DRUM CU IUBIRE ŞI PRIMEJDIE ASCUNSĂ.

Pasquale se dădu drept trimisul contesei Rozsnyai, despre care aflase de la hangiul unde trăseseră cele două femei. De fapt nici nu-i trebuia mai mult decât să ştie cum o cheamă, întrucât o văzuse ieşind din cetate şi bănuise că ar fi prietenă cu omul pe care-l căuta. De altfel poseda şi scrisoarea baronului, deşi n-avea habar ce se spune în ea. Pentru el era de trebuinţă numai să poată pătrunde în preajma lui Grazziani, ca să-l poată înjunghia. Aşa că, de îndată ce fu primit de către acesta, fără a mai spune ceva se şi năpusti asupra lui, cu pumnalul în mână. Cum nu se aştepta, acesta ar fi fost străpuns pe dată de nu se băga Pera între ei, primind el în plin obraz lovitura, căci spre norocul său apucase să prindă mai înainte încheietura braţului ucigaş.

Văzând ce se întâmplă, Ibrahim-efendi, cel ce-l adusese pe veneţian, trase iataganul şi cu o mişcare fulgerătoare îi reteză capul.

Grazziani se apropie îndată de Pera, a cărui faţă nu se mai desluşea din valul de sânge, îl cercetă părinteşte şi se încredinţă că se află în afara oricărei primejdii, în vreme ce turcul chemă oamenii de trebuinţă şi le porunci să se îngrijească de băiat. Pe urmă cei doi se traseră deoparte şi înaltul oaspete se grăbi să-i mulţumească dizdarului, după care adăugă cu oarecare părere de rău:

— Nu mai avem cum să aflăm cine a fost şi cine-l va trimis. Să vedem însă de are ceva asupra lui în afara acestui minunat pumnal, pe care-l voi păstra drept amintire.

Spre uimirea amândurora, dădură peste răvaşul baronului, dar din păcate nu înţelegeau niciunul ungureşte.

— Lasă că mă descurc eu cu Marcu, fiindcă el mai înţelege câte ceva pe limba lui Bethlen, care desigur îl va fi trimis… dar atunci contesele?!

Rana lui Pera s-a dovedit a nu fi primejdioasă, măcar că era destul de adâncă şi din pricina asta n-au mai putut pleca decât peste vreo săptămână. Şi nu i s-a părut deloc ciudat lui Grazziani că şi contesa Rozsnyai aştepta o scrisoare de la o rudă, care avea să sosească, după socoteala ei, în acelaşi timp, aşa că tot împreună aveau să plece mai departe.

— Uite, bine că mi-am adus aminte de răvaşul găsit la ucigaş şi pe care l-am ţinut anume să te întreb pe tine, Marcule, zise a doua zi către credinciosul său prieten.

— Ce răvaş?

— E scris ungureşte şi poate aflăm ceva de soi, pentru aceea nu am chemat un tălmaci, dar m-am luat cu una cu alta şi am uitat.

— Sunt numai trei cuvinte, dintre care unul pare iscălitură, se fâstâci Marcu.

— Asta am ghicit şi eu, dar ce înseamnă celelalte?

— Păi… eu ceva ungureşte am învăţat după ureche, însă de scris şi citit nici pomeneală.

— Hm! Cine ştie? făcu el gânditor. Poate că mi-o va citi cineva în drum, dacă nu cumva persoana la care mă gândesc va fi ştiind dinainte cine a fost atentatorul şi ce era cu răvaşul. Acum, că Pera s-a înzdrăvenit, putem pleca neîntârziat, că până în toamnă trebuie să ajungem la Praga şi de nu ne zorim ne prinde iarna pe aici. Trimite tu, Marcule, vorbă prietenelor noastre să se gătească de plecare.

— Mă duc chiar eu! se repezi acesta.

Abia după ce au ieşit din târgul Timişoarei se întâlniră cu cele două graţii, care aşteptau la câteva verste mai departe pe calea Aradului, după cum fusese înţelegerea. Nu se făcea să iasă din cetate solul padişahului împreună cu nişte femei străine. Altfel, ţinuta era după toată pohfala cuvenită. Purta un turban de mătase verde cu surguci din pene de struţ ţintuit cu o frumoasă nestemată roşie, care nu putea fi decât un rubin, şalvarii verzi vârâţi în cizme scurte din cea mai bună piele ungurească, iar cămaşa de mătase galbenă, ţesută cu fir verzui, se vedea foarte puţin de sub pieptarul de catifea neagră, acoperit şi el de un coantăş auriu cu blăniţă de jder.

Rânduiala hotărâtă pentru alai a ţinut numai câtă vreme s-a mers pe uliţele târgului, căci după întâlnârea cu fetele, caleaşca lor a fost înconjurată din amândouă părţile de spahii. Când şi când, ori Grazziani ori Marcu, mai des acesta din urmă, îşi cătau drum pe la fereastra carâtei şi atunci Iulia îşi scotea pe dată căpşorul ei bălai, ciripind de zor cu bănăţeanul.

— Te pomeneşti că te-i fi îndrăgostit de oştean? zâmbi răutăcios Agnes. Te porţi ca o fetişcană care dă ochii cu drăguţul ei.

— Ei şi ce? Nu ştiu, dar simt că mă-nfioară privirea lui şi, să nu te mint, mi-i tare drag.

Ar fi răspuns Agnes ceva batjocoritor, după cum îi era obiceiul, dar tocmai atunci se ivi şi „turcul” în dreptul ei.

— Frumoasă doamnă, te-ai hotărât unde s-ar cuveni să facem popasul? Noi fiind numai însoţitorii domniei-tale ne supunem oricărei dorinţe.

— Ilustre domn… ori trebuie să-ţi spun efendi, luminăţia-voastră, sau…

— Mai bine Gaşpar! Eu la rându-mi îţi voi spune Agnes şi iată o prietenie abia începută definitiv pecetluită.

Femeia se bucură în sine de îndrăzneala lui Grazziani, căci îi uşura mult calea spre inima lui. Era musai să-l facă să se îndrăgostească de ea şi asta cât mai curând.

— Prietenia unui om atât de însemnat e o mare cinste pentru mine. Cât despre popas… când vei binevoi, noi avem să ne supunem.

— Ce te face să crezi că aş fi cineva? Ţi-a spus Czobor, sau vei fi aflat ceva despre un anume om ce a vrut neapărat să mă lipsească de zile?

— N-am auzit despre ce-mi vorbeşti! Fiind străină de Timişoara, n-aveam cum să ştiu ce se petrece în cetate.

— Poate că ai dreptate. Şi mi-ar părea bine să fie aşa, răspunse Gaşpar străpungând-o cu privirea. Hai mai bine să ne uităm cât de frumos se sprijină cerul pe marginile zării şi să ne închipuim că în curând vom ajunge acolo, dar pe urmă ce va fi?

Agnes nu-i răspunse, fiindcă simţea că ceva nu era în bună rânduială şi nu ar fi vrut să se încurce în vorbe, aşa că se trase în caleaşcă, lăsându-l să plece de lângă ea. Se întoarse apoi către Iulia şi-i zise înciudată:

— Mai lasă-l în plata domnului pe frumosul tău. Ai să-ţi suceşti gâtul uitându-te după el.

— Ce, eu mă bag în vorbele tale cu turcul?

— Ei, na! Să ştii că te-am pierdut de prietenă dacă-mi încurci socotelile ori te ia gura pe dinainte, spunându-i ceva odorului tău.

— Fii pe pace, că doar nu despre tine vorbim.

— Ce ţi-i şi cu dragostea asta oarbă! Poate chiar de mâine îi lăsăm, ai să-l uiţi şi când îţi vei aminti de zilele acestea vei râde că ai putut fi îndrăgostită ca o gâscă.

Scoase apoi capul pe fereastră şi-l văzu pe Grazziani în apropiere, vorbind cu Pera. Îi făcu semn cu mâna.

— Unde ai plecat, noul meu prieten? zâmbi ea ca un înger.

— Credeam că nu mai vrei să vorbim, de vreme ce te-ai îndepărtat de fereastră.

— Fiindcă ai avut bunăvoinţa să ne proteguieşti, cutez a te ruga să trecem prin Arad. Şi poate că mai pe urmă nu-ţi vom mai fi o povară la drum.

— Cum poţi vorbi aşa, „noua mea prietenă”? Nu ne-am înţeles că facem împreună calea? Am să poruncesc să ne ducem unde ai spus!

— Nu ştiu ce mă face să cred că eşti veneţian şi nicidecum cu sânge croat…

— De unde ştii…?

Se gândi că Agnes era totuşi o iscoadă, care ştia mai multe decât voia să arate. „Ce-o fi căutând la Arad şi de ce vrea să mă tragă într-acolo?”

— Dacă nu mă-nşel, prietenul tău i-a spus Iuliei.

— Aaa! Da, se poate…

Era pe deplin lămurit că îl minţea. Mai schimbă câteva vorbe cu ea şi apoi îi făcu semn lui Pera să se apropie, pentru a-i porunci calea ce trebuiau s-o urmeze, iar acesta să-l vestească pe alaybey… Oricum, aşa îi spuse contesei.

— I-am zis că ne vom opri în marginea târgului şi că de va fi nevoie te voi însoţi eu cu prietenii mei, ca să nu intrăm cu toţi călăreţii acolo.

— Foarte bine! Numai că în oraş mă voi duce numai eu cu Iulia, ca să nu se afle că suntem împreună. Ştii…

— Se-nţelege! în gând îşi spuse: „De bună seamă ca să dea de ştire cuiva de sosirea noastră!” De fapt, vorbise cu Pera să meargă pe ascuns şi să iscodească tot ce va face contesa în Arad. Apoi rămase în urmă şi vorbi îndelung cu Kerim-efendi, de asemenea fără ca Agnes să poată afla ce, cu toate că ar fi dat mult să ştie.

Rămasă numai cu Iulia, contesa i se mărturisi:

— Nu ştiu cum am să mă mai descurc acuma. Nu cumva să fi făcut vreo prostie…

— Ce s-a mai întâmplat?

— I-am spus că trebuie să merg în Arad şi eu nu cunosc pe nimeni acolo. Dacă trimite vreo iscoadă să vadă unde şi ce treabă avem?! La cine să mergem?

— La biserică, de pildă.

Contesa făcu ochii mari, neştiind dacă trebuie să râdă sau să se zburlească.

— Văd că dragostea ţi-a sucit minţile. Ce să căutăm acolo? Nu cumva ai pofti să ne rugăm pentru iertarea păcatelor, ori… te pomeneşti că-mi spui să mă cunun cu turcul?!

— Până atunci, mai va! Ai spus însă că n-ai unde te duce şi nu trebuie să ne dai de minciună? Foarte bine! În Arad se află fără îndoială o biserică şi de bună seamă că acolo vei da de un pastor…

— Şi ce? Vrei să mă spovedesc ce am de gând?

— Ei, şi tu! Iacă, ai putea să-l întrebi dacă eu, catolică fiind, aş putea să mă mărit cu un eretic olah?

— Iulişka, tu te-ai ţicnit! Dar… ia stai! O întrebare oarecare, cum ar fi că vrem să aflăm când cade paştele la anul… Oricum, ai avut un gând bun şi eu n-am băgat de seamă de la început… Hai să te pup! Poate că îţi ies şi gărgăunii de a te mărita cu olahul.

Se îmbrăţişară amândouă râzând, tocmai când Grazziani îşi arătă faţa la fereastra caleştii.

— Cum vine asta? întrebă el. N-am şi eu un loc la mijloc?

— Ţi-ar veni greu să alegi! îi răspunse foarte voioasă contesa.

— Da de unde, hotărârea mea e şi luată!

— Cine ştie? făcu Agnes lăsându-l să nădăjduiască.

Începuse să creadă că avea să se joace cu el ca pisica cu şoarecele, şi-i convenea de minune. Iar asemenea vorbe făcură să treacă vremea pe negândite, până ce înserarea îi sili pe călători să se pregătească de înnoptat chiar în marginea oraşului. Femeile plecaseră mai departe, făgăduind că în cel mult două ceasuri aveau să fie înapoi, numai bine ca să poată lua cina împreună. I s-a părut destul de ciudată această dorinţă, dar Grazziani era hotărât să le lase cum or pofti, poate se vor da de gol mai curând.

Trecuse vremea hotărâtă şi trebuiau să se întoarcă ciudatele călătoare şi chiar aşa se părea că se întâmplă. Din Arad ieşise în goana mare o căruţă însoţită de mai mulţi călăreţi.

— Ele sunt! zise Marcu, nerăbdător să vină Iulia.

— Nu vezi că-i vorba de un chervan şi goana cailor în galop arată mai curând a fugă? Şi de unde să fi avut însoţitorii?!

Vijelioasa goană a chervanului, sărind când pe o roată când pe alta, stârni uimirea tuturor.

— Încălecarea! porunci Kerim-efendi, temându-se să nu fie vorba de vreun iureş vrăjmaş care să-i ia pe nepregătite. Poate că sunt nişte fugari în primejdie şi vin să ne ceară sprijin, dar mai bine să ne găsească pe cai, gata la orice.

— Nu-i rău să fim prevăzători, încuviinţă trimisul padişahului. De faci ceva chibzuit nu te vei căi, iar de nu, s-ar putea să nu mai ai când să vezi că ai greşit. Dacă aceşti călăreţi au gânduri bune faţă de noi, vor încetini la vreme, fiindcă în urma lor nu văd pe nimeni care să-i fugărească. Dacă nu, avem să-i întâmpinăm cum se cuvine!

Într-adevăr, chervanul se opri chiar la marginea taberei turceşti, iar trei dintre străini se apropiară de Gaşpar şi ai lui. Îşi scoaseră pălăriile fluturându-le în semn de salut.

— Sluga! făcu cel ce părea a le fi căpetenie. Ajutaţi-mă, vitejilor oşteni, să nu fiu prădat pe pământurile luminăţiei-sale, padişahul!

Vorbea turceşte, dar se ghicea că-i străin. Se arăta înfricoşat, cu toate că ochii lui mici şi vicleni păreau a fi bucuroşi de cele petrecute.

Lui Grazziani nu-i plăcu deloc privirea străinului şi nici cerinţa lui de ajutor, câtă vreme nu i se zărea nimeni pe urme. Se vedea cât-colo că erau nişte raguzani, pe care altfel i-ar fi sprijinit cu drag, aşa că o luă drept pe limba lor:

— Cinstite signore, nu văd pricina spaimei…

— Per Bacco! îl opri acesta. Domnia-ta eşti chiar signor Grazziani, dacă nu mă-nşel… Madona, dar eşti îmbrăcat turceşte! Totuşi eu nu mă-nşel, că nu pot uita…

— De unde mă cunoşti şi ce nu poţi să uiţi?

— Mai întrebi, ilustre maestro? Dar cum aş putea să uit chipul pe care l-am privit cu încordare preţ de un sfert de ceas?… Spre ruşinea mea am închis ochii din pricina rănii ce mi-ai făcut-o, dar nu m-am supărat, aşa-i în duel…

— Mă iartă, signore, dar nu-mi aduc aminte să fi avut cinstea de a încrucişa sabia cu domnia-ta, răspunse rece Gaşpar.

Hotărât lucru, raguzanul minţea, şi oare de ce? Se poate totuşi ca undeva prin Veneţia să se fi bătut cu el, dar nu mai ştia când şi unde…

— Da vero, da vero! se bucură neguţătorul, care nu era altul decât messer Marino Marini. Dar de maestrul Tardini uitat-ai?

— Aa, da! Numai că, vezi domnia-ta, eu am cunoscut acolo o mulţime de oameni, însă dacă te-ai numărat cumva printre învăţăceii lui, atunci fii binevenit. Ce necazuri ai păţit? întrebă el cu bunăvoinţă. Parcă am înţeles că te fugărea careva…

— Cum, nu mai vin?! Madona! Doi dintre oamenii mei au rămas pe caldarâmul acestui blestemat oraş, se văicări neguţătorul luându-se cu mâinile de cap.

— Ucişi?

— Spintecaţi!

— Şi se cunosc făptaşii? Sunt localnici?

— Avem şi noi partea noastră de vină, răspunse el ocolind întrebarea. Ba, dacă mă gândesc bine, chiar ei erau vinovaţi…

— Stai signor… cum ai zis că te cheamă?

— Patelli! Francesco Patelli, dar n-am apucat să spun, fiindcă m-am luat cu vorba.

Numele nu-i spunea nimic şi Grazziani se gândi la o legătură dintre acest Patelli şi contesă, dar nu izbuti să-i dea de cap. Se putea însă la fel de bine ca bietul om să fi dat de necaz şi, cum zice că l-ar fi cunoscut cândva în trecut, nu se făcea să nu-i dea o mână de ajutor.

— Spune mai departe, signor Patelli, îl îndemnă el, ca şi cum nici nu s-ar fi gândit să-l bănuiască de înşelăciune.

— Cei doi s-au dat la joc de zaruri cu nişte târgoveţi, încă din noaptea trecută. Asta n-ar fi fost nimica, dar au pierdut totul şi poate că nici atunci nu s-ar fi întâmplat ce v-am povestit…

— Dar n-ai spus până acum nimic. Ba chiar văd că o cam iei pe ocolite. Fii mai scurt!

— Ce s-o mai lungesc… slugile ticăloase au jucat şi pe marfa mea din chervan, pierzând-o de asemenea. N-au pomenit nimic de asta şi când ne-am sculat, în zori, au venit câştigătorii de peste noapte, cerând marfa.

— Cam încurcată treabă!

— Întocmai… şi se înţelege că nici nu m-am gândit să le iau în seamă pretenţiile. Atunci au scos cuţitele, ucigându-i pe cei doi mincinoşi, dar sărind şi asupra noastră. Apărându-ne, i-am doborât.

— Foarte bine aţi făcut! Deci nu mai aveaţi cine să vă împiedice.

— Da' de unde? Au început să răsară ca din pământ alţi ticăloşi, ba unii se dădeau drept judecători… şi a trebuit să ne croim drum cu spada. Am rupt-o la fugă şi iată-ne veniţi să cerem sprijinul acestui paşă! arătă el spre Kerim-efendi.

Anume făcuse aşa spre a se crede că habar n-avea ce rang şi însărcinare avea cel căruia i se adresase.

— Dar, la urma urmei, cu ce vrei să te sprijine? întrebă Grazziani sătul de vorbăria lui Patelli.

— Să ne fie îngăduit să poposim peste noapte în preajma acestor voinici oşteni, ca să nu fim atacaţi pe neaşteptate în timpul somnului. Se înţelege că vom plăti pentru aceasta, ca orice neguţători raguzani ce se respectă.

— Nu veneţieni?!

— În tinereţe, signor Grazziani, de mult de tot, am fost şi pe la Veneţia, dar numai întâmplător.

La toate întrebările neguţătorul găsea răspuns şi, oricum, Grazziani simţea că nu-i place deloc acest om. Îi tălmăci lui Kerim-efendi dorinţa raguzanului şi, când auzi că vor să şi plătească, ochii turcului îndată sclipiră. Nu putea să priceapă însă cum ar fi putut avea vreo legătură aceşti străini cu oamenii lui Bethlen şi de nu cumva chiar cu Agnes. Oricum, va fi cu băgare de seamă când se vor întoarce fetele, o să observe dacă îşi fac vreun semn tainic. Porunci apoi ca neguţătorii să-şi aşeze culcuşul la marginea taberei şi cât mai departe de cortul lui.

La căderea întunericului, se înapoie şi Marcu. Le însoţise pe doamne până în Arad, le lăsase la locul lor de popas şi se grăbise să dea ochii cu Grazziani, neştiind cine erau străinii poposiţi în preajmă. Acesta îl lămuri în câteva cuvinte, că mai multe nu ştia nici el, dar nu uită să-i strecoare bănuiala că ar putea fi în legătură cu femeile.

— Socot că nu! răspunse Marcu. De altfel nici în oraş nu s-au întâlnit cu nimeni, decât cu popa de la biserica cea mare.

— Doar nu pentru a se ruga au bătut atâta cale? Ce-au avut de vorbit?

— Nu ştiu, că eu am rămas în dreptul aghiazmatarului, iar ele s-au tot şuşotit cu popa, lângă altar. Nu se auzea nimic.

Un alt tropot de cal îi înştiinţă că a sosit şi Pera, care fusese trimis mai din timp să iscodească pe uliţele târgului de nu cumva ar fi poftit careva să ştie ce făceau contesele în Arad. El fiind pe de lături, lesne ar fi putut să-şi dea seama.

— Nici tu n-ai aflat nimic îngrijorător? întrebă Marcu, după ce acesta povestise cum umblase.

— Linişte şi nici un semn!

— Dar oamenii s-au mai potolit? Na, c-am uitat să-i întreb pe neguţători la care han s-au petrecut omorurile, zise Grazziani.

— Ce omoruri? N-am auzit de nimic! răspunse Pera.

— Nici eu! adăugă Marcu.

— O bătaie cu nişte neguţători, la un han…

— Nici vorbă, că doar aş fi aflat! se împotrivi Pera.

— Hm! Tare ciudat! Câtă vreme niciunul n-aţi auzit…

După rugăciunea de seară, de la asfinţit, oştenii începură a aprinde focurile pentru noapte. Îşi pregăteau cina câte unul sau mai mulţi la un loc, după care fiecare se îndrepta spre culcuşul ce şi-l înjghebase.

Grazziani se aşezase la foc lângă Agnes, descusând-o despre ce văzuse în oraş, cum i-a priit drumul şi de nu va fi auzit de bătaia de la han, dar nu aflase nici ea nimic. Vremea trecu pe nesimţite şi focul lăsat să se stingă de la sine mai mocnea din când în când de sub cenuşă, abia luminând feţele celor doi, când, pe tăcute, îi apucă mâna şi mângâind-o o duse la buze.

— Nici cea mai scumpă catifea nu-i aşa de fină ca mânuţa ta. Toată pielea e aşa?

— Poate că şi mai şi! gânguri Agnes.

— Nu crezi că am putea să ne plimbăm prin câmpia asta nemărginită, sub lumina stelelor, până nu iese luna?

— Nu-i prea devreme? se alintă ea.

Vru s-o cuprindă în braţe, când tocmai se auzi cineva tuşind în preajmă. Sări pe dată, apucând mânerul spadei. Cât ai clipi, se ivi şi Pera alături, de parcă ar fi stat la pândă în umbră.

— Cine-i? întrebă el.

— Eu, signor Grazziani, se auzi vocea mieroasă a lui messer Marini. Înainte de a mă culca, am venit să-mi plătesc datoria. Am dat şi oştenilor, dar nu se cuvine să nu-ţi ofer şi domniei-tale un mic dar.

Îi întinse o cutiuţă de abanos ferecată cu argint şi desfăcând-o dădu la iveală un frumos diamant.

— Zice-se că însăşi sultăneasa Roxelana l-ar fi purtat cândva, dar cam aşa se spune despre toate giuvaericalele, spre a le sălta preţul. Numai că eu nu vreau bani, dar te rog să-l păstrezi în amintirea celui pe care l-ai întrecut cândva cu spada.

— Cam prea mult, signor Patelli, numai pentru atâta, dar dacă zici că ţi-a rămas adânc în amintire vârful spadei mele, n-am să ţi-l înapoiez.

— Mai de preţ decât podoaba, urmă Marini, este însă această butelie cu vin, pe care de asemenea ţi-o dăruiesc. Gustând din ea te vei duce cu gândul la frumoasele şi însoritele meleaguri, căci unul este vinul de Chianti pe lume!

— Chiar aşa? Cu asta chiar m-ai nimerit, fiindcă de mult mi-e gura cam uscată. Am să beau cu prietenii mei şi te poftesc să te numeri printre ei şi să ne ajuţi s-o golim chiar acuma.

— Ba, să-mi fie cu iertăciune, dar nu prea am îngăduinţă la băutură şi nici nu se cade să vă stric petrecerea, încât, cu plecăciune în faţa preafrumoasei doamne, eu vă zic adio!

Bucuros că scapă de el, Grazziani îi făcu semn cu mâna şi-i ceru lui Pera să aducă nişte pocale, spre a cinsti şi pe contesă cu minunata licoare italienească.

— N-ar fi pentru întâia oară că beau şi nu pot să spun că nu-mi place, dar n-ar fi mai nimerit să lăsăm pe mâine? Acuma ne ducem frumuşel la culcare…

— Lasă, Agnes, că este vreme pentru toate! Pera, mai aţâţă focul să ne putem încânta ochii de culoarea vinului şi de gingăşia femeilor frumoase!

Deschise apoi cutiuţa căpătată în dar şi i-o oferi contesei.

— Nici tu nu poţi fi mai prejos de Roxelana. Poartă-l!

Agnes roşi de plăcere, fiindcă nu se aştepta la atâta dărnicie. Flăcările sprinţare se jucau pe faţa ei, făcând-o şi mai atrăgătoare.

Curând se iviră şi Iulia cu Marcu, după o preumblare pe lângă cortul lor, întrucât străjerii nu le îngăduiseră să iasă din tabără.

— Pe mine nu mă vor opri, îi întâmpină Grazziani, dar mai bine că aţi venit şi voi, ca să bem împreună acest minunat vin.

Ciocniră şi închinară „pentru dragoste”.

— Eu parcă am mai băut din ăsta, zise Marcu plescăind din limbă.

— Se-nţelege că la curtea lui Tomşa nu va fi lipsit vinul bun… dar mie mi se pare cam schimbat la gust. Altfel ştiam eu vinul de Chianti!

— Am să te rog să ţii până dimineaţă această cutiuţă, îl opri Agnes, dându-i îndărăt giuvaerul. Nu cumva să-i treacă prin cap să-l caute şi să-l găsească la mine, zâmbi ea.

Grazziani avu o tresărire. „De unde să-i fi dat ei prin cap aşa ceva? E limpede că sunt înţeleşi!” Apoi, nici vinul nu era italienesc. Marcu avea dreptate să spună că mai băuse, şi poate că nu la curtea Moldovei. Era o înşelătorie la mijloc, dar n-o putea dibăci. Punând cutiuţa la brâu, simţi răvaşul găsit la cel ce vrusese să-l omoare şi-l scoase la lumina focului, întinzându-l contesei.

— Rând pe rând ies toate la lumină. Rogu-te să-mi tălmăceşti două cuvinte scrise aici, ca să ştiu dacă merită să-l mai ţin ori ba.

Agnes apucă scrisoarea şi, aruncându-şi ochii asupra ei, un fior o străbătu până în vârful degetelor, dar trecu nebăgat în seamă şi numai Iulia ar fi ştiut că pe prietena ei ceva o înfuriase din cale afară. Se prefăcu a nu vedea prea bine şi-l apropie de foc.

— Ei?

— Spune că… trebuie să-l ucizi pe Czobor… parcă te-am auzit vorbind de el, îngăimă ea.

— Şi eu care am crezut că Czobor îl iscălise…

— Nu! sări contesa. Nu este iscălit!

— Atunci dă-l încoace să…

Nu apucă să-şi isprăvească vorba că Agnes lăsă răvaşul să cadă pe foc, dar Marcu îl prinse pe dată, înainte de a-l cuprinde flăcările.

— Ce neîndemânatică am fost… Dar nu pricep la ce ţi-ar mai trebui, câtă vreme ţi-am spus ce scrie?

— Aşa-i. Marcule, pune-l tu pe foc, dar mai într-ascuns, să nu se spună că am primit niscai răvaşe de la neguţători, dar… vai ce prost sunt! făcu deodată Grazziani bătându-se peste frunte. Am uitat că prietenul meu nu ştie limba lor… Ha, ha, ha…

Apoi îi vorbi sârbeşte, lăsând să se creadă că spune acelaşi lucru:

— Păstrează acest răvaş, fiindcă pe mine m-a minţit şi a vrut să-l ardă. Trebuie să fie ceva cu el! Fă-te că-l arunci pe foc, dar pune altceva. Trage-o de limbă şi pe iubita ta, că acum ne e viaţa-n joc. Nici vinul nu era italienesc, dar nu pricep ce înţelegere va fi fost între ei. Raguzanul va veni la noapte să-şi ia giuvaerul de la mine, aşa că vom veghea pe rând.

Şi râse mai departe, iar Marcu fu silit să facă la fel.

Bosumflată, poate din pricina neîncrederii arătate, Agnes se ridică cea dintâi spunând c-o apucase somnul.

— Ce-ar fi să dormi în cortul meu? întrebă Grazziani de-a dreptul.

Contesa îl privi iscoditoare, neştiind ce să creadă. Nu că n-ar fi vrut, că astfel ar fi scurtat cu mult călătoria, dar i se părea că „turcul” ştia ceva şi se ascundea sub masca unui îndrăgostit. Simţul ei nu părea s-o înşele. Nu trebuia să se grăbească!

— Dacă o laşi şi pe Iulia lângă mine, răspunse ea zâmbind.

— S-ar supăra Marcu, fiindcă şi el ar pofti să doarmă în locul tău, lângă prietena ta…

— Atunci nu se poate! hotărî Agnes şi plecă urmată de Iulia.

Rămaşi singuri, Grazziani îi spuse lui Pera să dea o raită şi să vadă dacă fetele s-au dus la culcare, apoi către Marcu:

— Pe răvaş scrie cu totul altceva, dar nu înţeleg de ce ar vrea să-l ucid pe baron, oare nu sunt împreună?

— Poate că Czobor îi va fi vândut, răspunse Marcu, dar pe dată o-ntoarse: eu nu cred să fie amestecate şi fetele. Neguţătorul luat din scurt…

— Nu-l mai prindem. N-ai auzit un zgomot înăbuşit, de căruţă, în timp ce noi ne cinsteam cu vinul?

— Trebuiau ţinuţi în loc, dar am putea să le luăm urma.

— Prea târziu. Trebuie să se fi îndepărtat, şi apoi o avem pe Agnes, care-i căpetenia.

— Tot o mai bănuieşti?

— Vezi tu, prietene, în drumul nostru plin de primejdie putem avea câteva răgazuri de dragoste, dar şi acestea cu băgare de seamă, că nimic nu-ţi poate suci mintea mai rău decât o femeie frumoasă…

— Atunci să nu ne mai jucăm cu ele şi să le facem să mărturisească!

— Să nu ne pripim, Marcule! Eu zic să închinăm şi acest ultim strop „pentru iubire”!

Şi după ce bău aruncă sticla cât-colo, dar Marcu o ridică grijuliu.

— E prea frumoasă şi poate ne prinde bine pe undeva.

— De altfel, bine faci, dar… dacă vinul va fi fost otrăvit? Ba, parcă ultima înghiţitură nici nu mi s-a mai părut ca celelalte!