OAMENI ŞI FIARE.

Către sfârşitul iernii acelui an 1617, o perkendi cu flamură verde şi semilună se luase la întrecere cu sloiurile Dunării. Nici n-ar trebui să te mai întrebi cine era stăpânul acestei corăbii, fiindcă în afara vestitului căpitan Kalindudak nimeni nu s-ar fi încumetat să înfrunte fluviul pe o asemenea vreme. Avea toate pânzele întinse, dar vântul care sufla dintr-o parte îi îngreuia mersul, împingând-o într-una către miazănoapte, din care pricină oameni înarmaţi cu căngi se propteau în gheţurile ce se trăgeau înspre malul bulgăresc, spre a-şi putea urma drumul. Mare plată trebuie să fi dobândit Kalindudak, cu toată cutezanţa lui, şi numai aurul îl va fi putut dezlipi de schela Orşovei. Aşa şi era, căci luminăţia-sa Gaşpar-beg, mubaşirul slăvitului padişah, îl îmbiase cu multe pungi pline de icosari. Beyul era tare zorit să ajungă la Silistra, spre a-l mai prinde acolo pe Iskender-paşa. Înveşmântat ca ciobanii valahi de la munte, mubaşirul padişahului scrută firul apei, îngrijorat de plumburiul văzduhului ce prevestea viforniţă.

— De ce nu ţinem malul stâng, căpitan-efendi, de vreme ce pe acolo nu plutesc sloiuri? întrebă el. Trebuie să mergem numai în preajma gheţei?

— De bună-seamă, luminăţia-ta, fiindcă de partea valahă apa-i mai puţin adâncă, iar de ne împotmolim sar diavolii ăia de ghiauri şi ne căsăpesc până la unul.

— Chiar aşa de răi să fie?! Pe asemenea vreme vor fi stând şi ei pe undeva la căldurică, prin bordeie.

— Da' de unde, luminăţia-ta! De când se ştiu, nu se înspăimântă de ger. Fie că e arşiţă, fie că încremeneşte apa, ei tot se încumetă a trece după pradă în împărăţia slăvitului nostru padişah. Aprig neam de oameni!

O pală de vânt răbufni în pânze.

— Se-nteţeşte blestematul viscol. Are să ne cam dea de furcă, numai zăpor de nu s-ar face! mormăi căpitanul.

— Dar mai avem mult?

— Abia trecurăm de cetatea Nigboli şi până la Gernovi ar mai fi o bucată de drum.

— Nădăjduiesc să ajungem la noapte, că de nu, tot zorul ce l-am avut va fi în van, oftă mubaşirul.

— Crede măria-ta că seraskerul s-o încumeta să plece pe astfel de vreme? Are să aştepte limpezirea cerului, dar până atunci noi îl ajungem.

Graba cea mare a lui Grazziani era din pricină că dobândise nu numai scrisori către Iskender, dar şi mii de ducaţi de aur anume ca acesta să-l sprijine la domnia Moldovei. După izbânda de la Drăcşani, din vara trecută, sultanul l-a răsplătit făcându-l vizir, aşa că paşa tăia şi spânzura în cele trei ţărişoare valahe, măcar că dregătorii Porţii dădeau alte porunci.

Atunci, după ce umilise pe văduva lui Ieremia Movilă, a dat-o ca akân unui agă, iar pe fiică-sa, care-i era nevastă lui Koreţki, a dăruit-o aşijderea lui Arslan Kantemir Mârza, hanul nogailor strămutaţi în Bugeac. În acest fel hanul îi era credincios seraskerului, însoţindu-l pretutindeni în luptele lui pe acele meleaguri.

Grazziani aflase că Iskender-paşa strângea oaste spre a porni asupra Lehiei, dar nu putea să uite că în vreme ce el se străduia la Praga cu dregătorii împăratului vizirul de Silistra pusese domn la Iaşi pe Radu-vodă Mihnea, cu toate că marele vizir Halil-paşa îi făgăduise lui scaunul. Astfel şi-a dat seama că nu la Islâmbol, ci la curtea beyului de Silistra se aşezau domniile în ţările române. De nu-l ajungea acuma, abia la Babadag ori la Akerman l-ar mai fi putut întâlni, cu bani mai mulţi şi zile irosite. Pe urmă tot la Poartă s-ar fi înapoiat, dar ca omul de credinţă al lui Iskender-paşa.

— Ce vreme! pufni Kalindudak, trezindu-l din visare. Vezi măria-ta norul acela negru, care se zvârcoleşte ca un balaur înspre nori?

— Da.

— Se pare că o să ne aducă ceva zăpadă, de parcă gheţurile nu ne-ar fi îndeajuns.

Nici nu sfârşise bine vorba, când primii fulgi începură a le biciui obrajii.

— Avut-am gura spurcată! mormăi căpitanul în barbă.

— Şi ce-i de făcut?

— Cum o fi vrerea lui Alah! înălţă Kalindudak braţele spre cer.

Se întoarse pe dată, lăsându-l pe mubaşir cam nedumerit, şi, punându-şi mâinile pâlnie la gură, începu a striga către oamenii săi:

— Ismeeet! Păduche râios! Strângeţi pânzele şi legaţi-le zdravăn cu parâmele. De le sfâşie vântul, bucăţele vă fac şi pe voi, crocodililor! Gedik, Sefih, voi n-auzirăţi trântorilor? Mai cu inimă, netrebnicilor, că vă mut fălcile din loc!

Aşa era căpitanul şi toţi marinarii îi ştiau năravul, încât nu se înspăimântau de răgetele şi ameninţările lui. Îi înjura de mama focului, dar nimeni nu-şi amintea să fi căpătat barem o palmă de la namila de Kalindudak, şi doar nu o dată îl văzuseră în încăierare doborând câte doi deodată. Din pricina asta ţineau la el ca la tatăl lor şi ar fi fost în stare să sară şi în apa îngheţată de le-ar fi poruncit.

— O mai fi mult până la Cernovi?

— Prea departe nu-i, dar apa lenevindu-se prin partea locului ne încetineşte mersul, mai cu seamă că am strâns pânzele. De vâslit, nici vorbă! Abia după vreo două ceasuri s-or ivi zidurile de la Yerkok.

— Dar până atunci se-ntunecă…

— Asta aşa-i, mai cu grabă vine noaptea când e viforniţă, că şi ziua se scurtează. N-ar fi însă nimic, numai să nu ne înţepenim, că altcum aprindem fanare şi mergem la vale cu sloiurile.

Nemaiavând ce să întrebe, Grazziani se trase la adăpost, fiindcă vântul îi şfichiuia faţa cu ace de gheaţă.

— Capitan-efendi! se auzi un strigăt ascuţit.

— Ce-i bre?

— Zăpor la vale!

— Poate-s numai gheţuri, nătărăule! se arătă nepăsător Kalindudak, spre a nu-şi înspăimânta oamenii. N-aveţi teamă, copii! adăugă el. Împingem cu căngile şi trecem mai departe!

Cu o bufnitură surdă, brigantina se izbi de ceva tare şi oprindu-se pe neaşteptate îi prăvăli pe toţi pe punte.

— Nenorociţilor! turlă căpitanul săltându-se. Unde v-au fost ochii, corsari afurisiţi? Am să vă leg la toţi pietroiul de gât, drojdie a meyhânelelor!

— Ce s-a întâmplat căpitan-efendi? se băgă tocmai atunci şi beyul.

Cu greu se ţinu căpitanul să nu-i scape şi lui vreo două vorbe, aşa că se prefăcu a nu fi auzit întrebarea şi nu-l băgă în seamă.

— Sefih, puiule! Ia vezi de nu luăm cumva apă! Mergi şi tu Mimar, scumpule! Luaţi şi câlţi cu voi şi n-aveţi teamă, copii! Alah e cu noi!

Grazziani se minună auzindu-l cum trecea de la ocări la alintări duioase şi zâmbi în sinea lui: „Să iau aminte ca mânia să nu ţină mult, dacă vreau să mă fac îndrăgit!”

— Totu-i în bună rânduială! se auzi vocea lui Sefih. Am rămas teferi.

— Atunci, bravo vouă, dar nu vă trageţi acolo la odihnă, copii puturoşi! Veniţi degrabă sus! îşi îmblânzi vocea căpitanul.

Şi abia acum, râzând mulţumit, se întoarse către mubaşir:

— Am cam dat de bucluc, măria-ta… Da parcă ai zis ceva?

— Cred că am şi uitat! făcu acesta voios. Dar aş pofti să ştiu cum ne aflăm.

— Sloiurile s-au încălecat şi ne-au tăiat calea de la un mal la altul. Încă avurăm noroc să nu ne spargem şi să ne dăm la fund, că pe gerul ăsta nu ştiu cum am fi ieşit la mal. Acum trebuie să ne căznim să ajungem la ţărmul valah, până n-apucă să se năpustească asupra noastră celelalte gheţuri ce ne vin pe urme. De ne prind la mijloc şi mai îngheaţă şi apa, ne strivim.

— Dar valahii?

— Acuma, dădu el din umeri, facă-se voia lui Alah! Ne-om împotrivi şi noi cu armele, la oameni, dar cu năvala apelor n-avem ce face!

Se înnoptase de-a binelea când izbutiră să se priponească la malul dinspre miazănoapte. Vântul năprasnic şi zăpada le lua vederea, dar se străduiră din răsputeri. Începuseră a se strânge troiene pe după trunchiurile copacilor şi, cum ţărmul nu era prea înalt, se şi făcuse o punte de zăpadă, primejdioasă de te-ai fi încumetat a păşi peste ea.

— Mare noroc am avut să dăm de apă adâncă, dar oricum, chiar şi de ne împotmoleam, tot vântul ar fi fost cel care ne-ar fi suflat în larg, spuse căpitanul uşurat, după ce văzu parâma răsucită pe după două sălcii groase.

— Cât va trebui să zăbovim? întrebă solul padişahului.

— Până o sta vântul şi s-or slobozi sloiurile! O zi, două, o săptămână… că doar iarna-i pe sfârşite.

— Altceva n-avem ce face?

— Nici vorbă! De mers pe mal până la Yerkoki nu-i chip, că-i primejdie şi despre oameni şi de la fiare, iar ca să las corabia aici înseamnă să-mi iau gândul de la ea.

— Atunci plec numai eu!

— Dar de acolo mai departe?! zâmbi căpitanul.

— Poate se mai înmoaie viforniţa.

— În acest caz ne slobozim şi noi la vale şi ajungem mai înainte.

— Cum văd eu, nu-mi rămâne decât să mă încălzesc cu o cană de vin fiert.

— Bucuros te-oi însoţi şi eu, luminăţia-ta. Dar ne-om da mai la dos, să nu ne vadă de sus Alah, ori Profetul…

— Pe viforniţa asta, vor fi stând şi ei la adăpost pe undeva.

Cât timp se duse Kalindudak să poruncească fiertura încălzitoare, Grazziani fu din nou furat de gândurile lui. Era îngrijorat de zăbavă, dar cu iarna nu te puteai pune, orice ai fi făcut. Îi era dor de Marcu, pe care nu l-a mai găsit, atunci, după noaptea aceea de pomină din Praga, când se trezise în pat cu două fetişcane, dar poate că oşteanul va fi apucat calea Ardealului, că tare îl mai trăgea aţa la drăguţa lui. Îi veni în minte şi Agnes şi zâmbi cu îngăduinţă. „Până la urmă, tot am s-o iert!” îşi zise. Totuşi, s-ar fi putut ca Marcu să fi căzut prins la curtea lui Bethlen şi acesta avea gealaţi pricepuţi să scoată toate vorbele de la un osândit, iar bănăţeanul său ştia cam multe… „De ce oare îmi frământ eu mintea? Poate că s-o afla în braţele Iuliei şi nici nu se va fi gândind la trebile politicheşti!” Era bucuros însă că-i luase înainte lui Bethlen, scăpându-i din toate capcanele, şi acuma se găsea la doi paşi de Ickender-paşa, „făcătorul de voievozi”…

Nici vorbă ca vântul să se mai domolească şi în curând întreaga brigantină fu acoperită, că abia de se mai zărea din stratul gros de zăpadă. „Copiii” lui Kalindudak, văzând asemenea răgaz neaşteptat, se puseseră pe chiolhan cu erik rakisi, fiert şi îndulcit cu miere. Degeraţi, simţeau cum li se încălzesc vinele de la afurisita de băutură urgisită de Profet pe degeaba, îşi ziceau ei. Dar nu degeaba se împotrivise ca drept-credincioşii să dea pe gât asemenea spurcăciuni, precum ghiaurii, căci pedeapsă cumplită era pentru cel ce-şi pierdea minţile, aşa cum s-a întâmplat şi cu Gedik. În loc să stea la căldurică, l-a pus necuratul să se sumeţească în viscol, pe punte, şi s-a rostogolit în apă şi dus a fost. El, oare se lua la întrecere cu peştii când avea creierii neînfierbântaţi de băutură, s-a dus ca un bolovan la fund, fără să scoată un strigăt ori măcar să ridice un deget deasupra apei.

— Ajunge, porcilor! răcni căpitanul, auzind păţania lui Gedik. Până la urmă, vă apucă pe toţi pofta de scăldat şi n-ar fi mare pagubă să mă scap de nişte lepădături ca voi, dar îmi va fi urât de nu vă mai văd prin preajmă. Zvârliţi toată spurcăciunea de rachiu în apă, că de nu, vă jupoi de vii, lepre beţive ce sunteţi!

Cei care mai aveau câte o fărâmă de înţelegere se ridicară, începură a cotrobăi după ulcioarele ascunse prin diferite unghere şi, căţărându-se pe punte, începură a le goli. Kalindudak ştia însă că afurisiţii pregăteau din vreme vase pline cu apă chioară şi când primeau porunca o îndeplineau, ca să nu-l înfurie pe căpitan, dar altcum nu erau chiar proşti să irosească bunătate de rachiu. Alţii, fiind prea beţi, le răsturnau pe loc, chiar şi peste ei, dar cei mai mulţi nici nu se sinchiseau de pofta căpitanului. Ştiau că după un timp oarecare nici Kalindudak nu va mai întreba de unde s-a ivit iarăşi băutura pe corabie.

Nenorocirea a fost că pentru noaptea ce venea, paza căzuse în sarcina a doi marinari care încă nu se treziseră din îlemi-i safâ, iar Kalindudak nu şi-a dat seama, ori n-a avut pe alţii, mai breji. Dinspre câmpia valahă, odată cu răbufnirile vântului se auzeau şi urletele lupilor, care colindau în haită pe o asemenea viforniţă, dar nimeni nu le luă în seamă. Erau încă departe, iar străjerii, trăgându-şi cojoacele peste cap, au adormit buştean, de cum s-au văzut singuri. Poate că nici nu şi-au mai dat seama când haita s-a năpustit asupra lor trăgând bucăţi de cojoc odată cu carnea de om. Mai apoi, aţâţaţi de mirosul sângelui, lupii se împrăştiară pe corabie, în căutarea altor hălci de carne omenească.

Grazziani simţi duhoarea de lup şi se îngrozi când deschise ochii, văzând colţii ascuţiţi ai fiarei chiar deasupra sa. De spaimă, îşi înfipse mâinile în grumazul lupului, care începu să se zbată şi să se holbeze, sfredelindu-l cu privirea-i sălbatică. O durere ascuţită în umărul drept îi spori parcă puterea, căci un altul îl înşfăcase, străduindu-se să-l scoată din cojoc.