VIPERA.

Cetatea Devei stăpânea din cele mai vechi timpuri valea Mureşului, supraveghind-o până hăt-departe. Cocoţată pe vârful unui munte ca un cuib de vulturi, mai că nu putea fi cuprinsă de către duşmani, dar şi pentru prieteni urcuşul acela pieptiş era o caznă. Acolo se aciuise de câtăva vreme prinţul Bethlen Gabor, ca să poată căpăta cât mai curând ştiri de la oamenii trimişi pe urmele lui Grazziani. Planurile lui erau deosebite, căutând prin orice mijloace să împiedice pe austriaci să-i cotropească principatul, mai de dorit fiind jugul turcesc decât o stăpânire a habsburgilor.

Din păcate, nici Sublima Poartă nu mai avea faima din trecut, iar dregătorii stambulioţi nu se gândeau decât la propria chiverniseală, încât tare ar mai fi poftit pacea cu împăratul de la Praga, iar Grazziani tocmai asta urma să mijlocească. Pe de altă parte, prinţul ştia că austriacii nu-l aveau la inimă şi că-i făgăduiseră solului otoman să-l pună în locul lui, dacă iscălea pacea fără nici o poticneală. Era deci musai ca Grazziani să moară, dar nu oricum, ci trebuia mai întâi dat în vileag că era înţeles cu creştinii spre paguba împărăţiei turceşti. Pentru aceasta îl trimisese pe Czobor, care a dat greş, ba mai fu şi prins, însă norocul a fost că baronul nu ştia prea multe. Ciudat era că, pe negândite, Grazziani l-a slobozit pe Czobor fără să-i ceară nimic în schimb, sau aşa se lăuda el. Bănuiala că fusese vorba de vânzare la mijloc era destul de mare şi alteţa-sa se arăta fără îndurare în astfel de cazuri.

Czobor venise la Deva, chipurile, fugind din calea lui Grazziani, dar mai cu seamă să-şi povăţuiască stăpânul să se lase păgubaş întrucât solul turcesc era nevinovat şi ameninţa să se plângă sultanului de toate neajunsurile întâmpinate. De cum aflase de sosirea lui, Bethlen nu-i dădu răgaz să răsufle. Trimise oşteni care să-l însoţească în cetate, dar spunându-i că-i face o mare cinste să-l apere de vrăjmaşii pare mişunau până şi în Deva.

Ca de obicei, îl chemase şi pe sfetnicul său Ugrai în acea odăiţă cu o singură ferestruică ce dădea deasupra unei prăpăstii, încât nimeni n-ar fi putut trage cu urechea de afară.

— Soarta nu ne-a fost prea prielnică, de astă-dată, dragă Czobor, fu răspunsul prinţului la salutul baronului.

— Întreaga vină este a mea, că n-am ştiut a-mi alege oameni de soi şi mai cu seamă că m-am lăsat îmbrobodit ca un începător, când l-am cercetat pe austriac.

— Ce vrei să spui? interveni Ugrai, întorcând capul spre Bethlen spre a-i cere iertare că se băgase fără îngăduinţă.

— Vorbeşti de solul trimis în întâmpinarea lui Grazziani? întrebă şi prinţul.

— Întocmai, alteţă! M-am lăsat amăgit că acela ar fi avut o scrisoare de-a împăratului, ori a baronului von Butting.

— Şi n-o are? rânji Ugrai.

— Nici vorbă, excelenţă!

— Ţi-a mărturisit-o însuşi Grazziani? zâmbi batjocoritor şi Bethlen.

— Nu… se bâlbâi baronul. Am aflat eu.

— Când aţi stat la un pahar de vin, în temniţa cetăţii? se răsti Ugrai.

Czobor se simţi pierdut, dar nu deznădăjdui, căci nu aveau de unde să ştie ce se petrecuse în sufletul său, iar cât despre răvaş, acesta ajunsese la cel în cauză şi nu puteau să afle de el.

— Ce i-ai făgăduit lui Grazziani în schimbul slobozirii tale? făcu tăios principele.

— Nimic, măria-ta! Jur…

— Fără jurăminte, baroane, că te bate Dumnezeu! Pe scurt, ce trebuie să faci?

Din nou Czobor se află în grea cumpănă. Nu ştia dacă n-ar fi fost mai bine să-i mărturisească totul stăpânului său şi să-i ceară iertare, dar ce anume să-i spună, că nu-i făgăduise nimic celuilalt? „Afurisitul de răvaş!” blestemă el în gând. „De n-ar fi fost acela, nu aveam a mă teme de nimic!” Oricum, nici aşa nu putea fi învinovăţit că Grazziani se dovedise mai puternic decât el. Şi la urma urmei, nici nu-i spusese nimic!

— N-am avut ce-i spune, alteţă, fiindcă el ştia mai multe decât mine şi nu mi-a cerut nimic. De n-ar fi fost blestematul acela de olah care-l însoţeşte pretutindeni, oamenii mei l-ar fi adus legat aici.

— Da, oamenii tăi, baroane, au sosit aici, dar fără Grazziani, spuse Ugrai. Ba, se pare că au avut alte gânduri.

Czobor ridică mirat din sprâncene. Nu aflase despre spânzurarea lui Mirco şi Kocea, că poate s-ar fi bucurat.

— Dar despre olahul acela ce ştii? întrebă Bethlen.

— Dacă nu m-o fi minţit, se pare că este supus al alteţei-voastre de prin munţii Banatului şi nu s-ar cuveni să se amestece cu duşmanii ţării. Nici nu-mi dă prin cap cum de s-au putut lega atât, că nici de-un neam ori lege nu sunt.

— Te înşeli, Czobor! răspunse Bethlen. Grazziani este şi el olah, din stirpea celor de peste Dunăre, de prin Croaţia ori din împrejurimile Raguzei.

— Afurisit neam! făcu baronul. Unde te-ntorci, dai peste ei, ca frunza şi iarba, nu i-ar mai răbda Dumnezeu, ba uite că mai sunt şi prin depărtări…

— Ei se întind pe unde au hălăduit străbunii lor şi cu toţii sunt eretici, dar de i-am aduce la legea lui Calvin ar fi o oaste de temut, numai că pe Grazziani n-ai să-l lămureşti, că-i un papistaş încarnat.

Czobor holbă ochii la prinţ, auzind ce gânduri îl bat, de-ai fi zis că erau ale lui Gaşpar Grazziani. „Parcă le-ar fi luat Dumnezeu minţile la toţi. Numai de ţara unită a olahilor vorbesc şi unii şi alţii. N-a vrut-o oare şi sălbatecul de Mihai, şi până la urmă ce s-a ales? N-are să-i lase nici neamţul, nici turcul, dar ei visează!” îşi zise baronul, în vreme ce prinţul încă-şi mai depăna firul.

— Aş cuteza să întreb, alteţă, contesa Rozsnyai a fost trimisă în locul meu? îngăimă Czobor, când Bethlen se opri din vorbă.

— Nădăjduiesc că nu-mi ceri socoteală!

— Ferit-a Domnul! Dar nu pricep cum de se află tocmai ea la Temesvar, că doar nu va fi fost acolo mai înainte de mine?

— Lasă, nu te mai gândi prea mult, se băgă Ugrai.

— Când mintea îţi judecă prea bine, se iveşte primejdia de-a o pierde, or eu încă mai am trebuinţă de tine, spuse prinţul. Ce zici Jeno? Îl mai putem trimite la Târgovişte?

— Eu zic că da! Să ne spună însă dacă s-a mai întâlnit cu Grazziani, după ce a stat de vorbă cu contesa Rozsnyai.

— Am plecat îndată la Deva, cu toate că iscoada ei venise să-mi ceară să-l ucidem pe turcit. Eu nu mai aveam cum, şi cu un ucigaş de rând nu mi-a venit să mă amestec.

— Despre cine-i vorba? întrebă Bethlen pe Ugrai.

— Habar n-am! dădu din umeri acesta. Vorbeşte! Ce vrei să spui?

Czobor le povesti despre întâlnirea lui cu Pasquale, pe care-l socotea şi acuma un ucigaş năimit de Agnes.

— Să mai fie şi altcineva pe urmele lui Grazziani? se nedumeri Bethlen.

— Agnes nu ar fi băgat pe nimeni fără să ne dea da ştire, răspunse sfetnicul.

— Nu cumva fetele noastre sunt în primejdie? Fă bine Czobor şi aşteaptă afară, că am ceva de vorbit cu Jeno!

Înţelegând că fusese dat afară ca o slugă, baronul simţi că se înăbuşă şi jură să nu-şi dea în vileag gândul de a-l sluji pe celălalt.

— S-a mâniat! zâmbi Ugrai privind în urma lui.

— Ei, asta-i acum, de mânia lui îmi pasă! Nu crezi că acel Grazziani l-a slobozit anume pe deşteptul nostru de baron spre a-i întinde o capcană lui Agnes?

— Cam greu de spus, dar socot că prietena noastră nu se va da învăluită cu una cu două.

— Baronul minte cu neruşinare şi a devenit primejdios.

— Atunci va trebui să plece pe poteca…

— Nu ne pripim? întrebă Bethlen. De-l trimitem la Târgovişte, mai scapă.

— Să nu ne facă vreun pocinog. Ştim oare ce-i trece prin cap şi voievodului de acolo? Dacă o vrea şi acela să clădească noua Dacie?!

— Fără îndoială, căci şi mai înainte şi după Mihaly olahul, mulţi principi şi voievozi au vrut-o şi o vor mai vrea. Numai că nu cu spada, cum a încercat răposatul Bathory Gabor, ci cu multă dibăcie. În viitoarea Dacie olahii sunt cei mai mulţi, dar ademeniţi la credinţa noastră, pot fi supuşi ascultători. Îi vom învăţa carte, le vom uşura birurile şi văd eu ce s-ar mai putea face, dar nu prea mult, ca să nu uite de stăpân!

— Sunt căpăţânoşi din fire aceşti olahi şi ţin tare mult la credinţa şi popii lor, încât nu se vor lepăda prea lesne.

— Vezi tu, Jeno, tocmai cu aceşti popi trebuie început să-i atragem. După ce vom izbândi aici în Ardeal, ceilalţi, de peste munţi, se vor îndupleca şi ei şi fi-vor una, că şi aşa se tot preumblă de colo până colo, de parcă n-ar fi atâta piatră şi pădure între ei.

— Mi se pare că şi Grazziani vrea să ajungă rege al Daciei…

— Nu, Jeno! Dacă nu voi fi eu, atunci altul mai vrednic, dar nu Grazziani! Un vântură-lume vândut turcilor, dar mai cu seamă nemţilor ar aduce numai nenorocire.

— Dar dacă olahii fi-vor mai mulţi, nu se vor înstăpâni în toată ţara? se îngrijoră Ugrai. Noi, nobilii, ce vom face?

— Tocmai pentru aceea, regele trebuie să fiu eu şi urmaşii mei!

În camera de alături aştepta nerăbdător baronul, care-şi pusese în gând ca, orice sarcină ar fi căpătat, să se înfăţişeze la picioarele lui Grazziani. Într-un târziu, Ugrai deschise uşa şi-l pofti în faţa prinţului.

— Dragă prietene, zise Bethlen punându-i mâna pe umăr. Ai să pleci pentru mine la Târgovişte, dar nimeni nu trebuie să afle. Totul va fi gata în cel mult două zile şi până atunci te rog să te odihneşti, căci fi-va un drum greu şi plin de primejdii. Ai să te duci acuma pe o potecă mai dosnică, spre a nu fi văzut de cineva, iar în zori mi te vei înfăţişa tot într-ascuns!

— Voi face întocmai, alteţa-voastră, se înclină Czobor, dar în gând îşi spuse că nu-i va mai călca piciorul în cetate, decât când avea să fie alături de principele olah. De altfel, în aceeaşi noapte va fi părăsit Deva…

— Atunci, mergi sănătos! Jeno te va însoţi până la portiţa cea tainică.

Ugrai făcu o scurtă plecăciune şi o luă înainte, iar baronul îl urmă după ce-şi salută şi el principele.

Când se înapoie, Ugrai îşi scutură palmele de parcă ar fi făcut o treabă murdară.

— Peste un ceas vom avea veşti de la oaspetele nostru, zâmbi el cu înţeles.

— Dar dacă are norocul să scape, că doar viperele nu mişună la tot pasul?

— Tocmai de aceea, alteţă, am închinat cu el la plecare o cupă cu vin. Acuma, ori vipera, ori băutura… Nimeni n-are să ştie ce fel de venin a pus capăt zilelor baronului Czobor Istvan.

— Îmi pare rău de el, făcu Bethlen, deşi uneori se purta cam crâncen cu cei ce-i cădeau în mână.

— E şi asta un fel de ispăşire pentru tot ce-a făcut şi apoi ţelul pe care îl ai trebuie îndeplinit pe orice cale, cum spunea cu ani în urmă florentinul Machiavelli, dacă nu mă-nşel. Un prieten devenit îndoielnic e mai primejdios decât un duşman.

— Dar asta cine a mai spus-o?

— Chiar eu, alteţă! râse Ugrai. Nu ţi-e îngăduit să fii milostiv, chiar de greşeşti, când e vorba de binele ţării.

— Jeno, cu adevărat îmi eşti cel mai bun prieten şi dacă m-aş îndoi vreodată de credinţa ta să ştii că am să-ţi urmez povaţa, îl ameninţă prinţul în glumă.

— Nu mi-e teamă, fiindcă eu n-am să înşel niciodată bunăvoinţa şi prietenia ce mi-o arată unul dintre cei mai mari principi ai Transilvaniei.

— Ai devenit linguşitor ca un dregător otoman. Fii mai cu băgare de seamă în laude! îl dojeni Bethlen.

Mai vorbiră apoi preţ de un ceas şi mai bine, până să ajungă la ei vestea că baronul fusese muşcat de o viperă, căci încumetându-se să coboare pe poteca din dos s-a împiedicat şi a căzut peste o astfel de lighioană, ceea ce se mai întâmpla cu oaspeţii necunoscători ai locului. Slujitorul care le-a adus vestea adăugă:

— I-au ieşit pete pe faţă întocmai ca la muşcătura de viperă şi a murit foarte repede, rostogolindu-se până la poalele cetăţii şi sfâşiindu-şi veşmintele de colţurile de stâncă.

— Sărmanul! Bine că apucase să moară mai înainte, îl căină Ugrai după ce servitorul ieşise.

— Mare noroc avem cu viperele astea! răspunse prinţul. Ar trebui să le hrănim zilnic cu lapte fiert, ca nu cumva să le dea prin cap să ne părăsească. Dar oare sunt cu adevărat aceste târâtoare prin preajmă?

— Nu le-am văzut niciodată, dar de pieirea unor oameni prin muşcătura lor se ştie din bătrâni.

— Bietul Czobor, s-a cam pripit!

— Să plece din cetate, ori să treacă de partea lui Grazziani?

— Şi una şi alta. Noroc de viperă!