. Te ajung din urmă.

Tânărul îndrăgostit dădu pinteni, căci în sufletul lui nădăjduia să mai zărească barem o frântură de ceas pe aleasa inimii lui. Le ajunse chiar la ieşirea din sat, unde ar fi trebuit s-o apuce către dreapta spre a trece vadul Mureşului ca să ajungă în tabără. Deodată însă pocnetele de bici îndemnară caii la un galop nebunesc şi caleaşca săltând de pe o roată pe alta se îndepărtă din calea lui.

Ar fi putut să-i ajungă şi să îndeplinească porunca, însă ceva îl ţintui pe loc. Lăsă calul să meargă la pas, până când acesta se opri de la sine şi atunci descălecă şi apucă dârlogii. Aşa îl ajunse Grazaiani din urmă.

— I-am scăpat! dădu el neputincios din umeri.

— Am bănuit că la Deva ori la Bălgrad aveau să plece, şi nu către Veneţia. Acolo se află stăpânul lor şi pentru aceea te-am lăsat singur cu ele, ca să-ţi dai singur seama.

— Cuuum?! Măria-ta ai ştiut că am să le fac scăpate?!

— Vezi-bine! Aşa s-au dat de gol, că altminteri n-aş fi scos de la ea, decât prin cazne şi nu m-ar fi răbdat inima să zdrobesc minunatul trup ce m-a desfătat. Aşa sunt eu.

Lui Marcu îi apărură două bobiţe de rouă în colţul ochilor, dar Grazziani îl bătu pe umăr.

— Dacă au apucat calea Ardealului, avem să ne mai întâlnim, poate chiar la Bălgrad. Şi le voi lua în slujba domniei, când eu voi fi stăpânul. Capul sus, frate, că de te iubeşte nu te uită, iar de nu… alta!

O rază de soare străbătu sufletul îndrăgostitului, gândindu-se că de la Arad la Deva nu era decât o palmă de loc şi aveau să ajungă nevătămate. Îşi dădu seama că şi Gaşpar ar fi poftit acelaşi lucru şi răsuflă uşurat. Aveau să se mai întâlnească!

Rămase o vreme cu ochii pironiţi la drumul pe care dispăruse caleaşca în zare, că începuse a se lumina de ziuă, iar când se întoarse, i se păru a vedea o mogâldeaţă pe malul apei, dosindu-se într-un lăstăriş. De partea cealaltă era un crâng şi crezu că poate fi vreun iepure ori vulpe. Îi spuse şi lui Grazziani, însă acesta dădu din umeri.

— Le va fi vremea, că uite, acuşi răsare soarele.

Privi spre pădurice şi iarăşi i se păru că vede nişte umbre, dar cu mult mai mari, ce nu puteau fi decât călăreţi.

— Ţi se năzare, Marcule, din pricina oboselii. Aşa-i în zori, după o noapte nedormită, tot felul de năluci te împresoară. De vrei, dă o fugă şi vezi, că nu-i departe, eu vin în urma ta.

Oşteanul nu aşteptă să i se spună a doua oară, căci se cam înfricoşase să nu fi fost vorba de ceva prigonitori pe urmele fetelor. Dădu ocol crângului, dar nu găsi pe nimeni, vădindu-se că spaima îi fusese degeaba. Se întoarse deci pe acelaşi drum, spre a-l întâmpina pe Gaşpar, care venea fără grabă în urma lui, la o bună bucată de loc. Deodată însă zări, în spatele acestuia, furişându-se patru călăreţi cu săbiile în vânt. Acesta mergea nepăsător, părând a nu-şi da seama de primejdia ce-l păştea şi Marcu începu a răcni:

— Măria-taaa! Uită-te înapoi!

Degeaba. Nu-i mai rămânea alta de făcut decât să se avânte în galop spre a-i sări în sprijin. Din păcate erau prea departe unul de altul şi vrăjmaşii se apropiaseră simţitor. Cel din fruntea călăreţilor necunoscuţi ajunsese atât de aproape încât se repezi să-l pocnească pe Grazziani pe la spate. Marcu închise ochii, spre a nu-i vedea capul rostogolindu-se în ţărână, în vreme ce morlacul părea a nu şti ce-l aşteaptă.