Paşa de la Silistra

Când Dunărea ajunge în dreptul Silistrei se face mai leneşă, părând chiar a se opri în loc, încântată de minunata privelişte a minaretelor şi a caselor pierdute în verdeaţa grădinilor ce se oglindeau în apele ei de către miazăzi. Caice cu pânze, risipite până hăt-departe, către Borcea ori pe lângă dealurile ce se pierdeau în zare, păreau nişte păsări de apă uriaşe, plutind printre gălăgioşii pescăruşi. Mai la vale, Dunărea îşi desfăcea braţele domoale spre a cuprinde o întinsă bucată de pământ, după care se împreunau în dreptul cetăţii Hârşova şi iar se despărţeau până după Brăila.

Malul de către miazănoapte era împânzit de verdeaţa luncilor, cu acea nuanţă crudă de primăvară, iar apele se revărsau în fiecare anotimp al dezgheţului şi se trăgeau în matcă pe la începutul verii, lăsând în loc roditorul mâl, ca răsplată pentru găzduire. Străduinţa Dunării era zadarnică, fiindcă oamenii de prin partea locului nu se încumetau să-şi agonisească hrana la numai doi paşi de împărăţia turcului. Nu de rare ori se avântau aici şi tot felul de tâlhari, care pustiiau până şi răzleţele bordeie pescăreşti ivite când şi când în preajmă. Atunci cum să se mai închege şi sate înfloritoare?!

Pe partea dinspre miazăzi, bătrâna Dunăre era zăgăzuită de coline înverzite, parcă ridicate anume în calea ei, spre a o face să se îndrepte spre Moldova, ca să-i strângă acesteia apele Prutului şi Şiretului, mai înainte de a se avânta în mare. Pe acele dealuri se află vechea cetate a Dârstorului, care cunoscuse ultimele zile de glorie tocmai în vremea bătrânului Mircea. Acuma se numea Silistre şi se vestea până departe prin sclipirea minaretelor în lumina soarelui, de primăvara până toamna târziu.

Căsuţele localnicilor, mai mari sau mai mici, după putinţa şi punga stăpânului, erau răsfirate pe coasta dealului, de la malul apei până către vârf, toate fiind înecate în verdeaţa livezilor şi în curcubeiele florilor, dintre cele mai diferite. Dar cea mai arătoasă rămânea tot casa sangeak-beyului Iskender-paşa, seraskerul oştilor din Karamania, aşa cum îi plăcea lui însuşi să i se zică. Se poate spune fără greş că era mai curând un loc vremelnic, de popas între două bătălii, căci neostoitul paşă se afla într-o veşnică încleştare, când cu lehii, când cu cazacii, care se amestecau prin părţile de miazănoapte.

Abia sosise de câteva zile şi era gata din nou de ducă, fiindcă veştile de la Bogdan-ili nu-i dădeau răgaz. Afurisitul de neam al Movileştilor, încuscrit prin multe iţe cu şleahticii lehi, voia să smulgă ţara de sub ascultarea Bâb-i Ali, aţâţând la nesupunere. Nu trebuiau lăsaţi în pace, fiindcă gândurile lehilor ţinteau şi mai departe, către Iflak-ili, ca şi spre Erdel-ili.

Iskender-paşa avea ştire de toate umbletele şi uneltirile lor, dar mai ştia că împărăţia luminăţiei-sale Ahmet-Khan, stăpânul lumii, nu mai era în stare să se încumete a-i pedepsi, cum făceau oştile răposaţilor sultani de odinioară. Cu mintea lui ascuţită, paşa de la Silistra socotea că numai învrăjbindu-i pe ghiauri unii împotriva altora ar mai fi putut înlătura primejdia ce se apropia de împărăţia semilunii.

Mai ştia înălţimea-sa Iskender-beg că şi Avusturya, ca şi lehii, tare mai râvnea la cele trei ţinuturi valahe şi se temea ca nu cumva să se mai încerce închegarea lor într-o singură ţară, aşa cum făcuse nu de mult „afurisitul de Mihaly, blestemat fie-i numele în veci”… Dar şi atunci, norocul dreptcredincioşilor închinători ai Coranului a fost că înşişi ghiaurii nu s-au înţeles, ei între ei, ucigându-l cu mâna lor pe ticălosul voievod.

Povestea însă s-ar mai fi putut lua de la capăt şi înţeleptul paşă uneori cugeta că poate nici n-ar fi fost un lucru prost să se închege o singură ţară valahă în loc de trei, dar… el să-i fie sultan! Ar face-o neatârnată de neputincioasa Poartă şi poate că i-ar fi adus pe toţi locuitorii la dreapta credinţă a Profetului.

Toate acestea le gândea Iskender-paşa numai când se afla pe malurile Dunării în scurtele răgazuri de odihnă, căci altminteri era un om cu picioarele pe pământ. Căpătase veşti tainice cum că leşii se îndemnau să înscăuneze la Yaş un domn supus lor, dar totodată Starzer, solul habsburgilor la Istanbul, îl îndemna cu aur greu să sprijine pe Gaşpar Grazziani, ghiaurul ce se afla în slujba saltanului. Ca prin vis îşi mai aducea aminte că văzuse la seraiul împărătesc un tânăr chipeş care se purtase frumos cu el, de parcă ar fi vrut anume să-i fie pe plac. Pe atunci îşi spusese că trebuia să fi fost vorba de vreun grec, dintre aceia care forfoteau în jurul padişahului după slujbe, vânzându-şi şi mama şi tata pentru încrederea unui dregător musulman. Acum, că omul împăratului creştin punea o vorbă bună pentru Grazziani, se schimba socoteala şi se vede treaba că acesta le era la mare cinste curtenilor de la Praga. Dacă era aşa, atunci, făcându-l bey la Yaş pe Grazziani, sprijinit de nemţi, ar fi încurcat iţele şi umbletele lehilor, aţâţându-i pe unii împotriva celorlalţi. Dacă însă treburile ar fi mers mai departe, lesne i-ar fi venit să dea în vileag hainia lui Grazziani şi să-şi supună lui Bogdania…

Uneori gândea cu voce tare faţă de robul său Kuciuk, aceste având răbdarea să asculte tot ce spunea stăpânul său, încuviinţând numai cu capul, că sărmanul avea limba retezată. Iskender-paşa simţea nevoia să se spovedească şi el cuiva, dar spunea că nici prietenul cel mai bun nu putea păstra o taină, decât dacă nu avea darul vorbirii. Nefericitul mut ajunsese astfel prietenul de nedespărţit ai seraskerului, căci nu s-ar fi putut haini luându-l gura pe dinainte.

Cumplita schilăvire săvârşită la porunca stăpânului nu-l făcea să sufere prea mult pe sărmanul rob, credeau cei din preajmă, fiindcă stăpânul îl copleşea cu tot felul de bunătăţi şi daruri, iar când rămânea singur, în lipsa stăpânului, nu avea a da seamă nimănui. Toţi slujitorii îi ştiau de frică micuţului rob şi erau încredinţaţi că se prefăcea a fi mut, dar de fapt îi pâra stăpânului tot ce vedea şi nu-i era pe plac. Era o minciună, dar din astă pricină Kuciuk nu-şi găsise nici un prieten. Nu-i vorbă că în ultima vreme Iskender-paşa îl cam târa după el pretutindeni, anume ca să aibă cui îşi împărtăşi gândurile.

Acum, plimbându-se pe aleea de lângă mal, mutul îl urma asemenea unui căţel, iar din când în când stăpânul se oprea în loc şi-i vorbea.

— Ce-ai zice, bre Kuciuk, dacă l-aş face bey la Yaş pe Grazziani? întrebă el de parcă robul ar fi fost în stare să-i răspundă. Tu ştii bine, prietene, că Bethlen se teme de mânia mea şi că begul de la Bukreş nu mişcă un deget fără a-mi da de ştire, numai afurisiţii de Movileşti mi se împotrivesc într-una. Dacă în locul lor aş avea eu sluga mea credincioasă?

Kuciuk îl privi cu băgare de seamă, dar nu făcu nici măcar vreun semn din cap, ori cu mâna. Ştia doar că paşa vorbea şi singur îşi răspundea, căci lui nu-i era îngăduit să se amestece în gândurile stăpânului. El era ca şi cum n-ar fi fost.

— Dacă izbuti-voi să-i îndepărtez pe lehi punând omul pe care îl vrea Roma casari, toate cele trei eyâlete ar ajunge sub ascultarea mea. Abia atunci doborî-voi mai întâi pe lehi, pe nemţi şi la urmă şi pe trântorii din Instanbul şi… ai să vezi! termină el cu faţa luminată.

Paşii lor străbăteau agale potecile cu prundiş, strecurându-se printre tot felul de flori de primăvară, fără a le băga în seamă. Era în aşteptarea veştii că fusta ce se legăna lângă mal isprăvise de încărcat cele de trebuinţă şi ar fi putut pleca în larg. Pe altă parte, făgăduise lui Gulcicek, o haseki, că va să treacă pe la ea mai înainte şi mai avea şi de întocmit o scrisoare. Totuşi nu se grăbea, căci razele călduţe de soare îl mângâiau ca niciodată, făcându-l pentru întâia oară să-i pară rău să se despartă de frumoasele locuri.

— Eu am să trec pe la Gulcicek, prietene, iar tu vei merge în căutarea lui Dadâr-karamalacul, să fie pregătit cu cele de trebuinţă!

Kuciuk încuviinţă plecând capul şi rămase pe loc, privind după stăpânul care se îndepărta spre încăperile haremului. Nimeni însă nu a văzut flăcările de ură din privirea lui.

Iskender-paşa a întârziat mai mult decât îşi închipuise la frumoasa lui soţie favorită, dar nimeni n-ar fi cutezat să-i zică ceva. Dadâr-karamalacul aştepta răbdător, cu toate sculele la îndemână, şi seraskerul începu:

— Pildă printre emirii neamului Mesiei şi cel dintâi dintre închinătorii lui Issâ ben Miriam, tu cel vestit prin vitejie şi înţelepciune, bey al Memleket-i Erdel, Bethlen Gabor, sfârşitul să-ţi fie cu noroc! Iacă, eu Iskender-paşa, serasker de Karamania şi bejderbey de Silistră, îţi dau de ştire că am pornit împotriva leahului şi am trebuinţă de oştenii tăi să mă sprijine pe de lături, dar mai cu seamă tu să te grijeşti de zahire şi altcum să nu faci! Pentru buna ta credinţă faţă de măritul nostru sultan Ahmet-Khan, nu ai a te teme de afurisitul şi hainul de Homonay, care s-a dat în vileag drept iscoadă a ghiaurilor vrăjmaşi. Mai apoi să ştii că încă n-am căpătat peşcheşul de trebuinţă şi să te fereşti de drumurile Bogdaniei, ca fiind bântuite de tâlhari, de nu vei găsi o altă cale mai lesnicioasă. Şi aşa să ştii că îmi este voia şi rugă şi pace prin supunere faţă de Alah. Eu sărmanul Iskender am poruncit această scrisoare în evasitul celui dintâi Djumadi, în anul sfânt al Hegirei 1026, la Silistre”.

Paşa ascultă răbdător ca Dadâr să-i mai citească o dată ce scrisese, după care porunci un alt hrisov, dar în cuviinţe mai blânde, către Hans Mollart, sfetnicul împăratului de la Praga. I se plângea că i-ar fi trebuit o groază de bani ca să poate umple gurile celor ce nu pofteau pacea între turci şi creştini. De asemenea îi pomenea şi de înscăunarea lui Grazziani, despre care îi dăduse de ştire Starzer, fără să spună nimic de aurul trebuincios unei astfel de trebi.

Kuciuk asculta nepăsător, chinuindu-se să-şi ţină pleoapele deschise, căci somnul se arăta biruitor, dar când stăpânul său isprăvi ce avea de spus, sări pe dată, de parcă nici nu s-ar fi gândit la odihnă. Iskender-paşa pecetlui cu inelul său ceara celor două scrisori şi întorcându-se mulţumit spre rob îi zâmbi prieteneşte.

— Hai să mergem, dragul meu, că ne aşteaptă Elisabeta Movilă şi după câte ştiu eu la ghiauri nu se cade să laşi femeia să te aştepte, fiindcă altcum fuge cu altul.

Râse de unul singur, fiindcă nici Kuciuk şi nici Dadâr nu cutezară.

Străbătură faimoasele trepte ce coborau până la malul apei, acoperite cu un frumos covor de Ispahan însă lăsând să se vadă marmura de Garara. Fusta era pregătită şi nu mai aştepta decât porunca paşei ca să se desprindă de ţărm. Un alemdar purta cele trei tuiuri, deşi s-ar fi cuvenit câte unul de fiecare, dar pe strâmta corabie nu prea era îndeajuns loc. De fapt acesta era şi olăcarul ce avea să ducă scrisorile paşei către părţile soarelui-apune, dar nimeni nu ştia.

Odată ce seraskerul şi oamenii lui se urcară, barcazul se dezlipi cu uşurinţă de mal şi curând se lăsă în voia apei.

— Băgaţi şi vâslele! porunci paşa. Am zor, nevoie mare!

Pe dată se lăsară lopeţile şi fusta îşi luă zborul, întrecând orice alt caic sau luntre întâlnite în cale.

Fiind vreme însorită, fuseseră aşezate pe punte nişte perne pline de puf, ca să poată sta stăpânul şi să contemple priveliştile. Totodată era şi un prilej pentru vătafi ca să şfichiuiască mai sârguincios spinările nenorociţilor lopătari. Erau la întrecere cu Dunărea!

Ştiindu-l pe serasker întins pe punte, Kuciuk se mai uită o dată de jur împrejur şi pe furiş se strecură într-un ungher unde nu putea fi băgat în seamă. Trase o pană de gâscă de la brâu, dar şi un frumos hanger cu lamă de Damasc şi cu o mişcare fulgerătoare o reteză, făcând-o numai bună de scris. Apoi se crestă uşurel la braţul stâng şi, înmuind pana în şuviţa purpurie, scrise: „Prinde olăcarul, că are scrisori de hainie. Este omul ce va coborî de la noi!”. Hârtia, care fusese din vreme pregătită, odată scrisă o răsuci sul şi legând-o cu aţă şi-o vârî în sân, după care se îndreptă liniştit spre punte, lângă stăpânul său.

Trecură în grabă pe lângă zidurile cetăţii Hârşava şi către seară se şi aflau în preajma Ibrailei, unde aveau să tragă la mal, chipurile, să încarce niscai pastramă de oaie şi vreo câţiva ghivirdici proaspăt tăiaţi, spre desfătarea luminăţiei-sale. Nu că nu ar fi putut dobândi aşa-ceva şi în alte părţi, dar mai mult era de trebuinţă să fie lăsat solul tainic, cât mai la îndemână, spre a apuca drumul Ardealului.

Forfota hamalilor ocupaţi cu cele târguite de căpitan îngădui ca olăcarul să se poată strecura de pe vas, însă fără a scăpa de ochii unui lucrător ce căra un butoiaş în spate. Ca un făcut, acesta se răsturnă tocmai asupra lui Kuciuk aflat întâmplător în cale şi, vrând să-l oprească, se împiedicară căzând amândoi la pămânit. Mâna vânjoasă a hamalului apucă pe cea slăbănoagă a robului şi sulul de hârtie trecu pe nebăgate de seamă de la unul la altul. Apoi, sprijinindu-l pe mut să se ridice, o zbughi la fugă pe urmele celor ce coborau. Era şi vremea, căci încărcatul isprăvindu-se fusta şi-a văzut de drum mai departe, măcar că începuse înserarea. Târziu în noapte aveau să ajungă la Isakci, de unde se vor duce cu toţii pe malul celălalt, la Obluciţa. Acolo era aşteptat paşa de oastea lui şi avea să încalece un cal şi să calce pe pământ vârtos.

Taburul turcesc era adormit la acea vreme, dar străzile dădură semn şi mai toată lumea se deşteptă din somn. Bali-beg, om de credinţă şi mutesellim al seraskarului, îl întâmpină chiar la mal, cu adâncă plecăciune, şi toată suita făcu la fel.

— Hoş geldin beg! îi ură el bun-venit.

— Ghiaurii au aflat ceva? întreabă Iskender-paşa de cum puse piciorul pe pământ.

— Nici vorbă, luminăţia-ta. Am pus strajă pretutindeni să nu cumva să plece vreo iscoadă.

— Aferim! rosti seraskerul. Poftesc să prind muierea în aşternutul ei de la Yaş.

— Dacă punem ghiara pe ea bătălia-i câştigată, căci ea este tartorul cel mare. E dracul gol!

— Ar fi bine s-o am la picioarele mele, chiar goală ca un drac! râse Iskender. Să dai ştire că am să răsplătesc în aur pe cel ce mi-o va prinde vie şi nevătămată pe şerpoaica asta trufaşă. Am auzit că la cei patruzeci de ani ai ei se ţine grozav de frumoasă. Ar fi o socoteală… adăugă el gânditor.

— Cam greu să-i ajungi în preajmă, că tare mai e păzită şi de moldoveni, dar şi de oştenii ginerilor ei Koreţki şi Potoţki.

— Banul face minuni, mai cu seamă când e galben strălucitor. Mulţi se încumetă pentru aşa-ceva, numai să se afle.

— Prea-bine, înălţimea-ta! se temeni Bali-beg, oprindu-se dinaintea cortului întins pentru Iskender.

— Mai apucăm să dormim vreo câteva ceasuri, dar la rugăciunea de dimineaţă toate căpeteniile să vină la mine ca să vedem ce facem! porunci Iskender, căscând zdravăn.

Oboseala drumului abia acum se făcea simţită şi fără alte pregătiri se tolăni îmbrăcat cum era şi curând începu să sforăie.

Cum se întâmplă adeseori primăvara, când vremea e schimbătoare, ziua următoare se burzului şi nori mari şi negri începură a goni dinspre miazănoapte către Marea Neagră. Păreau nişte uriaşi încleştaţi pe viaţă şi pe moarte, stârnind spaima pescăruşilor, care ţipau căutând să se ferească din calea lor. Încă nu ploua şi se părea că ploaia nici n-avea să se aştearnă curând, dar oştenii se zgribuliseră, pe când în ziua cealaltă stăteau întinşi la soare ca în miez de vară.

Toate căpeteniile oştirii veniră la ayak divani, iar robii nu mai pridideau să aducă ceştile aburind cu cafea.

— Vitejii mei! începu Iskender. Aflu cu mâhnire că zahareaua de la Iliaş-beg încă nu a sosit şi nici Bethlen nu s-a zorit. Din astă pricină va trebui să mai aşteptăm preţ de o zi-două, după care ne vom repezi până la Yaş.

— Ne-am putea scurta din cale, făcu un agă de beşlii.

— Nu ştii năravul lor de a pustii totul, ca să nu găsim nimic? îl contrazise Bali-beg.

— Ba, are dreptate! se băgă Iskender. Câtă vreme nu află despre noi ce gânduri avem, n-au curaj să pârjolească. De aceea vom porni pe dată, chit că mai înainte vă ceream să mai aşteptăm câtva timp. M-am răzgândit, aşa că daţi porunca de plecare!

Se ridicară cu toţii şi pe rând ieşiră din cort, iar în urma lor se strecură o iscoadă, dintr-acei pe care paşa le îngăduia de îndată ce se iveau.

— Stăpâne! îngenunche străinul, făcând o temenea până la pământ.

— Vorbeşte!

— Elisabeta-doamna cu întreaga curte s-a tras mai către Suceava, aflând câte ceva de pornirea tătarilor.

— Păi unde-i Galga-soltan?

— Deocamdată nu poate trece Turla, că l-au pălit nohaii la el acasă, dar Arslan-aga din Bugeac viene cu trâmba lui în valea Jijiei.

— Bine. Poţi pleca! făcu Iskender, aruncându-i o pungă bine burduşită. Ia-te pe urma curţii domneşti şi de mai afli ceva întoarce-te pe drumul Purlatului.

Se vede însă că era o zi a veştilor proaste, căci nu plecă bine iscoada şi câţiva azapi îi înfăţişară doi prinşi ce fuseseră aduşi de seimenii valahi. Cum dădu cu ochii de ei, paşa se făcu roşu de mânie.

— Cine a cutezat să-i lege?

— Valahii i-au adus aşa, răspunse oşteanul înfricoşat.

— Să fie înfăţoşaţi!

Văzuse că unul dintre cei doi nu era altul decât olăcarul lui, pe oare-l trimisese la Bethlen şi Mollart. Până să-i fie aduşi oştenii români, porunci unui rob negru să le taie legăturile.

— Cum de te-ai lăsat prins? izbucni înciudat Iskender. Şi tu cine eşti? întrebă pe celălalt.

— El îi pricina, luminăţia-ta, răspunse olăcarul. Zoream în calea mea, când mă pomenesc cu ăst blestemat că mă ajunge din urmă zicându-mi că ai poruncit măria-ta să-i dau tot ce am, că avea să se ducă el mai departe. L-am întrebat dacă are vreun semn anume şi mi-a arătat hangerul cu care s-a şi repezit să mă spintece.

— Tuuu? se miră paşa către celălalt. Cine eşti?

Străinul nu scoase o vorbă, de parcă n-ar fi înţeles ce se spune. Tocmai atunci pătrunse în cort Kuciuk şi la vederea celor din genunchi vru să se dea îndărăt, albindu-se la faţă.

— Rămâi, Kuciuk! porunci Iskender şi acesta se socoti pierdut, căci unul dintre cei doi nu era altul decât hamalul de la Brăila.

— Măria-ta! Ştie turceşte, că aşa mi-a vorbit, se băgă olăcarul. Face pe neştiutorul.

— Dar cine v-a legat pe amândoi?! se miră paşa.

— Slugile unui boier, care se aflau la povarnă.

— Ce căutai tu acolo?

— Scurtam calea. Şi văzând că ne încăierăm, au sărit să ne despartă, dar nemernicul a spus că duceam scrisori de hainie şi atunci ne-au dus pe amândoi la stăpânul moşiei. Acela n-a vrut să mă creadă, dar nici pe el, şi aşa ne-a trimis fedeleş la picioarele luminăţiei-tale.

Iskender nu era prea mulţumit de întorsătura lucrurilor, iar muţenia celuilalt nu-i mirosea a bine. Veniră în răstimp şi seimenii, care-i întinseră o taşcă ce cuprindea chiar propriile scrisori, dar şi sulul acela mai mic, scris de Kuciuk. La vederea acestuia, mutul duse mână la inimă. Primul lui gând a fost să se repeadă asupra hamalului şi cu o lovitură bine ţintită să-i închidă gura pe vecie, însă nu prea avea cum să se apropie.

— Pe voi, vitejilor, am să vă răsplătesc cu argint, iar pe stăpânul vostru… cum aţi zis că-l cheamă?

— Vlad Strătescu ot Străteşti, răspunse un oştean, care o rupea binişor turceşte.

— Să-i spuneţi că-s mulţumit că nu şi-a băgat nasul să umble la peceţi, şi să mi se înfăţoşeze când m-oi întoarce! Am să-l fac mare dregător. Bine a făcut cum a făcut. Acum plecaţi!

Oştenii se traseră pe dată, iar seraskerul se uită din nou la necunoscut.

— Vrei să vorbeşti de bunăvoie, că-ţi făgăduiesc viaţa? De nu, am eu ac de cojocul tău. Să vie Selim, gealatul! bătu el din palme.

Atunci prinsul dădu capul pe spate şi-l scuipă pe paşă drept în obraz. Atâta aşteptase Kuciuk! În aceeaşi clipă se năpusti asupra lui, străpungându-l cu hangerul.

— Câine! făcu prinsul spre mut. Voiam să te scap, năpârcă… Un val de sânge înspumat i se ivi între buze şi simţi cum îşi pierde vlaga, prăbuşindu-se la pământ. El mi-a dat scrisoarea! mai apucă să zică, arătându-l pe rob.