Fuga-i ruşinoasă când nu izbuteşte

Deşi puteai jura cu mâna pe inimă că ploaia ce se aşternuse pe meleagurile bănăţene avea să ţină barem o săptămână, către seară cerul s-a înseninat, spuzindu-se mai apoi de stele, ba mai era de aşteptat şi luna.

Când se iviră cătanele şi pe uliţa cojocarilor, uica Lăzărel îi băgase pe cei doi oaspeţi în fânul din şopru, iar când un oştean mai cocoş se căţără pe scară să scormonească, dădu cu ochii de opincile şi şuba lui Grazziani şi îi fu deajuns, coborându-se pe dată.

— Sunt oieri! spuse el.

— Doar v-am spus că-s doi păcurari, făcu moş Ghilezan. Văzurăţi?

Oştenii plecară mai mult întrebând pe la porţi, fără să mai scotocească prin curţile oamenilor.

Într-un târziu s-a potolit larma căutatului şi lumea s-a tras la odihnă, doar câte un câine singuratic mai urla spre luna ce se ivise de după munte. În liniştea nopţii se strecurau patru umbre: doi oameni şi caii lor, duşi de căpăstru după obiceiul muntenilor. Se furişau să nu fie băgaţi în seamă de careva, căci cei doi nu erau alţii decât Marcu şi Gaşpar, care povăţuiţi de uica Lăzărel apucaseră pe uliţi întunecate să poată ieşi la o margine a târgului, unde socotea el că n-o să fie strajă. Nădăjduiau astfel ca până în revărsat de zori să calce o bună bucată de drum spre cetatea Timişoarei, unde aveau să-şi afle scăpare. Era cam ruşinos pentru solul luminăţiei-sale padişahul, dar dacă ar fi izbândit nimeni nu l-ar fi întrebat cum ajunsese să scape din capcanele întinse în cale.

— Stăăi, că te-am văz't! se auzi o voce tăioasă.

Grazziani duse mâna la brâu, dar îşi dădu seama că n-are armă. Marcu însă se opri, de parcă ar fi fost firesc să întâlnească vreo caraulă. Pe lângă ei se traseră cătanele, împresurându-i.

— Unde-aţi plecat cu noaptea-n cap, măi ficiori? întrebă hotnogul. De unde veniţi?

— De la munte! răspunse Marcu, făcând pe prostul.

— Muntele-i mare, măi omule! De unde anume?

— Apăăi, de la stână!

— Care stână, mă tontule? Asta întreb?

— A lui taica Pavăl.

— Măă, că prost mai eşti! se înciudă hotnogul. Lasă pe celălalt să vorbească! Poate are mai multe grăunţe în căpăţână…

— Nu! N-avem grăunţe! După ele plecăm, să le cumpărăm de la Lugoj, ori chiar de la Cimişoara.

— Mai tacă-ţi gura proastă şi lasă-ţi ortacul să spună! Ce, el n-are limbă?!

— N-are, că-i sârb! răspunse Marcu, stârnind râsul tuturor.

— Lua-v-ar dracu pe-amândoi! se oţărî hotnogul. Haideţi după mine!

— Da' pentru ce? se miră Marcu.

— C-aşa-i porunca şi nu mă mai întreba, nătângule! Cine v-a pus să vă furişaţi pe uliţe lăturalnice şi să nu ieşiţi ca tăt omul pe poartă?

— Apăi alt drum noi nu ştim, dar bucuroşi mergem de ni-l vei arăta.

— Hai numa, că vi-l arăt eu! şi hotnogul porunci să li se ia caii, apoi se porniră în hazul cătanelor, care grijeau să nu se împiedice tontălăii în pietrele de pe uliţă, că umblă ca pe străchini.

Râseră cu hohote, chiar şi cei doi păcurari, care se văzură aduşi tocmai acolo unde ar fi vrut cel mai puţin să ajungă, adică la hanul lui Tănase, unde se întorsese baronul şi acum sforăia, visând că i-ar fi prins. De-ar fi ştiut, Czobor, ce pradă nepreţuită avea sub ferestre, ar fi sărit pe dată din aşternut, dar aşa, cătanele îl lăsară să doarmă, că doar nu era să-l trezească pentru nişte pârliţi de oieri.

Când se opriră în curtea carelor, un oştean zise într-o doară:

— Prăpădiţii ăştia nu cred să aibă bani asupra lor…

Marcu trase cu urechea şi pe loc îi trăsni prin cap ceva năstruşnic.

— Ba avem! se răţoi el. Că nu ni-s săraci!

— Nu zău?! rânji înveselit hotnogul. No, atunci adă-i aici la păstrare, întinse el palma.

Bănăţeanul îşi desfăcu traista şi o aruncă peste cal, apoi se scotoci în chimir şi scoase doi bănuţi de aramă, pe care-i întinse hotnogului. Se mai scormoni, dând la iveală încă vreo doi, după care se uită grijuliu în jur, chipurile, să nu-l vadă vreun străin, şi din sân, după multă osteneală, izbuti să-i mai dea încă patru drahme de argint.

— Na! făcu el mulţumit, ca după cine ştie ce mare ispravă. Văzând însă dezamăgirea oşteanului, adăugă râzând:

— Dar stăi că mai am!

Cum se iviră în palma lui cei doi florini de aur, nici morlacul nu şi-a dat sama, destul numai că ochii hotnogului sclipiră de lăcomie.

— Mai ai pe undeva? iscodi el.

— Ba! Asta-i tot! Banii noştri pentru grăunţe.

— Poate mai are sârbul? nu se lăsă hotnogul.

— Nicicum, că el îi cam slab de minte şi-i pierde!

— Norocul vostru că ai tu mai multă în căpăţână!

— Nici c-ar trebui să-i mai vadă luminăţia-sa, zise o cătană. Cine ştie ce prostie îi îndrugă ăştia şi tăt pe noi are să ne înjure.

— Şi eu zic la fel, răspunse hotnogul, dar nu-i putem slobozi, că or da alţii peste ei. Minteni ce se deschide poarta, îi ţâpăm afară. Margă unde le-a fi voia!

Din păcate îi băgară şi pe ei laolaltă cu toţi ceilalţi prinşi de peste noapte, şi nădejdea lui Marcu se spulberă. Îi povesti şi lui Grazziani, pe sârbeşte, mai mult în şoaptă.

— Bine ai făcut! zise acesta pricepând strădania tovarăşului său. Să n-ai nici o grijă că-ţi întorc eu banii, dar poate că aşa are să ne facă scăpaţi.

— Vedem noi, zâmbi Marcu, fiindcă n-or să aibă poftă să afle şi stăpânul lor că ne-au luat banii. Cu asta am să-i ameninţ.

— Numai de s-ar arăta hotnogul mai înainte.

Ceilalţi, din jur, începură a se răsti la ei, căci mulţi mai voiau să doarmă, fără să le pese că erau prinşi de cătane.

— Mai tacă-vă gura! se răsti careva, şi Marcu nu răspunse, ca să nu fie băgaţi în seamă.

Dăduseră de căldură, din pricina mulţimii înghesuite în încăperea de lângă grajd, şi până la urmă îi fură şi pe ei somnul, aşa că se treziră buimaci, auzind strigăte în ungureşte:

— Sunteţi nişte vite încălţate! Măgari cu coarne… ori cum să vă mai zic?!

Înălţimea-sa baronul se trezise mai curând decât se aşteptau cătanele şi nerăbdător dăduse fuga să vadă prinşii de peste noapte. Cum dădu însă cu ochii de pleava aceea pestriţă, se făcu negru de mânie.

— Nu zic de ţoale, că ele mai pot fi schimbate, dar voi nu v-aţi uitat la feţele lor, să vedeţi ce tontălăi aţi adunat? V-am poruncit să scotociţi din casă-n casă şi nu să-i strângeţi de pe uliţe, dobitocilor! Că au intrat în târg nu mai încape nici o îndoială, urmă el, dar tot aşa de bine s-ar fi putut să vă scape şi de sub nas, proştilor!

Cum să nu fie furios baronul, câtă vreme toate îi mergeau anapoda? Fugise după ei înapoi la Cladova, ba în trecere dăduse şi pârjol prin Borlova, de ciudă că nu le găsise urma. Nu avusese o clipită de răgaz şi tot degeaba. Parcă ar fi intrat în pământ afurisiţii, iar după toate astea şi cătanele luate de la Decsy ca sprijin se dovediră nătânge. „Păsărelele şi-au luat de mult zborul!” gândi el. „În locul lor eu aş fi apucat-o înspre Lipova şi se înţelege că acolo trebuie să le dau de urmă, de-ar fi să ajung chiar şi în Temesvar”…

Se aşternuse tăcerea, nimeni nemaicutezând să scoată o vorbă, când iată că o voce smerită se auzi din odaie:

— Domnule, fă bine şi dă-mi banii!

— Gura! se răsti hotnogul.

— Păi cum? Noi trebuie să plecăm, şi banii ni-s de trebuinţă.

Ostaşul se uită îngrijorat spre baron, care părea a nu fi auzit, întrucât ciobanul nu voia nici el să se dea prea mult în vileag, aşa că vorbea mai pe şoptite. Cum să-i dea prostănacului galbenii?! Norocul lui că Czobor îi întorsese spatele şi se îndrepta gânditor către han şi atunci hotnogul şuşoti ceva unei cătane, apoi spuse către Marcu:

— Mergeţi cu el, că are să vă dea banii!

— No, mulţam! Mergem după cum îi porunca, numai să ne putem cumpăra grăunţe.

Se furişară şi Marcu şi Gaşpar împreună cu oşteanul, în vreme ce tovarăşii lor rămaşi în odaie începură a striga să li se deie şi lor drumul.

— N-aveţi grijă, că nu scapă ei! căută să-i domolească hotnogul. O să le pară rău că n-au rămas cu voi! rânji el, lăsându-i să-nţeleagă cum că aceia aveau să capete o grea pedeapsă. Staţi blânzi, că vă slobod pe tăţi, numai să poruncească luminăţia-sa.

Cei doi şi cu oşteanul se dădură pe după nişte căpiţe de fin, şi când socoti că s-au îndepărtat îndeajuns cătana le spuse:

— Fugiţi şi să nu vă mai prind, că nu mai scăpaţi!

— D-apăi caii! se împotrivi Marcu, zărind la conoveţele din apropiere o întreagă herghelie.

— Luaţi-vă câte unul de colo, că-s mai buni decât mârţoagele voastre. Şi daţi-i zor, că minteni nu vă mai las! îi ameninţă el.

Fără să mai stea pe gânduri, cei doi se aruncară în şea şi dădură pinteni.

— Făcurăm treabă bună, frate Marcule, zise Grazziani când se mai potoliră din galop.

Lăsaseră cu mult în urmă porţile târgului, pe unde trecură fără să-i mai oprească cineva, căci se vede că hotnogul se îngrijise ca nu cumva sloboziţii să deie ochii cu baronul.

— Lăcomia cătanelor ne-a scăpat! râse Marcu.

— Dar şi iscusinţa ta…

— Ba ne-am ales şi cu câte un cal bun, care face cât cheltuiala noastră.

— Toate bune, numai că nu ştim unde ne aflăm şi încotro mergem.

— Trebuie să fie calea Cladovei, şi nu-i rău. Mai încolo ne vom abate în stânga, către soare-apune, adică spre Cimişoara.

— Cunoşti locurile?

— Aşa am umblat întotdeauna, călăuzindu-mă după soare ori stele, şi nicicând n-am dat greş. Acum îi negura dimineţii, dar în cel mult un ceas de vreme are să se ivească şi drăguţul de soare.

Tot cam atâta i-a trebuit şi baronului ca să-i treacă furia şi să se mai întoarcă o dată pe la grajd, spre a vedea ostatecii mai pe lumină. Cercetă cu privirea şi parcă nu-i venea la socoteală, întrucât multora li se dăduse drumul pe furiş, între timp.

— Parcă văzusem şi nişte mocani? întrebă el pe hotnog, căci îi rămăsese în minte faţa nerasă a valahului.

— Au plecat, luminăţia-ta. I-au cunoscut nişte oameni de-ai mei şi le-am dat drumul, că se zoreau.

— Dar de unde atâta grabă? Unde i-aţi prins?

— Pe uliţă.

— Asta ştiu, dar când?

— După cel de-al doilea cântat al cocoşului!

— Unde se duceau cu noaptea-n cap?

— La târg, la Lugoj ca să…

Baronul însă îşi pierdu răbdarea şi-i croi două palme zdravene, înroşindu-i obrajii.

— Ei erau, nefericitule! Pe acolo-i drumul spre Temesvar, vită încălţată! Să-ţi iei trântorii şi să pleci pe dată la Cladova, să nu vă mai văd înaintea ochilor!

Se răzgândi mai apoi şi opri lângă sine vreo douăzeci de cătane, mai pe alese, dar de hotnog nici nu vru să mai audă.

— Pe unde au apucat-o? întrebă baronul aruncându-se în şa.

— Pe poarta Cladovei! răspunse hotnogul, arătând într-acolo.

— Pe dracu! Spre Lipova! porunci el. N-au putut ajunge prea departe. E vreo potecă, ceva, care să lege cele două drumuri?

— Pe la Şanoviţa, luminăţia-ta.

— Cunoşti drumul?

— Da.

— Atunci te fac hotnog! Ia-o-nainte! Dacă fugarii sunt cei pe care-i căutăm, numai într-acolo se vor fi îndreptat. Haideţi!

Cu toţii se avântară după baron cu noua lor căpetenie călărind ceva mai în urmă şi curând li se arătară în zare doi oameni ce păreau că-şi trag caii după ei.

— Ei sunt! răcni baronul pornind în galop.