DRUM DE IARNA PRINTRE STRĂINI

— Ce vrea, mă? întrebă neguţătorul. Parcă vorbi româneşte?!

— Aşa înţelesei şi eu, încuviinţă cel ce răspundea la numele de Marin.

Burduhănosul, care nu era altul decât stăpânul chervanelor, se apropie de calic şi îi puse mâna pe umăr.

— Eşti cumva român? De pe unde?

— Mi-s din Bănat! abia izbuti să mai răspundă năpăstuitul, din pricina unui nod de ciudă ce i se pusese în gât.

— Ei, păi eşti de viţă! Dar cum de-ai ajuns în halul ăsta şi mai cu seamă cum te-ai rătăcit pe aste meleaguri?

— Am fost jefuit şi bătut de nişte nemernici de la o crâşmă.

— Ei, flăcăule, prin ţările astea se cam petrec asemenea fapte şi de nu eşti iute de cuţit poţi s-o încurci rău de tot!

Marcu îi povesti în câteva cuvinte cele pătimite şi tare s-au mai minunat neguţătorii cum de-a scăpat cu viaţă.

— Şi zici că eşti neguţător? întrebă Marin.

— Ba, mi-s în slujba voievodului Moldovei, Gaşpar Grazziani. Mi-s vel-spătar…

— Săracu de tine! Se vede că te bătură de-ţi tulburară minţile, că altfel ce să spun?… arăţi ca o pătlăgică turcească, aşa vânăt eşti. Ţi-o fi şi frig… Mărine, ia vezi, dă-i un codru de pâine, c-o fi flămând, bietul. Cât despre stăpânu-său, n-auzii niciodată…

— Ba, Gaşpar e crai la Irozi, răspunse Marin. Dar ce zic eu, parcă matale n-auzişi pe-acasă, cu sărbătorile de iarnă, despre cei trei crai de la Răsărit?

— E diliu! flutură cu mâna neguţătorul.

Marcu îşi dădu seama că în halul în care se găsea nu i-ar fi putut lămuri cine era el şi nici slujba cea mare încredinţată de viitorul domn al Moldovei nu putea fi luată în seamă, aşa că nu se supără.

— Oricum ar fi, mi-s un biet român pribegit prin ţări străine şi cu dor de casă, de mă sfâşâie la inimă…

— Te crez, c-aşa o fi, dar vezi că noi dinspre ţară venim şi abia la primăvară de ne-om întoarce, zise jupânul. De un ajutor la chervane, nu zic că n-aş avea trebuinţă, însă…

— Primesc! sări Marcu.

— Dar vezi, că noi mergem în ţară nemţească!

— N-am de ales.

— Atunci să ne înţelegem de plată, întinse palma stăpânul.

— Casă, masă şi cât te-o lăsa inima, după munca ce-oi împlini.

— Văz că-ţi trebuie niscai veşminte de iarnă, dar să ştii că ţi le pun la socoteală!

— Prea-bine!

Bătură palma şi astfel „vel-spătarul lui Gaşpar-vodă” trecu din slujba domniei în cea a neguţătorului Dumitru al lui Dumitru din Craiova, iar în preajma Crăciunului se pomeni tocmai în târgui Lipscăi, departe de ţară cum nu mai fusese nicicând.

Sărbătorile făcură ca marfa să se vândă mai iute decât speraseră, dar şi jupânul era zorit să se întoarcă la al săi cu ce-a târguit în schimb, astfel că în două săptămâni şi apucaseră calea spre ţară. Gerurile Bobotezei îi prinseră pe la Nurnberg, unde tare se mai minunară cu toţii de iscusinţa meşterilor păpuşari. Ai fi putut jura că-s vii acei omuleţi ce se mişcau în fel şi chip. De acolo nu mai poposiră decât pentru odihna nopţii, încât pe la jumătatea lui februarie, chiar de lăsata-secului, ieşiră din Kaşovia, spre Sătmar.

Marcu îşi avea locul în fruntea convoiului, înfruntând vremea cea rea într-un cojoc de oaie. În urma lui venea jupân Dumitru, apoi chervanele mânate de câte doi vizitii şi după ele doi însoţitori cu sâneţe, iar în urmă de tot călărea Marin, omul de credinţă al stăpânului. Aşa se obişnuiseră încă de la plecarea din Praga, de când rămăseseră fără vătaf, Marcu înlocuindu-l. După câte pătimise în Oraşul de Aur, se întremase destul de curând, iar veşmintele de pe el, deşi vechi, erau curate, arătând ca un negustoraş nepricopsit. „Straşnic flăcău!” gândi jupân Dumitru privind în urma bănăţeanului. De altfel, n-a mai pomenit niciodată de domnitorul Moldavei şi de slujba lui, ceea ce înseamnă că nu era atins aşa rău, chibzuia neguţătorul. „Trebuie să-l fac să rămână cu mine şi pe mai departe!”

Soarele alb al iernii strălucea în înaltul vineţiu al cerului, dar zadarnic se străduia să arunce o fărâmă de căldură asupra pământului îngheţat. Gerul tăia răsuflarea oamenilor şi dobitoacelor. Barem mustăţile lui Marcu, altfel ca pana corbului, arătau acum, albite de promoroacă, de parcă ar fi fost ale unui moşneag gârbovit de ani. Străbătuseră o bună bucată de drum fără să fi dat de vreun sălaş omenesc, până intrară în plină pustă. Deodată Marcu desluşi în zarea ploioasă nişte puncte mişcătoare care îl făcură să se oprească, dând semn de popas.

— Doar nu vei fi vrând să ne tragem la odihnă în plină zi?! se nedumeri jupân Dumitru. Ce-ţi veni, vericule?

— De nu mă înşel, ce văd eu colo nu miroase bine! arătă Marcu în largul câmpiei.

— Pare a fi un pâlc de călăreţi! îşi dădu cu părerea jupân Dumitru, cu mâna streaşină la ochi. Vor fi neguţători, ca şi noi, şi nu ştiu de ce ne-am teme. Hai să mergem!

— Dar ei nu merg în şir, ca lumea, ci se ţin unul lângă altul, de-ai zice că ne-ar aţine calea.

— Atunci ce să facem?

— Tragem carele roată şi le legăm unul de altul, iar noi şi caii rămânem înlăuntru.

— Cuuum?! făcu ochii mari Dumitru.

— Aşa cum ai auzit, dacă vrei să-ţi salvezi marfa, ori poate chiar pielea…

Cu strigăte şi înjurături vizitiii îndepliniră porunca şi abia când se văzură împresuraţi, ca într-o tabără de luptă, pricepură ce vrusese bănăţeanul.

— Al dracu' om! făcu mulţumit jupân Dumitru, deşi era cam îngrijorat de ce avea să se întâmple.

— Nu mai făcurăm de-astea până acuşi, spuse şi Marin.

— Destul de rău! îi dojeni Marcu. De acum înainte numai aşa să faceţi, când o fi trebuinţă!

„Mintos flăcău!” gândi jupân Dumitru. „Trebuie să-i măresc simbria, ca să nu mai plece de la mine. Şi nici la încărcat şi descărcat n-am să-l mai pun!”

Călăreţii necunoscuţi se arătară a fi tâlhari de drumul mare, căci începură a trage din sâneţe încă de departe, dar nici măcar dobitoacele nu se speriară, fiind la adăpostul taberei de care.

— Fain! mormăi bănăţeanul, la gândul apropiatei încăierări. S-au dat pe faţă ce sunt, dar tare-s proşti. Ochiţi cu băgare de samă şi nu trageţi până nu s-or apropia îndeajuns, iar de larmă să nu vă spăimântaţi. Pistoalele n-au cum să le mai încarce.

Vorbea liniştit, ca unor învăţăcei şi nu în faţa duşmanului, iar glasul lui le dădea multă încredere.

— Luaţi-i la ochi! Fieştecare câte unul! Foc! porunci el scurt.

Patru tâlhari se rostogoliră sub copitele cailor, iar ceilalţi se opriră încremeniţi. Împotrivire cu arme de foc, şi încă după rânduială ostăşească, nu mai pomeniseră până atunci, de când tâlhăreau ei. Se strânseră laolaltă pentru sfat, răstimp în care Marcu porunci încărcarea sâneţelor. Apoi un călăreţ cu o năframă în vârful spadei se apropie de împresuraţi.

— Ce pofteşti? se răsti Marcu la el pe ungureşte. Stai în loc şi spune, că te aud!

— Să ne daţi banii şi vă lăsăm viaţa şi marfa, răspunse cam fâstâcit solul.

— Ba veţi primi un plumb! Şi de nu vă vedeţi de drum, am să vă atârn în furci la Sătmar!

Vorbele lui Marcu fură auzite şi de ceilalţi, care începură a sudui în gura mare, apoi se strânseră în jurul unuia cu căciulă şi surguci, de bună-seamă căpetenia lor. Furios, acesta dădu pinteni calului şi ajuns în preajma carelor se săltă în şea, răcnind:

— Am să vă spârcui, neguţători de piei de cloşcă! Budos olahok!

— Dar de unde ştii tu că suntem olahi? Va să zică ne purtaţi sâmbetele mai de multă vreme?!

— Nu-i treaba ta! şi tâlharul se îndepărtă înjurând.

— Sunt puşi pe fapte mari! şopti jupân Dumitru, de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit. Ce spunea ăla?

— Prostii! dădu din umeri Marcu. Terminarăţi de încărcat armele? Că am de gând să-i aţâţ un pic, adăugă el amintindu-şi de cum făcuse Gaşpar în încăierarea de la Buda.

Tâlharii stăteau în cumpănă dacă ar fi fost bine să-i atace pe aceşti neguţători ciudaţi, pe care-i pândiseră încă din Kasovia şi care păreau hotărâţi să li se împotrivească. Mai că ar fi dat dosul, de nu se auzea iarăşi vocea lui Marcu:

— Ascultă, mă, tu ăla de te ţii mare căpitan dar ai nădragii împuţiţi de spaimă, de nu-ţi iei haimanalele cu tine şi să-mi fugiţi din cale, corbii au să se desfete cu hoiturile voastre, nătărăilor! Căraţi-vă până nu mă-nfurii!

A fost prea mult pentru răbdarea tâlharilor, dar mai ales pentru căpetenie, care spumegând de mânie porunci un nou atac. Alţi doi se prăbuşiră în zăpadă, însă furiosul căpitan sări peste loitrea unui car şi se năpusti în mijlocul taberei, băgând groaza în vizitii. Din nefericire pentru el, ceilalţi nu l-au urmat şi astfel se pomeni singur faţă-n faţă cu bănăţeanul.

— Cu ăsta mă socot eu! îi linişti Marcu pe ai săi. Grijiţi să nu mai cuteze şi altul, iar dacă o face izbiţi în cal!

Se apropie de tâlhar şi, pe când acesta îşi rotea spada în vânt aşteptându-l, deodată împinse cu putere cangea în deşertul calului, vărsându-i maţele. Cu un nechezat dureros, sărmanul dobitoc se prăvăli târându-şi stăpânul, care apoi sări cu iscusinţă într-o parte.

— M-a ucis! Săriţi, fraţilor! se auzi deodată vocea lui jupân Dumitru.

— Vezi tu, Marine, ce-i, că eu trebuie să văd de oaspetele ăsta nepoftit! strigă Marcu.

— Cutează, bitangule! rânji căpetenia tâlharilor. Leapădă cangea şi apucă spada, de te ţii viteaz!

I se înroşiseră ochii în cap şi, cum scotea aburi pe nări, părea mai curând un taur, gata de bătaie. Dar Marcu trase iute sabia şi din câteva mişcări iscusite îl străpunse pe lăudăros, închizându-i gura pe vecie. Porunci apoi vizitiilor să arunce leşul în faţa carelor, ca să-l vadă ciracii, iar el se îndreptă spre Dumitru.

— Ce păţişi, jupâne?

— Mi-a crăpat ţeasta un nemernic, se tângui neguţătorul.

— N-o fi şi osul, că altminteri n-ai mai fi nimic. Sângele se spală, numai că al domniei-tale a-ngheţat şi musai vai fi să mergi aşa până dăm de apă călduţă. Pune-ţi căciula, că ţine mai bine!

Ascultător ca un copil, Dumitru încercă, dar se văită iar:

— Nu mai încape!

— Ia-o pe asta! îi întinse Marin căciula unui vizitiu. Ori leagă-te ca turcii!

Lăsându-l pe jupân mai puţin înspăimântat, Marcu se îndreptă spre marginea taberei şi văzându-i pe tâlhari cam descumpăniţi le strigă:

— Hai, plecaţi degrabă, după cum vă povăţuiesc, că de nu, aveţi să rămâneţi pe loc alături de căpetenia voastră!

— Mare pagubă ne-ai făcut, jupâne, încercă unul. Se cuvine să căpătăm ceva despăgubire…

— Căpătaţi îndată! Ia dă-mi sâneaţa! porunci Marcu, tot pe ungureşte, deşi îşi dădea seama că ai lui n-aveau să-l priceapă. L-au înţeles însă foarte bine lotrii, care dădură bir cu fugiţii, fără măcar să-şi ridice morţii.

Dumitru răsuflă uşurat şi, uitându-şi parcă rana de la cap, se apropie cu paşi apăsaţi de năzdrăvanul său argat, întinzându-i o pungă.

— Eu socot că nu-i plată îndestulată, dar cum vând marfa îţi mai dau, rogu-te să rămâi în slujba mea de acum înainte. Nici un fel de corvoadă nu vei mai face şi zău că-mi pare rău că nu te crezui de la început că eşti viteaz…

— Lasă, jupâne! Am făcut şi eu ce-am putut, că doar nu era să-i las să te prade. Domnia-ta cum te-ai milostivit de mine la Praga? Despre plată, ce să vorbim? Cât ai să vrei atâta îmi dai, că aşa ne-am înţeles, dar de rămas în slujbă, nici pomeneală. Când voi socoti am să plec şi mă rog să nu fie cu supărare, că nu m-am tocmit ca slugă. Te învoieşti?

Vru să-i dea şi punga înapoi, dar jupânul se împotrivi.

— Zău, nu mă părăsi! Om te fac, de vii cu mine…

Greu şi anevoios drum avură a străbate după ce părăsiră locul unde puseră pe fugă tâlharii, căci după zilele geroase au urmat cele cu moină şi nu arareori roţile se înfundau în glod până la butuc. Tras-împins, pe la jumătatea lui mărţişor caravana pătrunse în vestita cetate a Sătmarului şi ca de obicei trase drept în ograda hanului „Ţapul roşu”, pe care tot bătrânul Ludwig Kass îl ţinea.

Jupân Dumitru fusese nevoit să-şi taie părul şi îşi învăluise capul în nişte feşe de pânză albă, de puteai foarte bine să-l asemuieşti cu un mahomedan. Din astă pricină, nici hangiul, cu care era prieten de ani de zile, nu l-a mai cunoscut, ploconindu-i-se ca unui străin:

— Guten Tag, mein Herr! Womit kann ich dienen?

— Mă faci a râde, jupâne Kass, şi nu prea îmi e în putinţă. Nu cumva uitaşi româneşte? Ce dracu, doar n-ai să mă sileşti să-ţi arăt scăfârlia, că plete nu mai am!

— Tulai doamne! făcu bătrânul hangiu. Domnia-ta eşti, herr Dumităr? Gândeam că un turc este!

— Vezi-bine că eu sunt şi nici prin cap nu-mi trece să-mi lepăd legea mea. Au încercat câţiva tâlhari, pe când veneam încoace, dar n-au izbutit decât să mă lase fără păr.

— Creşte, creşte iară! Sănătos să fii tumneata!

— Păi vezi, asta-i, că nu prea sunt teafăr şi am trebuinţă de odihnă. Poftesc o odaie pentru mine şi câte una pentru cei doi însoţitori ai mei, că vizitiii or dormi la grajduri, ca de obicei.

— Greu este acuma! răspunse hangiul. Mulţi domni ofiţeri aici, la Sătmar. Oaste mult şi odaie puţin.

— Doar n-ai să mă laşi în drum, jupâne Kass, ce naiba?!

— La domnia-ta este odaie, n-ai grijă! La soţi vedem, facem cumva, dar tare greu, se văicări Kass.

— Am înţeles, jupâne, că se va fi scumpit preţul faţă de data cealaltă, dar mă ştii că nu-s un zgârâie-brânză. Ne înţelegem noi! şi Dumitru îl bătu prieteneşte pe umăr. Ce mai face frau Rozalia?

— Murit, astă-toamnă! oftă bătrânul. Singur rămas şi curând şi eu mor…

— Muşcă-ţi limba, jupâne! Ai să mai duci în spate hanul încă treizeci de ani bătuţi pe muche! Ţi-o spui eu!

Marcu ascultă cu plăcere vorbăria celor doi şi se miră cât de limbut se dovedea jupânul său, faţă de vremea când erau pe drum. Îşi dădea seama că meseria de neguţător cere oarecare pricepere şi Dumitru nu ducea lipsă de ea, măcar că românii nu prea se băgau la negoţ. Se vedea însă că nu erau destule încăperile hanului, întrucât nu căpătară decât două odăi, una din ele ocupând-o bănăţeanul împreună cu Marin. Nu era prea mare, dar avea două paturi şi aşternut curat.

Rămas singur, Marcu îşi cântări punga primită de la Dumitru şi o porni prin bazar, unde târgui o sabie, neguţătorul jurând că-i de Toledo. Îşi dădu seama că era făurită la Sibiu ori Braşov, dar ştia că la nevoie putea înlocui cele mai vestite arme din lume. Apoi găsi la un oştean bătrân un dolman destul de arătos, care i se potrivea şi ca mărime dar şi ca preţ, la punga lui cam subţire. Mulţumit de cele cumpărate se înapoie la han, dar când dădu să intre văzu în ogradă o mulţime de gură-cască privind la trei cătane care se împotriveau, cu sabia, unor răitari împărăteşti de vreo trei ori mai mulţi. Primul lui gând a fost să se repeadă în sprijinul celor puţini, dar se opri neştiind dacă nu cumva era vorba de o joacă, întrucât cătanele, deşi ar fi putut da lovituri aducătoare de moarte, parcă se fereau. Nu aşijderea şi răitarii, care ţineau cu orice chip să-i doboare pe cei trei. Privitorii se arătau şi ei descumpăniţi, căci nu era un lucru obişnuit să vezi o astfel de luptă chiar în Sătmar şi în plină zi. În cele din urmă pricepu că cei trei vor fi răzbiţi, dacă nu chiar ucişi. Însă poate că nici acum nu s-ar fi amestecat, de n-ar fi auzit o cătană strigând româneşte:

— Grijă Petre, că-i la tine!

— Români sunteţi, fraţilor? strigă Marcu de pe margine.

— Ba nu, c-om fi păgâni! rânji unul dintre cei încolţiţi.

— Atunci şi eu mi-s de-al vostru! sări bănăţeanul alături de cătane.

Roti sabia şi înţepă în fund un raităr, dar numai ca să-l facă să se întoarcă spre el, să se bată. Încă nu se dumerise dacă era vorba de-o joacă ori de luptă adevărată, dar când se pomeni cu doi împotrivă îşi dădu seama că trebuie să facă faţă, de nu voia să fie străpuns.

— Trage-te în stânga mea! îl îmbie o cătană. Mie Amosie îmi zice.

— Eu mi-s Marcu!

— No, bine Marcule! Loveşte, dar să nu spargi vreunul, că-i bai! Văd că ştii să te baţi, fost-ai cătană?

— Îhî!

Amosie se răsuci pe călcâie ca o sfârlează şi strigă spre un ortac de-al lui:

— Feri, Todoruţ, că te păleşte pe la spate! Dar nu-l ucide!

Marcu iarăşi nu mai ştia ce să creadă şi din nou îl bătu gândul că era numai o zburdălnicie ostăşească, spre a le trece vremea. Cătanele luptau şi râdeau, în vreme ce răitarii scrâşneau mânioşi.

— Din ce v-aţi luat? întrebă el, zburând cu sabia arma din mâna unui raităr.

— Faină lovitură! îi răspunse Amosie cu totul altceva. Mi-a plăcut! Să mă-nveţi şi pe mine!

Se lipiseră toţi patru cu spinarea de zidul gardului şi nu se lăsau, Amosie părând a fi sufletul tuturor, prin grija lui pentru felul cum se luptau ceilalţi.

— Feriţi, plasa! răcni careva de pe margine.

Prea târziu. De pe creasta zidului doi oşteni aruncară un năvod de prins peşte asupra bătăuşilor, prinzându-i laolaltă, nu fără a-şi mai putea căra barem câteva ghionturi, dacă nu chiar pumni.

— No, sfârşit-am feciori! se auzi glasul lui Amosie. De-acum om şedea blânzi, că nu mai avem ce face!

Alţi răitari se năpustiră asupra ghemului omenesc ce se zvârcolea la pământ şi cu mare greutate izbutiră să-şi slobozească tovarăşii, rămânând doar cei patru, ca nişte crapi uriaşi prinşi în plasă. Îi burduşiră bine cu pumnii, după care îi aruncară claie peste grămadă într-o căruţă.

Privitorii începură să huiduie şi să arunce cu pietre în răitari, căci ei ţineau partea cătanelelor iar Marin, care se afla şi el pe-acolo, întreba în stânga şi-n dreapta:

— Oare unde-i duce?!

— La temniţă şi mai apoi la butuc! îi răspunse careva.

Auzind asemenea grozăvie dădu fuga la jupân Dumitru, gândind că s-ar mai fi putut face ceva pentru Marcu, cel puţin.

Îngrijorarea puse stăpânire şi pe bănăţean, care-l întrebă pe Amosie:

— Păţit-aţi de multe ori aşa-ceva?

— Prea des nu, dar se mai întâmplă! îi răspunse Petre.

— Bine nu va fi, dar om scăpa noi cu faţă curată! adăugă şi Amosie.

— Totuşi, ce-au să ne facă? stărui Marcu.

— Câteva picioare în dos, de bună samă, dar mai apoi vor cere despăgubire de la măria-sa, iar jupân vistiernicul are să facă spume la gură suduindu-ne şi o vreme nu vom mai fi slobozi a ieşi în târg.

— Asta pentru voi, care am priceput că sunteţi cătanele prinţului, dar eu mi-s în slujba unui neguţător…

— No, lasă că nu s-or prinde! Or vedea patru cătane şi atât! Dar să ştii că suntem oştenii măriei-sale Radu-vodă Şerban, şi nu ai prinţului, cum ai zis! Auzit-ai de măria-sa?

— Cum să nu, că doar…

— Ruhe! Zum Teufel! se răsti la el unul dintre ostaşii care îi păzeau.

— Fă-te că nu-nţelegi şi nu-i băga în samă! zise Amosie, fiindcă ceilalţi povesteau între ei de parcă lor nu li s-ar fi spus să tacă.

Ajunşi la temniţă, fură pe dată încuiaţi şi li se luară armele, apoi două zile au tot aşteptat, dar, ce-i drept, fără bătaie. Când s-a deschis uşa temniţei, în prag se afla dumnealui Pavel Vlădescu, vel-vistiernicul măriei-sale.

— Mă şi miram să nu fiţi tot voi, Amosie. Crezi că de eşti căpitan şi a prins drag măria-sa de tine am să plătesc întruna toate chiolhanurile voastre?

— Ei au început, cinstite vel-vistiernice, răspunse spăşit Amosie. Noi ne vedeam de drum…

— Behăind ca nişte mieluşei nevinovaţi, nu-i aşa?

— Întocmai, înălţimea-ta!

— Şi ei, lupii, au sărit asupra voastră! Haida de, Amosie, nu mă îmbătaţi voi pe mine cu apă chioară! făcu supărat vistiernicul. Barem aţi găurit pe vreunul? mai întrebă el înseninându-se pe dată.

— Păi cum altfel?! se fuduli Todoruţ.

— Taci loază! se răsti Amosie. Numai ne-am jucat cu ei, o ţâră…

— Mişeilor! îi dojeni boierul cu mai multă blândeţe în glas. Aşa mă amăgiţi voi de fiecare dată şi la urmă plătesc eu toate ulcelele sparte, ba şi doftori şi leacuri pentru oblojire. De-am porni odată spre casă, că nu vă mai pot ţine-n frâu, afurisiţilor… Dar pe tine nu te-am prea văzut, ori ai venit abia de curând?

— Eu mi-s…

— Tare de curând, măria-ta, îi luă vorba din gură Amosie. Dar fain mai ştie a se bate, că nici zece răitari nu-i stau în faţă.

— Atunci îi bine, drăguţă! dădu mulţumit din cap boierul. De oşteni vrednici avem trebuinţă, că azi-mâine luăm calea cătră ţară şi va trebui să înfruntăm şi pe păgâni şi cine mai ştie pe care alţii.

Îi luă apoi pe toţi patru şi-i duse până la tabăra din marginea oraşului, unde Amosie îl chemă pe Marcu să stea împreună.

— Uite că loc îi destul, măcar că şi Todoruţ doarme tăt aici, dar încăpem tustrii! zise el arătându-i cortul.

— Mulţam, dragă prietene, dar eu n-oi rămâne, că mi-s în slujba altui domn.

— Ziceai că eşti la oarece neguţător…

Marcu fu nevoit să-i povestească amănunţit cele pătimite şi cum avea în gând să se vadă cât mai curând cu stăpânul său, aşa cum fusese învoiala, că nu se făcea să nu-şi ţină cuvântul dat.

— Gaşpar-vodă?! Nicicând n-am auzit de el, iar la Moldova acuma-i domn Radu-vodă Mihnea!

— Poate să nu fi ajuns, însă curând are să-i ia locul stăpânul meu.

— No, nu-i bai! De vrei să pleci, măcar că îmi pare rău, slobod eşti, dar nu mai înainte de a-mi arăta şi mie cum faci de zbori spada din mâna duşmanului.

— Bucuros, după ce i-oi da de veste jupânului că am scăpat.

— Norocul nostru că jupân vistiernicul a uitat să ne poprească în tabără, aşa că poţi merge, ori vrei să viu şi eu cu tine?

— Cum să nu? Pofteşte!

La hanul „Ţapul roşu” aflară că neguţătorul Dumitru abia ieri pornise mai departe şi că tare se mai zbătuse şi cheltuise spre a-l scoate pe vătaful său, dar i s-a spus că zurbagiii prinşi atunci fuseseră duşi la Kasovia.

— Uite că iar am ajuns dezbrăcat pe drumuri! se cătrăni Marcu. Bine că am căpătat spada, dar cojocul şi dolmanul s-or fi pierdut. Mă simt îndatorat pentru hainele ce mi-ai dat.

— Nu-i bai! Asta să fie toată supărarea! îl bătu pe umăr Amosie. Hai cu mine la oaste şi poate că se va întâlni măria-sa mai curând cu domnul tău, de nu în luptă, batăr la o beţie…

Aşa se înfăţişă Marcu la aga Cândescu, iar acesta îl primi bucuros, ba îi mai dădu şi bani să se îmbrace ca lumea. Din nou intra în slujba domniei, dar a unui domn pribeag!

Învăţă pe mulţi acea lovitură măiastră, de i se dusese vestea până la măria-sa, care poftise într-una din zile să-l vadă şi el pe dibaciul oştean. Marcu îi împlini voia şi în faţa pribeagului voievod smulse arma la zece oşteni pe rând, deşi se năpustiseră cu toţii asupra lui. Ce-i drept, porunca era ca îndată ce i se va smulge arma învinsul să se tragă într-o parte.

— Unde ai învăţat, flăcăule, asemenea lovituri măiestre? îl întrebă cu admiraţie Radu-vodă.

— De la înălţimea-sa Gaşpar Grazziani.

— Îl cunoşti? Mi s-a spus că eşti din Banat, dar cum de te-ai întflnit cu el?

— Mi-s… vreau să zic… am fost în slujba înălţimii-sale.

— I-auzi, se bucură Radu-vodă. Ce zici, Barbule? se întoarse el către un sfetnic. Tocmai eram în căutarea unui olăcar pentru Grazziani. N-o fi bun flăcăul ăsta?

— Dă, ştiu eu?! răspunse boierul cam îndoit.

— Cum ai zis că te cheamă? îl întrebă domnul, deşi bănăţeanul nici nu-şi pomenise numele.

— Marcu…

— Ascultă, Marcule! Mi-e tare drag de măiestria ta la arme, dar mai de trebuinţă mi-ar fi un om de credinţă să-l trimit la Grazziani şi socot că tu ai fi tocmai nimerit. Ce zici? Nu ţi-ar place să-l mai întâlneşti?

— Cum de nu, măria-ta, numai că nu ştiu pe unde o umbla acuma.

— După ştirea mea, plecase din Timişoara către Stambul, dar oricum acolo vei da de el. În taină, îţi voi spune cele de trebuinţă.

Marcu nu căpătă nimic scris, ci a fost nevoit să ţină minte tot ce poftea măria-sa a-i zice prin viu grai.

— Să-i spui că m-am înţeles cu prinţul Gheorghe Hommonay să lovim deodată: el în Ardeal, iar eu în Muntenia. Când m-oi vedea ajuns la Târgovişte, în scaunul străbunilor mei, atunci Grazziani să mă sprijine cu osârdie şi pe lângă marele vizir dar şi la padişah, să-mi trimită steag de domnie. Să-i mai zici că şi Mollart, ştie el cine-i, pofteşte acelaşi lucru! Ai să ţii minte?

— D-apăi cum? răspunse Marcu, deşi în sinea lui se cam mira cum avea să-i ceară lui Grazziani să dea altuia scaunul domniei.

Căpătă apoi bani de cheltuială şi un dar de la măria-sa, ca să-şi aducă aminte de milostivul domn, după care se înapoie în cortul lui Amosie. Lui îi mărturisi printre altele:

— Nu prea îmi arde de drum la turci, aş trece însă şi pe la Bălgrad, unde am eu o fătucă, pe acolo, prin apropiere, dar tu musai că ştii pe unde-i Mikeslaca…

— Micoşlaca, frate, c-aşa-i zicem noi, românii! îl îndreptă Amosie. Cum să nu ştiu, că doar eu îs de la Ciunga şi numai Cisteiu ne desparte satele noastre.

— Nu cumva o cunoşti pe Iulia Mikeş, stăpâna moşiei de acolo?

— Eu n-am prea avut treabă cu Mikeşii, că la noi stăpân îi contele Teleki. Dar rogu-te să le duci nişte bani bătrânilor mei şi să le spui că trăiesc. De merem la bătaie, după cum îi vorba, îi mai bine să aibă ei parte de avutul meu…

— Bucuros oi duce, iar de le-o mai trebui pot să le dau şi eu, că mi-o dat destul măria-sa.

— Ba, de ţi-s de trebuinţă, ia tu de la mine, se împotrivi Amosie, că ai mei nu sunt aşa de lipsiţi, iar tata chiar se va bucura când o afla că-s în viaţă.