ÎNCLEŞTARE ŞI RUŞINE

— Oare să fi fost mânia ce te-a cuprins văzând batjocorirea mea, ori ai vrut să-i închizi gura pe vecie? întrebă Iskender-paşa pe rob, care se uita înspăimântat la el. Te-a învinovăţit drept răzbunare, sau… poate chiar tu să fi scris asta?

Kuciuk dădu din cap că nu, şi se ghemui de tot la pământ.

— Ar fi bine să fie precum spui. Să vie dragomanul! bătu el din palme, în vreme ce înjunghiatul se mai zbătea în spasmele morţii.

La semnul paşei, câţiva slujitori târâră leşul în afara cortului şi se grăbiră să şteargă sângele, tocmai când se ivi şi Selim-gealatul, însoţit de calfele lui. Iskender-paşa începu a se mişca de la un cap la altul al cortului, cu mâinile la spate, cum îi era în obicei când se înfuria.

— Eu sunt Yunus, nevrednicul rob al măriei-tale! se ploconi tălmaciul.

— Poţi citi ce scrie aici? îl întrebă Iskender-paşa.

— E cu sânge, se înfioră Yunus.

— Asta văd şi eu, dar ce spune?

—. prinde olăcaru… că are scrisori de hainie… este omul ce coboară de pe o corabie. E în veneţiană, se fuduli dragomanul.

— Dar cine o trimite?

— Iscălitura e mai sucită, îngăimă Yunus, uitându-se la ea. Parcă să zic: teo… bal… di, sau do, ori cam aşa ceva.

Paşa nu-l mai băgă în seamă, ci se întoarse către Kuciuk:

— Saltă-ţi mânecile! îl luă el pe neaşteptate. Pe vremuri ăsta era numele tău de ghiaur şi mai spui că nu tu ai scris?!

Tremurând din toate mădularele, Kuciuk îi îndeplini eu greu porunca. Crestătura se vedea încă bine.

— Am găsit cerneala! rânji paşa înmuindu-şi glasul.

În vocea seraskerului se simţea chiar oarecare mâhnire, în vreme ce nefericitul Kuciuk tremura ca varga, neştiind ce-l aşteaptă.

— Să nu te temi, prietene, n-ai să mori! Tu eşti dovada vie a nestatorniciei omeneşti şi ai să rămâi în preajma mea ca şi până acum, ba chiar şi cu mai multe daruri de la mine. Dar, ca să nu mai păcătuieşti în viitor, în legea voastră necredincioasă este şi o povaţă bună: mădularul putred trebuie înlărturat! Sau cam aşa, nu? Selim! Taie-i mâna dreapta!

De nu l-ar fi cuprins calfele călăului în braţe, Kuciuk s-ar fi prăbuşit. Avea s-o facă mai pe urmă, căci gealatul, cu o lovitură de secure, îi zbură mâna osândită. Sângele începu a-i gâlgâi, primejduindu-i viaţa.

— Daţi mâna la câini şi oblojiţi-i ciotul! porunci seraskerul.

Calfele se repeziră pe dată, legară strâns locul sângerării şi-l unseră cu păcură, apoi îl ridicară de la pământ şi cu mare greutate schilodul deschise ochii, scoţând din gâtlej nişte scâncete de care nu-ţi puteai da seama dacă erau de durere ori de obidă. Îl traseră să-l scoată din cort, dar Iskender-paşa le făcu semn să se oprească şi luându-şi de la gât lanţul greu de aur îl puse pe după grumazul lui Kuciuk.

— De acum încolo n-ai să te mai haineşti, bunul meu slujitor, decât numai dacă înveţi a scrie şi cu stânga. Nu uita însă că şi aceea poate fi retezată, după care vine rândul picioarelor. Capul însă… niciodată!

O săptămână mai târziu, cu toţii uitaseră nefericita întâmplare, în vreme ce oştirea străbătuse în pas silit o cale lungă, până să ajungă în Ţara de Sus a Moldovei tocmai în valea Sienei, din ţinutul Hârlăului. Acolo izbutise oastea lui Iskender-paşa să dea de urma voievodului Alexandru Movilă, care se afla în tabără împreună cu cumnaţii săi Potoţki şi Koreţki şi se înţelege că şi cu Elisabeta-doamna, văduva răposatului Ieremia-vodă Movilă, mama tânărului domn al Moldovei.

Stăvilindu-se apele Sicnei şi ale pârâului Ursoaia ce se varsă în ea, a luat fiinţă un iaz mult alungit care trebuia să fi fost tare bogat în peşte. În oglinda iazului se răsfrângeau umbrele căsuţelor vechii aşezări moldoveneşti Drăcşani, stând parcă de strajă la marginea codrilor ce împădureau dealurile de jur împrejur, în afară de acela dinspre răsărit. Singurul drumeag venea de la Copălău şi ducea la Suliţa, ţinând malul apei, dar nefiind cercetat de chervanele neguţătorilor de lungă vreme părea lăsat în părăsire. Nici urmele de roată ori de copită ale boilor înjugaţi la carele de povară nu se desluşeau din colb, măcar că trecuseră de vreo două zile o mulţime de oameni şi vite. Era o vreme secetoasă în miez de vară, prin cea de-a treia zi de gustar, văleat 7124 de la facerea lumii, cu arşiţă mare şi fără pic de nor pe cer. Către seară, broaştele bălţii cereau cu desperare un strop de ploaie, dar se pare că tăriile cerului nu ţineau seamă de lăcomia lor, socotind că le era îndeajunsă apa iazului.

În partea de miazănoapte a satului poposise, de vreo câteva zile, oastea măriei-sale şi a prietenilor lehi, fiindcă se zvonise prin iscoade că seraskerul de Silistra era prea aproape pe urmele ei, ba încă şi nohaii se urniseră către Ţara de Sus a Moldovei. Măcar că Elisabeta-doamna, căpetenia de drept a tuturora, poftise să nu zăbovească până nu s-or vedea după zidurile întărite ale Hotinului, pan Koreţki poruncise popasul şi întărirea taberei. Vitele şi oamenii erau prea osteniţi, flămânzi şi însetaţi şi apoi, loc mai bun de apărare ca la Drăcşani cu greu ar mai fi putut găsi în cale.

Carele fuseseră legate unul de altul formând un adevărat stăvilar pentru călărimea duşmană, având de o margine balta şi de alta poalele dealului. De la adăpostul lor, muşchetarii valoni ori grenadirii nemţi ar fi putut împroşca moartea în rândul celor care ar fi cutezat să se apropie. De altfel strâmtimea locului nu îngăduia nici o mişcare ca lumea pentru călăreţii turci, făcându-i pradă uşoară pentru suliţele husarilor lehi care puteau să-i atace pe la spate, pe drumeagul de la Copălău. Pe partea dinspre Suliţa fuseseră puşi moldovenii sub porunca dumnealui vel-haţmanului Bucioc, cam puţintei şi fără chef de luptă, întrucât erau strânşi cu arcanul de pe moşiile boierilor ce ţineau cu Movileştii. Aveau numai furci şi topoare, doar pe ici pe colo se mai zărea şi câte o ruginitură de sabie, rămasă de la vreun strămoş ce fusese cândva răzeş. Călărimea moldoveană, rămasă abia în vreo două sute de oameni, era sub ascultarea dumnealui vel-armaşului Nicoriţă, care-şi legase soarta de a domnitorului şi nu-l părăsise ca mulţi alţii. Dar tăria întregii oştiri stătea în virtutea şi bărbăţia celor două mii de husari, spaima păgânilor, dosiţi după dealul de către Copălău. Nu trebuia să se afle despre ei, căci menirea lor era să cadă ca trăsnetul în toiul încăierării din faţa taberei. Nimeni nu se îndoia că păgânii aveau să fugă îngroziţi din faţa vitejilor şleahtici.

În spatele taberei creştine se afla un pinten de deal taman potrivit pentru adăpostirea unui tun mai greu, care fusese urcat acolo cu multă osteneală, putând scuipa ghiulele ucigătoare din oricare parte s-ar fi ivit vrăjmaşul. La poalele dâmbului se ridicaseră corturile căpeteniilor oştirii şi chiar al măriei-sale, iar în mijloc era cel al doamnei Elisabeta. Anume se făcuse această rânduială ca să fie proteguită, dar şi pentru cinstea cea mare la care era îndreptăţită. Un pâlc de lefegii lehi se aţinea pentru a o străjui şi ziua şi noaptea, nelăsând pe nimeni să se apropie de cortul doamnei, dacă nu venea cu o slujbă anume. E drept că domnia avea şi oşteni secui, dar măria-sa Doamna poftise în jurul ei numai pe cei dragi inimii sale.

Cât despre polcurile căzăceşti ale căpitanului Kozlovski, nici vorbă a fi rânduite înăuntrul întăriturii, fiindcă, după datina lor, cazacii trebuiau să zburde în câmpie şi mai cu seamă în întâmpinarea tătarilor. Erau vecini şi se băteau de când s-au pomenit, ştiindu-şi unii altora felul şi obiceiul, aşa că fuseseră trimişi pe după dealul cel despădurit, spre a sta la pândă către soare-răsare.

Aflând de rânduiala creştinilor, Iskender-paşa porunci să fie folosit singurul deal pe care nu se aflau ghiaurii, adică cel fără pădure, dar a săpat două băşti în care băgase vreo mie de ieniceri cu muschete, dintre cei mai aleşi, iar pe buza de pământ înfipsese alemurile, spre a-şi da seama necredincioşii că luptau împotriva profetului însuşi, dacă s-ar fi încumetat până în bătaia plumbilor otomani. Pământul scos din săpături a fost bun de întăritură pentru cele opt tunuri pe care le cărase beylerbeyul încă de la Obluciţa.

Cu amărăciune gândea paşa la vitejii oşteni de odinioară, copii de suflet ai lui Alah, care la poruncă s-ar fi aruncat şi în flăcările iadului, înfruntând cu dârzenie moartea în cele mai crâncene bătălii. Ienicerii pe care-i avea acuma erau mai mult cu gândul la pradă, nedeosebindu-se în această privinţă de akângii, pe care îi rânduise acum în faţa tunurilor, cu porunca de a se trage în grabă, lăsându-le să-şi arate gurile de foc. Dintotdeauna aceşti călăreţi erau cei mai sprinteni şi se luptau în frunte, căci beşliii lui Iskender-paşa erau mai greoi şi cam îmbătrâniţi şi sătui de bătaie.

Vreo două mii de ieniceri îşi săpaseră şanţuri în coasta dealului, putând izbi la nevoie şi în stânga şi în dreapta, iar spahiii, nădejdea izbânzii, aşteptau pe malul bălţii de către sat, unde deschiderea văii era mai mare. Cealaltă parte a oştirii, care nici n-ar fi putut încăpea în valea Sicnei, a rămas pe după deal. Grosul îl formau yarmak-ul şi mulţi yaya, zahereaua, neguţătorii, bivolii, catârii, cămilele şi tot ce era mai greu de urnit într-o luptă, fiind o pacoste în înfrângere, dar care se dezlănţuia l-a biruinţă, jefuind cumplit. Şi cum Iskender-paşa nu suferise niciodată ruşinea pierderii unei bătălii, mulţi îşi legaseră soarta de oastea lui.

În miezul zilei, în tabăra turcească răsunară glasurile muezinilor, amintind credincioşilor vremea rugăciunii de amiază: Allah Acbar. Echhed en la illa ella Allah. Ecched en Mahomed Rasu Allah. Hai alla Elsalat. Hae alla Elfallah. Allah Acbar. La illa Allah… Tânguirile rugăciunii le aduceau în minte plaiurile de baştină şi-i întăreau întru virtute şi bărbăţie, în oricare colţ al pământului s-ar fi luptat. La chemarea hogelui, cu toţii îşi întorceau faţa spre Mecca cea sfânta, fără să le fi păsat că duşmanul i-ar fi putut lovi pe la spate. La rândul lor, creştinii ştiau că oricât de adânciţi în rugăciune ar fi fost turcii, dacă se da năvală asupră-le, săreau cu toţii, lăsând ruga pe altă dată, şi Alah îi ierta. Poate că de aceea şi pan Koreţki a poruncit ca preoţii creştini, aşijderea, să se roage celui preaînalt pentru izbândă, având răgaz dinspre turci. În acest fel, amândouă părţile ridicau rugi fierbinţi întru ajutorul cerului ca să se căsăpească unii pe alţii, în vreme ce dobitoacele de povară rumegau în voie, neputând pricepe de ce stăpânii lor se încăierau, câtă vreme păşune se afla din belşug, mai cu seamă acuma, vara.

Cortul beylerbeyului fusese ridicat pe costişa dealului, de unde ar fi putut vedea întregul câmp de bătaie, iar ceva mai la vale se aflau căpeteniile, cel mai apropiat fiind Bali-beg. Şi totuşi la serasker se putea pătrunde mai lesne decât la Elisabeta-doamna, iar aceasta o ştia şi iscoada care apăruse la Obluciţa, dând vestea fugii curţii moldoveneşti către Hotin. Vorbea bine limba profetului, dar se simţea a fi străin. Oricum, bostangiul de la intrarea în cort îl îngădui, după ce i se arătase un inel anume, şi astfel omul se ploconi în genunchi la picioarele marelui serasker.

— Cortul cneaghinei e chiar la mijloc, înălţimea-ta, spuse el mai şoptit. Acolo unde se află tunul cel mare, la poalele lui!

— Ai putea s-o prinzi vie? Cam cât aur, vrei? întrebă paşa.

— Să zic aşa, cât cântăresc eu, atât de trudnică treabă îmi porunceşti, luminăţia-ta, mai ales că…

— Va să zică greutatea trupului tău? i-o reteză beyul, fără a-l lăsa să se mai târguiască. Fie!

Iscoada rămase cu gura căscată, crezând că nu auzise bine. El spusese doar o vorbă, ca să arate cât de greu de înfăptuit ar fi prinderea Doamnei.

— Treabă anevoioasă şi cu primejdie, înălţimea-ta, se tângui iscoada, linguşindu-se. În jurul ei sunt toţi boierii moldoveni…

— Şacali fricoşi! îi luă vorba din gură beylerbeyul. Cândva, strămoşii lor vor fi fost nişte viteji, după cât se spune, dar cei de azi s-ar înghesui să-mi pupe tălpile şi mi-ar aduce-o pe stăpâna lor legată-fedeleş dacă le-aş porunci-o. Îs la fel de lacomi ca şi tine!

— Vezi, slăvite, că mai sunt şi cei doi gineri şi lefegiii nemţi şi…

— Cumva, nu te mulţumeşti cu ce ţi-am făgăduit?

— Biruinţa şi zălogul de nepreţuit pe care-l aduc luminăţiei-tale nu se bucură de mai mare preţuire?

— N-am zis ba, dar am socotit că plata e îndestulătoare, ori poate că…

— De s-ar putea, cuteză iscoada, ziceam că… poate o dregătorie la curtea Moldovei… barem un postelnic, ori comis, pentru început…

Seraskerul pricepu îndată şi văzându-l într-atât de lacom mai că-i venea să poruncească să fie jupuit de viu, dar, cum se dovedise destul de iscusit până atunci, hotărî să-l mai rabde.

— Dacă numai atâta-i vorba, fie-ţi după voie! De mă înşeli însă, nu scapi de mâna mea nici în gaură de şarpe!

Jurându-se pe tot ce avea mai sfânt, iscoada făgădui că avea s-o dea prinsă pe mândra prinţesă moldovenească şi, sărutând papucii beyului, ieşi târându-se cu umilinţă. Beylerbeyul scuipă scârbit în locul unde îngenunchease nemernica iscoadă, dar pe dată se însenină şi un zâmbet rău îi cutreieră obrazul.

Dincolo, în tabăra creştină, după isprăvirea slujbei dumnezeieşti, un amărât de ţăran moldovean, vorbind leşeşte, ceru să fie îngăduit la măria-sa Doamna. Un ostaş îl împinse cu halebarda, răstindu-se la el, dar omul nu se lăsă cu una cu două, ridicând glasul, anume spre a fi auzit din cort. Pe neaşteptate se ivi însăşi doamna Elisabeta, lăsând muţi de uimire pe oştenii ce se împotriviseră până atunci, căci falnica prinţesă îl pofti pe ţăran s-o urmeze.

— Măria-ta, s-au oprit în colţul dealului, spuse ţăranul, care nu era altul decât iscoada din cortul lui Iskender-paşa.

— Asta am aflat şi eu, pan Wakowski, aşa că nu-mi vesteşti mare lucru, răspunse Doamna cu destulă răceală.

Era o femeie abia trecută de 40 de ani, dar în plinătatea farmecelor, cum nu s-ar fi putut lăuda nici altele mai tinere. Aerul trufaş pe care-l avea în orice împrejurare şi înfăţişarea ei de împărăteasă bizantină nu îngăduiau nimănui s-o înfrunte, nici măcar cu privirea. Întotdeauna se îmbrăca asemenea doamnelor de la curtea Cracoviei, iar brocartul şi horbota de Flandra arătau marea bogăţie şi gustul deosebit al frumoasei prinţese. Deşi se afla în miez de vară, purta o rochie de mătase verde, încheiată până la gât cu bumbi de rubin şi cusută cu mărgăritare în meşteşugit arabesc în dreptul torsului. Chiar şi tichia de pe creştet, tivită cu fir de aur şi garnisită cu nestemate, era din aceeaşi mătase, potrivindu-se de minune cu ochii ei de smarald şi cu întunecimea părului.

— Ridică-te şi stai în jilţ, pane! îl îmbie cu ceva mai multă blândeţe, văzând că cel îngenuncheat nu cuteza să se mai salte. Vorbeşte tot ce ştii!

— Slăvită stăpână, bănuiam că aţi aflat de oprirea păgânului, dar nu ştiu dacă aţi fost vestită că nu-s mai mulţi ca la vreo opt mii de oameni, mai mult akângii şi pleavă, cu patru guri de foc rămase încă din vremea lui Sinan-paşa.

— Bine, dar ienicerii… spahiii?! se miră doamna.

— Oaste de adunătură, slăvită stăpână. Ce-i mai de soi abia s-a urnit de la Obluciţa.

— Nu cumva i-o fi luat Dumnezeu minţile lui Iskender, de mă înfruntă cu asemenea oşteni?

— N-avea cum să ştie că va da peste vitejii noştri, el socotind că până la Kameniţa nu va întâmpina împotrivire.

— Să nu ne izbească Galga-soltan, pe de lături, se îngrijoră principesa.

— Nici nu s-au mişcat din Perekop, fiindcă au năvălit asupra lor nogaii.

— Bine ar fi să fie precum spui, pan Wakowski, răsuflă ea uşurată. Dumnezeu să te răsplătească pentru veştile bune ce le aduseşi! Trufaşul turc are să fie zdrobit, prin vrerea celui de sus. Nu pricep, totuşi, cum de s-a avântat cu atâta uşurinţă în ţară străină, lăsând oastea la Dunăre?

— O fi vrut să-l sperie pe Bethlen, ca să-l facă să trimită zahareaua, că de nu, şi-ar fi trimis oamenii lui s-o ridice şi nu i-ar fi fost pe plac.

— Apăi dacă-i aşa, zâmbi Elisabeta-doamna, atunci numai cazacii lui pan Kozlowski sunt îndestui spre a-i pune pe goană pe nesăbuiţii păgâni.

— Chiar aşa nu, măria-ta, dar husarii de s-or repezi, nu-i mai prindem pe turci decât la vadul Dunării.

Un surâs fericit îi lumină faţa, făcând-o şi mai frumoasă. Se ridică, silindu-l şi pe leah să facă la fel, după cum era bunacuviinţă, dar îl împinse uşurel să se aşeze, căci îi plăcea să stea de vorbă cu supuşii ei privindu-i de sus.

— Pe lângă răsplata ce ţi se cuvine din plin, dragă prietene, voi pune vorbă bună şi la vel-armaşul Nicoriţă să grăbească nunta cu fie-sa, căci de vrut ginere nu mai încape vorbă că te vrea.

— Dar fata?

— Are să se supună voinţei părinteşti, după datină. De fapt ar fi trebuit să sosească împreună cu mama ei la curtea domnească, dar plecarea noastră în pripă le va fi întors din cale. Când ne vom înapoia, după ce-l batem pe păgân, eu şi cu Vodă am să vă fiu naşă, precum i-am şi făgăduit boierului.

— Măria-ta! îngenunche Wakowski, dând să sărute poala prinţesei, dar aceasta se trase înapoi.

— Scoală-te şi fii pe pace, fiindcă eu ţin la supuşii mei credincioşi. Ara trebuinţă între tigheceni şi orheieni de un bărbat cu virtute, dar şi cu viclenie, spre a supune cerbicia lor. An de an se sumeţese golanii împotriva stăpânirii iar domnia-ta cum le cunoşti graiul lesne vei putea să-i aduci la ascultare, fie chiar şi spânzurându-i de fiecare cracă din codrii aceia blestemaţi.

Vorbiseră până atunci în limba leahului, dar deodată prinţesa începu a râde, luând-o pe româneşte:

— Ce-ai zice matale, boierule, să-ţi schimbăm numele? Nu pentru fată ori socri, că ei se dau în vânt după şleahtici, ci ca să nu zică ţăranii că le vine stăpân străin şi să-şi facă de cap. Ţ-ar place să-ţi spunem… Văcaru?

— Am să fac precum îmi porunceşti, prea-slăvita mea stăpână, se închină Wakowski, dovedind astfel că nu minţise zicând că ştie vorbi româneşte.

De mirare era faptul că văduva lui Ieremia-vodă, femeie cu mintea coaptă, dădea ascultare acestui şleahtic vânturatic, scuturat de sărăcie şi mare poftitor de înavuţire pe orice cale. Măria-sa avea ştiinţă că mama acestui fluşturatec era din neamul Konieţpolski, hatmani ai coroanei şi cu mare vază în rândurile şleahtei. Tot ce era leşesc avea mare preţ în ochii ei şi de aici sprijinul dat lui Wakowski, care ştiuse să i se vâre pe sub piele făcând-o a crede că altă slugă mai credincioasă nu ar fi avut. Ceea ce tare-i mai plăcea! Departe de ea gândul că acelaşi om fusese numai cu câteva ceasuri mai devreme la fel de umil îngenuncheat la picioarele duşmanului, vânzând-o pe aur.

Noaptea s-a aşternut peste fire şi oameni şi dobitoace se lăsaseră în mrejele dulci ale somnului, căci a doua zi nu se ştia cine avea să mai scape din încleştare. Vara era încă stăpână pe meleagurile Ţării de Sus, iar greierii desfătau urechile oamenilor cu ţârâitul lor atât de plăcut pentru unii, chinuitor pentru alţii. Câte o pasăre de noapte îşi chema suratele, trecând în zbor pe deasupra taberelor adormite, iar vreo cămilă, visându-se undeva prin pustiurile Asiei, scotea răgetul ei mai puţin cunoscut pe plaiurile moldovene. Dinspre Drăcşani se auzea uneori lătrat de câine şi urlet de moarte, fiindcă sătenii se băjeniseră către alte păduri, mai ferite din calea năvălitorilor, lăsându-şi vatra pustie.

Ziurelul de ziuă încă mai strălucea când geana răsăritului prinse a albi calea soarelui, iar akângiii, cu toată porunca beylerbeyului de a nu se dezlipi de lângă tunuri, se avântară în şa, năpustindu-se asupra taberei creştine. Amarnică nesupunere, care a fost plătită cu viaţa de către cei mai lacomi, căci pentru pradă se repeziseră, dar au fost întâmpinaţi de plumbii lefegiilor. Încercând şi un al doilea iureş, n-au izbutit decât să mai piardă şi alţi oameni, precum şi să pună în picioare amândouă părţile, acum gata de încăierare.

Iskender-paşa, roşu de furie, se aruncă asupra unui akângiu şi dintr-o lovitură de iatagan îl descăpăţână pe loc. Nenorocitul îi fusese mai la îndemână, dar nici căpeteniile nu mai puteau fi pedepsite, fiindcă toţi îşi dăduseră tributul de sânge. Din astă pricină, porunci lui Bali-beg ca nesupuşii călăreţi să fie înlocuiţi cu beşlii, iar cei rămaşi în viaţă dintre akângii să fie prinşi şi puşi în lanţuri, până după luptă.

Elisabeta-doamna, încă somnoroasă, ieşi din cort şi dădu cu ochii de acelaşi Wakowski.

— Nu cumva ţi-ai făcut somnul de noapte la pragul domniei-mele, pan Wakowski?

Acesta nu mai apucă să-i răspundă, fiindcă o bubuitură grozavă, urmată de răcnete, se auzi în vârful pintenului. Tunul cel mare trăsese prima ghiulea şi, nefiind bine priponit, se rostogoli la vale peste oştenii mai puţin sprinteni. Deşi nu era primejdie vădită, Wakowski se repezi şi o trase pe Doamnă, acoperind-o cu trupul său, apoi se dezlănţuiră tunurile din amândouă părţile.

— Îţi mulţumesc, prietene! zise prinţesa, rânduindu-şi veşmintele. Am să ţin minte şi astă dovadă de credinţă.

Ghiulele cădeau care pe unde, întrucât şi unii şi alţii trăgeau la nimereală, fără a pricinui pagube mari. Wakowski însă se urcase pe dată în locul tunului prăvălit, aruncându-şi privirea asupra câmpului de bătaie. Se înţelege că va trece de partea celui mai tare, dar până acuma niciunul n-o dovedise.

Pan Samuel Koreţki aştepta liniştit să se desfăşoare cele dintâi harţuri, pentru ca mai apoi sa poruncească cine să intre în foc, după cum se va fi desfăşurat vrăjmaşul. Era firesc să aibă în jurul său pe toate căpeteniile oastei şi nici n-ar fi lipsit dintre ei. Pentru aceea fu destul de stingherit când primi porunca să se înfăţişeze mamei-soacre. Înjurând în sinea lui, porni bombănind în barbă.

— Ce se întâmplă? întrebă ea de cum îl văzu.

— Deocamdată nimic, mărită doamnă! fu răspunsul cam băţos al ginerelui. S-au repezit la harţă akângiii, după cum li-i obiceiul, dar bătaia se va încinge abia o dată cu intrarea spahiilor şi ienicerilor. Aceştia nu s-au zărit încă.

— Nici n-ai să-i vezi! răspunse prinţesa. Sunt încă pe drum şi abia în trei ori patru zile vor ajunge aici.

— De unde ştiţi?

— Am şi eu ochii şi urechile mele! zâmbi încrezută mama-soacră aruncându-şi privirea asupra lui Wakowski, care stătea umil într-o parte.

Pan Koreţki se uită şi el într-acolo şi-l zări pe acel nepot scăpătat al Konieţpolskilor, în care nu prea avea încredere. Prea îi era vicleană căutătura şi prea cu uşurinţă se umilea în faţa celor mai puternici.

— Până una, alta, vor trage tunurile şi după ce se vor mai potoli vom vedea dacă sunt ieniceri au ba, răspunse Koreţki neluându-l în seamă pe şleahtic.

— Ba ai să bagi pe dată în luptă oştenii lui pan Kozlowski şi în urma lor husarii, ca să-i spulbere pe păgâni şi să nu ne mai pierdem vremea de pomană. Îl poţi lua pe Iskender pe nepregătite având numai akângii şi strânsură de-a doua mână, dar mai pe urmă îi vin ajutoare şi fi-va mai greu.

— Socoate, oare, milostiva doamnă că turcul a venit în urma noastră numai cu oşteni slabi?!

— Negreşit! Bagă călăreţii în bătaie şi să isprăvim!

Koreţki se înclină în faţa prinţesei, deşi nu-i era deloc la socoteală să primească porunci de la o muiere, fie ea chiar şi doamna ţării, dar pe de altă parte se gândi că prăpăditul de Wakowski va fi ştiind el ceva. „Dacă nu sunt ieniceri şi nici spahii, a noastră-i biruinţa!” îşi zise el în gând. „Dar de-or fi undeva dosiţi?!” Oricum avea să încerce, dar în locul husarilor porunci să atace călărimea moldoveană a lui boier Nicoriţă şi aduse dinspre spate şi pedestrimea glotaşă a lui Bucioc.

La năvala creştinilor pâlcurile de beşlii se prefăcură a fugi către sat, atrăgându-i astfel pe călăreţii lui Nicoriţă, iar când ajunseră mai către coada iazului se întoarseră vijelios, aruncându-i în apă, cu cai cu tot. Cei care au mai scăpat cu greu au ajuns înapoi, stârnind mare încurcătură.

Din locul unde se afla, Koreţki văzu cu uimire că glotaşii lui Bucioc pătrunseseră adânc în rândurile turcilor, fără ca aceştia să le pricinuiască vreun rău, în vreme ce hatmanul lor se zbuciuma călare răcnind la ei să se întoarcă în tabără. Cu greu şi-a dat seama că acei oameni, strânşi cu sila, treceau de partea turcilor, oare le făceau loc să iasă din luptă în spatele dealului şi erau daţi în grija yarmak-ului. Bucioc fu singurul care izbuti să se înapoieze, croindu-şi drum cu spada.

Un blestem îngrozitor fu răspunsul lui Koreţki la cele văzute şi porunci năvala husarilor. Era tocmai greşeala pe care o aştepta şi Iskender-paşa, fiindcă în acest fel se dădea putinţă ienicerilor să pătrundă de partea cealaltă a apei, pe la coada iazului. Asta, în vreme ce floarea oştirii leşeşti îşi pierdea vremea fugărindu-i pe beşlii şi gloata pedestraşilor.

Pan Wakowski văzuse toate aceste mişcări şi învăluiri şi a priceput pe dată că izbânda va fi de partea turcilor. Dacă ar fi coborât de pe pintenul dealului, cum era cinstit din partea lui, şi ar fi spus că ienicerii vor străpunge apărarea taberei, s-ar mai fi găsit o portiţă de scăpare pentru Doamnă şi curte. Dar cum era să facă aşa-ceva, când el însuşi dăduse încredinţare că nici spahii nici ieniceri nu erau de faţă? Aruncase sorţii şi aceştia căzură de partea turcului, de la care s-ar fi bucurat de bogăţie şi cinste, măcar că pierdea o mireasă tânără, dar pe care nici n-o cunoştea.

Prinţesa încă nu aflase nimic despre desfăşurarea bătăliei, aşa că fu lesne pentru Wakowski s-o liniştească zicându-i că au intrat în luptă husarii.

— De m-ar fi ascultat de la-nceput, acuma ne-am fi odihnit biruitori, făcu ea ca o adevărată căpetenie.

— Nici acum nu-i prea târziu, căci păgânii fug mâncând pământul.

— Da' de unde, mărită stăpână, se auzi vocea răguşită a lui Bucioc. Numai nişte călăreţi bezmetici sunt urmăriţi de husari, că păgânul şi-a bătut joc de noi, atrăgând toată călărimea într-o capcană. Ienicerii însă au străpuns pe la spate. Trebuie să fugi, milostivă doamnă, că altă scăpare nu-i!

— Ce vorbeşti domnia-ta, hatmane? De unde ieniceri? Ce, au şi sosit de la Obluciţa? Poate că n-ai văzut bine!

— Iacă, poate să dovedească şi Nicoriţă, că mie mi-e ruşine să vă spun că am fost părăsit de oaste, adăugă el plecându-şi ruşinat pletele.

Vorbeau leşeşte, fiindcă aşa-i plăcea prinţesei, iar boierii ce voiau să fie curteni se străduiau care mai de care să stăpânească această limbă.

În scurtă vreme se ivi şi vel-armaşul însoţindu-l pe măria-sa Alexăndrel-vodă, cu caii de dârlogi.

— Să fugi pe dată, milostivă stăpână, şi ia-l şi pe măria-sa, că noi om mai ţine piept, dar nu lungă vreme.

— Hai, mamă! se rugă şi voievodul, măcar că avea o spadă lungă ce-i atârna la şold. Iacă, turcii sunt aici! arătă el în spatele cortului.

— Să fugiiim? răcni Doamna ca o leoaică. Cum o să fugim?! Wakowski! Unde eşti, mişelule? Ce-mi tot îndrugai?

— Tot ceea ce trebuia, „năşică”, răspunse acesta obrăznicindu-se, fiindcă turcii îi şi împresuraseră. Nu pleacă nimeni de aici! porunci el. Nici chiar domnia-ta, tată-socrule, rânji spre vel-armaş, cu toate că mi-ar fi fost pe plac să te scap.

Toţi cei de faţă rămaseră muţi de uimire, numai prinţesa se repezi cu un pumnal pe care-l scosese din sân.

— Mori, nemernicule! strigă ea vrând să-l înjunghie, dar Wakowski o apucă de mână, răsucindu-i-o la spate. Cu un ţipăt de durere femeia scăpă din mână arma ucigaşă şi începu să se zbată spre a scăpa din strânsoare. Nimeni însă nu cuteză a-i sări în ajutor, căci leahul îi proptise un hanger în beregată.

— Un pas de faceţi, o străpung!

Aşa dădură peste ei oştenii turci, cărora nici nu le venea a crede că puseseră mâna atât de lesne pe beiul Bogdaniei şi pe mama lui, pentru care beylerbeyul făgăduise o bună răsplată. Pe dată îi băgară în cortul domnesc, iar pe ceilalţi îi legară-burduf, chiar şi pe Wakowski, deşi se răţoia le ei zicându-le că avea să-i belească de vii pentru neobrăzarea de a-l atinge.

Când se mai potoli vacarmul bătăliei sosi şi Iskender-paşa, spre marea bucurie a iscoadei.

— Aici îs, luminăţia-ta. Eu i-am prins, după cum ne-a fost învoiala! Iată, dumnealor, cei de faţă, pot mărturisi.

Seraskerul se prefăcu a nu auzi.

— Dezlegaţi-i pe boierii moldoveni şi spuneţi-le că poruncesc să se socotească ei înşişi la ce preţ, în aur, face viaţa lor. Dar numai aur ori nestemate, şi nimic altceva! Unde-i beiul?

— În cort, cu mama sa! răspunse unul.

— Scoateţi afară pe toţi, în afara prinţesei. Am eu grijă de ea! porunci Iskender-paşa. Vreau a schimba vreo două vorbe.

Pe dată se împlini voinţa beylerbeyului şi acesta pătrunse în frumosul cort. Se lăsă o tăcere înfrigurată, nimeni necutezând a scoate o vorbă. Deodată un strigăt de spaimă, înăbuşit brutal, îi făcu pe toţi să-şi aţintească privirile asupra cortului. Dinăuntru răzbăteau gemete surde şi bufnituri, lăsând să se-nţeleagă că era vorba de o luptă, ori mai curând de împotrivirea femeii, dar nimeni n-ar fi îndrăznit să se bage peste ei.

Într-un târziu, Elisabeta-doamna se ivi despletită, cu capul descoperit şi cu frumoasa ei rochie de mătase sfâşiată. Avea paloarea unei moarte, doar frumoşii ei ochi de smarald înotau în lacrimi amare. Cu privirea rătăcită şi fără nici o urmă din trufia de altădată, stârnind mila celor din preajmă, se apropie şovăitoare de boierii moldoveni, fără ca turcii să încerce a o-mpiedica. Înţelegând cele petrecute, atât ei cât şi măria-sa voievodul plecară capetele.

— M-a ruşinat păgânul, boieri dumneavoastră! suspină ea ca o dojană pentru falnicii bărbaţi ce nu ridicaseră măcar un deget s-o apere.

Apoi îşi prinse capul în palme şi izbucnind în hohote se prăbuşi la picioarele feciorului ei, pe care i le îmbrăţişă, acoperindu-le cu frumosul ei păr negru.

— Dragul mamii… măria-ta… să mă uiţi şi să nu-l ierţi!

Atât a mai apucat a spune, fiindcă istovită se prăvăli fără simţire, tocmai când se ivea şi Iskender-paşa.

— Duceţi-l pe bey şi familia lui în cortul meu, cu toată cinstea ce li se cuvine, până am să-i trimit la Istanbul. Voi, boierilor, sunteţi slobozi îndată ce plătiţi răscumpărarea, iar pe şleahtic să-l aibă în pază Kuciuk, cu mâna care i-a mai rămas. Are să priceapă el ce vreau a zice!

— Dar cu mine cum rămâne, luminăţia-ta? sări Wakowski, văzând că paşa dădea să plece.

— Aaa! Da! făcu seraskerul întorcându-se spre el. Nici pe tine nu te-am uitat, dar credeam că vei fi dat bir cu fugiţii. Dezlegaţi-l!

— Cum era să fug, prealuminate? Doar eu am fost cel care i-am prins pe toţi! Oştenii care m-au legat ştiu prea bine acest lucru şi toţi cei de faţă o pot spune.

— Boierii zic că s-au dat prinşi de bunăvoie, nu-i aşa? întrebă el batjocoritor pe vel-armaşul Nicoriţă.

— Întocmai, milostive stăpân, se tângui boierul, iar ceilalţi încuviinţară din cap.

Wakowski simţi cum i se urcă sângele în păr de atâta neruşinare, tocmai din partea celui ce ar fi trebuit să-i fie socru şi chiar se gândise să se roage pentru iertarea lui. Îi venea să se repeadă asupra mişelului, dar fu oprit de paşă, care-i zise blând:

— Ai văzut? Să ştii însă că eu tot pe tine te cred şi văd că ţi-ai ţinut făgăduiala. După cum ne-am înţeles, ai cerut atâta aur cât îi greutatea trupului tău, nu?

— Da! dădu din cap bucuros leahul. Şi mai era vorba şi de o slujbă…

— Aceea mai pe urmă! începem cu răsplata în aur. Selim!

Gealatul cel negru era totdeauna în preajma stăpânului şi de cum se auzi strigat i se înfăţişă smerit.

— Bre, Selim! Am făgăduit ăstui ghiaur atâta aur cât îi cântăreşte trupul lui.

— Aşa-i! încuviinţă repede Wakowski.

— Auzi? El spune la fel, e pe dreptate, rânji paşa. Plata se cuvine a fi cinstită: numai trupul, fără căpăţână, aşa că reteaz-o tu ca să nu se poată spune că nu mi-am ţinut făgăduiala, apoi vedeţi cât e de greu spre a şti cât aur i se cuvine a-i da.

Lui Wakowski i se păru că n-a priceput prea bine porunca cea cruntă, dar când fu înşfăcat de calfele călăului, începu a răcni îngrozit:

— Nu vreaaau! Mă lipsesc de orice plată! Îndurare, bunule stăpân! N-am să mai cer nimic, numai cruţă-mi viaţa. Nu-i drept să fiu astfel răsplătit, pentru tot ce-am făcut…

— Ba da! se răsti Iskender. Apoi se domoli şi urmă zâmbind: Nu spuneai chiar tu că aşa ne înţelesesem? Pentru ce n-ai pomenit atunci şi de căpăţână, că doar îţi era pe umeri? Cum de ai uitat-o, dacă ţii atâta la ea? Ai fi căpătat şi mai mult aur!