IAZUL IELELOR

— Iacă, mămucă, ţi-am adus fata asta să ai grijă de ea! strigă Toader, împingând-o cu blândeţe pe Profiriţa în bordeiul lor.

— Aracan di mini! se tângui femeia. Dar e giupâniţa boierului! Ce-aţi făcut cu biata fată? Cum de-i în halul ăsta?

— Nimic, mămucă! Giur pe sfânta cruce! Îi cam speriată şi ar trebui să-i descânte oleacă baba Irina, ca să-i treacă.

— Dragul mămuchii, să nu fi făcut vreo prostie…

— Nu-ţi face griji! îi întreagă cum o făcut-o mă-sa, care din păcate nu mai este…

— Ce vrei să spui?

— S-o izbit de un copac ş-o rămas lată.

Toader îi povesti pe scurt cele întâmplate, în vreme ce Profiriţa se aşeză pe un scăunel cu mâinile în poală, fără să-i pese de cele ce spunea flăcăul. Parcă nici n-ar fi povestit despre ea.

Deodată, ca o vijelie, se năpusti în bordei Măriuca, sora cea mică a lui Toader.

— Vălelei, bădiţă Todiriţă, ce bine că eşti teafăr! se bucură ea îmbrăţişându-l.

O zări pe Profiriţa care nici n-o băga în seamă, dar zgâtia de fată nu se lăsă, ci se luă de ea.

— Matale eşti giupâniţă de la curte, măcar că eu nu te ştiu, că încă n-am ajuns să slujesc pe acolo. Dar să nu te temi la noi, că am să te apăr eu şi am să te îngrijesc!

Profiriţa începu a plânge, domol la început, iar mai apoi cu hohote. O cuprinse pe Măriuca în braţe şi amândouă lăcrimau de mai mare jalea.

— Plângi, draga mămuchii, plângi! o îndemnă bătrâna pe fata boierului, mângâindu-i creştetul. Descarcă-te ca să nu-ţi crape inima de necaz! Ce să facem, dacă Dumnezeu a vrut aşa?

Cele două fetişcane rămaseră îmbrăţişate şi plânseră până la secarea lacrimilor, în vreme ce Toader îşi răsucea fâstâcit cuşma în mâini. Într-un târziu se mai potoliră şi bătrâna, ştergându-şi ochii umezi, spuse:

— Toderiţă-mamă, să te apuci să sapi alt bordei, că nu se cade să culcăm pe fata boierului laolaltă cu noi!

— Ba are să doarmă cu mine! Nu-i aşa giupâniţă? sări Măriuca.

— Dacă o vrea, n-are decât, răspunse mama, numai că un flăcău de însurat nu are ce căuta sub acelaşi acoperământ cu o fată-mare, că s-ar scorni vorbe!

— Iacă m-apuc de treabă, mămucă, şi de mai chem vreo câţiva, până sara, gata-i! răspunse bucuros tânărul.

— Eu vreau acasă, se smiorcăi Profiriţa.

— Te ducem, giupâniţă, nu te teme, zise Toader. Când ai să vrei mergem, numai să se întoarcă giupân armaşu, tata matale, că n-a fi bine să stai singurică la conac.

— Atunci să rămâie şi ea cu mine! hotărî fata apucând-o pe Măriuca pe după gât.

— Bucuroasă! începu aceasta a râde cu gura până la urechi, deşi mai înainte plânsese de-i sărea cămaşa de pe ea.

— Vezi să nu te necăjească, giupâniţă, se îngrijoră bătrâna. Fata aiasta-i diavoliţă curată, nu-i ca alte fete!

— Dar eu vreau! porunci Profiriţa, de parcă s-ar fi aflat acasă.

Nu mai avură încotro şi se învoiră ca Toader să sape bordeiul pentru cele două fete, dar mai înainte de a se apuca flăcăul o chemă pe soră-sa.

— Dă tu fuguţa, Măriucă, la baba Irina să vină să-i descânte ori să-i deie ceva buruieni de leac.

— Dar de ce s-o mai aducem pe hârcă? Ce, eu nu ştiu să-i descânt?

— Chiar ştii? se lumină Profiriţa.

— Vezi-bine! Ian adă matale mânuţa colea la baba şi ascultă ce ţi-oi spune!

Îşi trase broboada pe frunte, legându-se ca bătrânele satului, se cocârjă şi se prefăcu a-i căta în palmă, spre hazul celor din jur. Tuşi înecăcios, aşa cum o văzuse pe baba Irina, socotind că aşa se întăreşte descântecul, prin curăţirea bojogilor, şi începu: „Trece pi şuşă un câini cu sa, cu patru chicioari şi cu coada cinci. Cui i-am discântat, leac o căpătat, doar la 'mniata să hie vr'un păcat! Trebă babii slănină, trebă babii făină, trebă babii papuci, di n-ai da să ti usuci!”

Greu de spus dacă descântecul nu va fi fost pricina înzdrăvenirii Profiriţei, căci se porni dintr-odată pe râs cu hohote.

— Am zis eu că-i diavoliţă, nu alta, făcu bătrâna.

— Ma-i spune-l o dată, se rugă jupâniţa râzând cu lacrimi.

— Nu se cade, că-şi pierde puterea de nă-i plăti! Dar mai ştiu eu altele!

Profiriţa avea pe deget un inel, căpătat în dar de la tătâne-său şi la care ţinea foarte mult. Cu toate acestea îl scoase şi-l întinse Măriucăi.

— Al tău să fie, babo! Altceva nu am cu ce te răsplăti.

— Nu se poate, giupâniţă! se împotrivi Toader cu hotărâre. Măriuca a şuguit cu matale, cum are să poarte inel boieresc? Pune-l înapoi!

— Nu vreau! bătu din picior tânăra boieroaică. Poftesc să fie al Măriucăi şi gata!

— Lasă-mă bădiţă să-l port şi eu oleacă, doar aşa, de fudulie, că ştiu eu bine că ţăranii nu-s cu inele, şi pe urmă i-l dau îndărăt.

— Ba, dacă vrei să ştii, ţi l-am dat ţie de tot şi te rog să nu-mi mai spui „giupâniţă”, ci Profiriţa, că de m-oi întoarce la curte, tu ai să fii sora mea!

Toader se uită zâmbind la odrasla boierească. Aşa cum se înroşise ea la faţă, de ciudă că i se pusese careva împotrivă, era tare frumuşică, însă nu putea fi de nasul unui răzeş ca el!

Dar Profiriţa începuse a-i vedea pe ţărani cu alţi ochi şi nu ca pe nişte slugi de rând. Ba, cu vremea, s-a obişnuit aşa de bine cu cei din jurul ei, de parcă ar fi trăit împreună de o viaţă. Flăcăii care fuseseră faţă la cele petrecute în pădure nu mai erau în sat, plecaseră cu toţi în „oastea măriei-sale Ion vodă”, şi numai Todiriţă rămăsese, anume că de s-o întoarce boierul Nicoriţă să-i ducă fata înapoi, întrucât nu făptuise moarte de om şi se purtase bine cu jupâniţa. Însă acum flăcăul ar fi vrut ca ziua aceea să nu mai vină niciodată, căci se vedea cât-colo că-i plăcea Profiriţa, chiar şi numai după veşmintele lui curate şi dichisite, de parcă ar fi mers în fiecare zi la horă. E drept că şi ea, îmbrăcată aşa, ca o ţărăncuţă, se mai trăsese la faţă şi arăta ca oricare fetişcană de-a lor, cu toate că, în afară de Măriuca, toţi o cinsteau ca pe o boieroaică şi nu cutezau a-i zice pe nume. Toader îi purta o grijă deosebită şi în fiecare zi, sculânduse cu noaptea în cap, aducea de prin codru câte un şoldan ori chiar un căprior săgetat, îmbelşugându-i mesele.

Purtarea lui Todiriţă dădu de gândit mamei sale, care nu se răbdă să-i spună:

— Bagă-ţi minţile-n cap, măi băiete, că odrasla boierească nu-i de nasul unui răzăş ca tine!

— Iraaa, mămucă, şi mata… răspundea el ruşinat şi fâstâcit de nu mai putea scoate o vorbă. Apoi îşi lua baltagul şi se pornea pe cărările codrului, cântând din frunză cu mare jale, dar să nu-l audă nimeni.

Trecu primăvara şi despre cei plecaţi la oaste nu se mai află nici o veste, iar bătrânii erau tare necăjiţi că nici în vara asta nu vor fi bucate de strâns, câtă vreme n-a semănat nimeni. Gropniţele cele vechi erau pe isprăvite şi mare foamete se prevestea.

Într-una din zile, cele două prietene plecară după vreascuri şi, fiindcă îşi puseseră în gând să meargă şi mai departe prin pădure, Măriuca o lăsă pe Profiriţa şi se repezi cu lemnele acasă. Jupâniţa rămase într-o poiană cu romaniţe, pe care începu a le culege şi împletindu-şi din ele o cunună şi-o aşeză pe frunte. Strângea acuma şi pentru prietena ei, spunându-şi că aveau să fie ca două zâne ale florilor.

— Dar cum se face că eşti singurică? auzi deodată vocea binecunoscută a lui Toader.

— Nu sunt chiar de una singură. Iacă, tot ce vezi, de jur-împrejur, sunt supusele mele.

— Ahaaa! Matale eşti zâna florilor!… Şi prostul de mine nici n-am băgat de seamă! Iertăciune, frumoasă zână!

Fata chicoti şi începu a împrăştia florile rupte pentru cununiţa Măriucăi.

— Te-am iertat, bădiţă, făcu ea privindu-l pe sub gene. Pe matale nu se poate să nu te ierte lumea!

— De, ştiu eu!… răspunse Toader gândindu-se la boierul Nicoriţă, tatăl fetei.

Uitând de Măriuca, jupâniţa îl apucă pe Toader de mână şi o porniră pe o potecă mai puţin bătătorită, după ce îl rugase să-i arate iazul ielelor.

Era o zi caldă de vară şi pădurea fremăta de zumzetul gâzelor. Razele soarelui se strecurau îndrăzneţe printre ramurile umbroase, iar locurile umede şi reci, care te înfiorau de amintirea iernii, erau tot mai puţine, odată cu arşiţa verii. Toader tăie o nuieluşă pe care începu s-o încrusteze cu meşteşugite înflorituri şi după ce isprăvi i-o întinse fetei.

— Aiasta-i nuieluşa fermecată! O zână ca matale nu are decât să atingă pe muma pădurii şi pe dată hârca se face nevăzută!

Râseră amândoi, iar Profiriţa apucând beţigaşul o rupse la fugă, ascunzându-se prin tufişuri.

— Sâc, bădiţă, că nu mă găseşti!

Merseră aşa, în joacă, până se îndepărtară destul de mult. De la o vreme însă, începu a se simţi un iz de hoit şi pe jupâniţă o trecu un fior.

— Ne apropiem de iazul ielelor, zise ea ridicând năsucul în vânt, asemenea unui căprior.

— Da' de unde! Mai avem o bună bucată de loc.

— De n-ai avea musteaţă aşa de stufoasă, poate că ai simţi şi matale, bădiţă, duhoarea iazmei, dar aşa… şi chicoti privindu-l şăgalnic.

Flăcăul îşi acoperi cu degetul podoaba de deasupra gurii şi umflându-şi nările trase cu nesaţ. Asta numai spre a-i face pe plac fetei, căci el ştia foarte bine că trebuia să fi fost vreo lighioană moartă şi putrezită. Ajunseseră în preajma unei băltoace destul de mari, cu ape întunecate şi netulburate decât de zborul gâzelor, ca toate ochiurile împrejmuite de pădure. Ca într-o oglindă se vedeau pe luciul ei cerul şi cei câţiva norişori gonind prin faţa copacilor înţepeniţi cu capul în jos. Speriată de bâldâbâcul broaştelor, fata se opri şi aşteptă s-o ajungă flăcăul din urmă. Izul începuse a se simţi şi mai tare, ca şi cum broaştele ce tulburaseră apa l-ar fi stârnit mai rău. Toader socoti că trebuie să fie pe aproape un stârv destul de mare şi vru s-o îndepărteze pe fată.

— Să mergem în altă parte, că aici pute!

Profiriţa însă parcă era fermecată de privelişte şi nu-i putea scoate din cap că miasma nu venea din fundul iazului. Îi plăcea totul nespus de mult şi vru să ocolească balta de jur împrejur, dar din nebăgare de seamă îşi prinse piciorul între două crăci.

— Văleuuu! Sai bădiţă, că m-a prins muma pădurii de picior! Scapă-mă!

— Aracan de mine, ţi-ai scrântit piciorul! Acum trebuie să te iau în braţe, că altminteri nu poţi merge.

— Dacă-i pe-aşa, ia-mă! încuviinţă fata.

Cât ai clipi se şi cuibărise la pieptul flăcăului, cuprinzând-l cu mâna pe după gât, apoi prinzând îndrăzneală îl trase de mustaţă şi îl sărută drept pe buze.

— Îmi placi, că miroşi a busuioc! se alintă ea, vrând să-l facă să creadă că asta fusese pricina.

Toader simţi că îl inundă un val de sânge cald şi nu mai putu scoate o vorbă. Ar fi vrut să n-o mai lase din braţe până la judecata de apoi. Ba cu dragă inimă ar fi rămas toată viaţa acolo în pădure, spre a nu se mai întoarce printre strâmbătăţile omeneşti. Cu greu izbuti să şoptească, de parcă i-ar fi fost frică să nu-l audă careva:

— Giupâniţă… mie… îmi eşti tare dragă!

— Şi matale mie! o luă gura pe dinainte pe fată.

Deodată îl apucă cu amândouă mâinile pe după gât şi începu a tremura ca bântuită de un vis urât.

— Bădiţă… colo! şi arătă cu mâna fără a întoarce capul.

Crezând că zărise cine ştie ce dihanie, o puse binişor la pământ ca să aibă mâinile slobode şi uitându-se unde-i arătase Profiriţa văzu o formă omenească întoarsă cu faţa-n jos, iar în juru-i un roi de muşte, mai mari şi mai mici.

— Rămâi matale aici, că nu-i nici o primejdie! Morţii nu fac rău celor vii, că ziua nu mai au nici o putere. Şi ca să nu te temi, iacă, îţi las cuţitul.

Văzând că fata s-a liniştit oarecum, se îndreptă către locul cu pricina şi apucând un băţ îl împinse grijuliu sub pieptul mortului, ca să-l dea cu faţa-n sus. Nu izbuti decât să stârnească roiuri de muşte, căci bucata de lemn pătrunse în carnea putrezită. În schimb, tigva necunoscutului se rostogolii cât-colo, dând la vedere urma unui obraz mâncat cu totul de viermi. Scuipă scârbit şi abia se ţinu să nu verse, în vreme ce se întoarse în fugă spre fată.

— Cine-i? întrebă ea.

— Un mort!

— Săracul!

— Am să mă-ntorc după ce iau câţiva oameni de la noi şi pe taica Iacov să-l îngropăm creştineşte, că de nu, s-o face strigoi!

Profiriţa rămase pe gânduri.

— Eşti un om bun, bădiţă! Eu ştiu că ghiceşti cine-i mortul şi totuşi vrei să-i faci un bine.

— Ba chiar pot să-ţi spun că nu se desluşeşte nimic de pe faţa lui.

— Îs veşmintele lui Toma Melinte!

— Poate că ai dreptate, răspunse el uitându-se lung la hoit. Cine l-a pus să înfrunte pădurea, când nu o cunoştea deloc?

— De nu erai bun cu mine, acuma aş fi zăcut lângă el! se înfioră Profiriţa şi se lăsă luată în braţe ca un copil.

— Nu spune asta! Doamne fereşte! Nici că aş putea gândi…