Mare spaimă din nimic

Când îşi deschise ochii Mirko dădu de privirea încrâncenată a hangiului, care cu greu era ţinut de cătane să nu se repeadă asupra lui, acum era legat fedeleş.

— Aaa! Va să zică mai trăieşti, câine? spumega el neputincios în braţele oştenilor. Ai vrut să mă jefuieşti, tâlharule?! Îi fi tu faimosul Mirko, dar s-a isprăvit cu tine! Nici mucii nu i-aş da…

— Ia mai taci din gură jupâne! i-o reteză căpetenia caraulei. Mai lasă-mă să vorbesc şi eu, să ştiu ce am de făcut.

— Ce să faci?! Să-i spânzuri, şi pe el şi pe ortacul lui de colo! arătă el spre Kocea, care îşi venise în fire, dar tot legat era.

— Aşa, fără judecată, nu se poate.

— L-ai prins chiar domnia-ta pe când mă jefuia, se răţoi jupânul. De nu era omul meu să-l pălească, pe toţi ne omora ticălosul şi iată că…

— Da' mai isprăveşte odată, am spus! se răsti oşteanul.

Se uită apoi lung la Mirko, de parcă l-ar fi cunoscut.

— Auzit-ai ce ţi se pune în seamă? Drept îi? Tu eşti Mirko?

— Mă cheamă Iancu, iar de acela de care vorbeşte n-am auzit în viaţa mea. Cât despre jaf… am vrut numai să-l sperii pe jupân şi el şi-a făcut spaimă mare din nimic. Iacă, mă jur pe Dumnezeul meu că sunt un om cinstit şi n-aveam trebuinţă de paralele lui!

— Atunci de ce-ai sărit la mine? se băgă iar cârciumarul.

— Ba să-mi fie cu iertare, domnia-ta ai căutat gâlceava.

— N-ai vrut să plăteşti…

— Ba cum de nu, dar n-am avut mai mult decât îmi dăduse alteţa-sa pentru slujba îndeplinită, răspunse Mirko domol.

Oşteanul era nedumerit şi nu ştia ce să creadă, vrând să întrebe martorii ce fuseseră faţă, dar tocmai atunci Kocea făcu marea prostie. Socotind că le va veni în ajutor răvaşul baronului, de care Mirko se vede că uitase, se băgă şi el:

— Ca să vă lămuriţi, n-aveţi decât să cercetaţi la brâul tovarăşului meu, unde veţi da peste scrisoarea luminăţiei-sale baronul Czobor, către alteţa-sa. Nu suntem oameni de rând, ci în slujba prinţului!

— Ce scrisoare? întrebă căpetenia caraulei.

— N-am nimic! se răsti Mirko, fulgerându-l din privire pe Kocea. Vorbeşte în dodii, crezând că vă poate amăgi.

Oşteanul nu-i dădu crezare şi-l scotoci, până află scrisoarea.

— Se vede că tu minţi şi nu văd de ce, câtă vreme eşti în slujba domniei. Ia să mergem noi să duci asta unde trebuie, că parcă spuneai şi de ceva răsplată de la alteţa-sa.

Mirko îşi dădu seama că erau pierduţi, dacă Bethlen avea să citească adevărata veste de la baron. „Dobitocul de Kocea!” îşi spuse el înciudat. „Acum să vedem cum scoatem cămaşa…”

— Văd că ai amuţit. Te pomeneşti că eşti în slujbă de taină, dar nu-i bai, că avem să te ducem la domnul conte Ugrai. El va şti ce să facă.

— Dar cu mine cum rămâne? sări cârciumarul.

— N-ai auzit că a vrut numai să te sperie? Ce mai vrei?

— Aşa sperietură… n-am ce zice! Dar mâncarea şi beutura?

— Să fie pomana morţilor, că nu rămâi în pagubă domnia-ta.

Se întoarse apoi către cătanele caraulei şi porunci să fie legaţi numai de mâini, pentru a putea umbla. Atunci a fost ultima încercare a lui Mirko de a scăpa, dar se zvârcoli degeaba întrucât fu legat pe dată, apoi sub ghionturile oştenilor fură târâţi la cetate şi azvârliţi în temniţă.

Citind răvaşul baronului, contele Ugrai se repezi la principe, căci pentru el era, dar întotdeauna îi desfăcea scrisorile.

— Iată dovada, alteţă, că nu m-am înşelat în privinţa lui Czobor! A fost de bună-credinţă şi nici vorbă de Inău ori Chioar!

— Aici trebuie să fie altceva la mijloc. Unde-i omul care m-a minţit?

— Aici, dar sunt doi. Au fost nemulţumiţi, se pare, de banii ce le-am dat, s-au îmbătat şi aşa s-au dat în vileag.

— Vezi de poţi scoate ceva de la ei cu ajutorul călăului şi pe urmă spânzură-i, fiindcă asta-i răsplata ce li se cuvine, nu bani. Eu mă duc s-o văd pe Agnes, care mă aşteaptă, şi tu, după ce isprăveşti cu ei, vino iarăşi la mine.

Contesa Rozsnyai era într-adevăr în cetate. Nu aşteptase chemarea prinţului, ci parcă un simţământ necunoscut o îndemnase să vină la Deva, împreună cu prietena ei, Iulia, chipurile, să-i ajute într-o încurcătură cu nişte iobagi de pe moşia ei de la Mikoslaka. Aşa se face că „numai ce s-au gândit la ea şi a şi venit”, după cum zise Ugrai în şagă.

Cele două prietene erau nedespărţite şi mulţi dintre curteni le porecliseră „ziua şi noaptea”. Asta pentru că Agnes era albă la faţă, cu ochii albaştri, dar cu părul negru ca pana corbului, în vreme ce Iulia, cu pletele de culoarea grâului copt, avea ochii ca noaptea. Altminteri erau deopotrivă ca statură şi cu forme, rotunjite, dar numai atâta cât să poată suci minţile oricărui bărbat. Şi nu puţini erau aceia care suspinau în urma lor, dar ele încă nu voiau să se supună unui bărbat, măritându-se.

La intrarea prinţului, amândouă fetele făcură o plecăciune adâncă, după obiceiul din ţările Apusului. La rândul său, Bethlen le răspunse fluturând mâna şi zâmbind.

— Acum, că am în faţa ochilor şi „ziua” şi „noaptea”, greu îmi vine să hotărăsc şi nu ştiu cu ce să încep.

— Cu începutul, alteţă, zâmbi şăgalnic Agnes.

— Ba din contră, cu sfârşitul, căci tocmai acuma am căpătat dovada că se cam încurcă lucrurile…

Le povesti apoi în amănunţime tot ce avea de gând şi ce ar fi trebuit să facă ele ca să-l ajute. Nu uită să le amintească şi de viclenia „veneţianului”, care cutezase să-şi trimită iscoadele chiar în Deva. Le ceru să plece însă cât mai degrabă, fiindcă pentru nimic în lume Grazziani nu trebuia să scape, dacă avea asupra lui vreo scrisoare de la habsburgi.

După o vreme se ivi şi Ugrai, care le spuse şi mai multe, cerându-şi iertare că aproape le alunga, dar o caleaşcă trasă de şase armăsari nu le mai aştepta decât pe ele ca să pornească la drum. Şi totuşi plecarea avu loc abia a doua zi în zori, căci prinţul ţinuse să afle mai întâi ce putea scoate Ugrai de la iscoade. Pe de altă parte, se pare că cele două fete veniseră cu treabă la Deva, aşa că trebuiră să umble măcar vreo câteva ceasuri.

La ieşirea din Deva, pe malul Mureşului, două leşuri se legănau în adierea vântului de primăvară. Dar fetele nu se uitară şi nici n-ar fi avut de unde-i şti pe Mirko şi Kocea. Se lăsaseră în voia vizitiului, care ocolea cu dibăcie toate gropile, în vreme ce ele sporovăiau vrute şi nevrute, ca femeile, fără să ia seama la frumuseţile ce le treceau pe sub ochi. Nimic deosebit nu se mai petrecuse şi dacă mergeau tot aşa până în seară aveau să fie între zidurile Caldovei. Dar pe când n-ar mai fi avut mult până la destinaţie drumul deveni din ce în ce mai stricat şi, deşi vizitiul mai încetinise goana, fetele începură a fi hurducate într-o parte şi alta a caleştii.

— Ugrai zicea că turcul e o frumuseţe de bărbat, chicoti Iulia între două salturi. Ai grijă…

— N-am eu teamă, se împăună Agnes. Bărbaţii cu cât sunt mai arătoşi cu atât îs mai proşti.

— Numai că dacă avem să mergem tot aşa până la Temesvar nu vei mai arăta tu nicicum, trebuind să-ţi tocmeşti mai întâi oscioarele.

— S-ar putea să ai dreptate! spuse printre icneli Agnes. Ia strigă tu la trăsniţii aceia de pe capră s-o lase mai domol, că nu mai avem mult.

Iulia se aplecă pe fereastră şi strigă:

— Hooo! Hooo!… mai uşurel, că ne faceţi bucăţele!

Cocişul nu pricepu şi opri caleaşca dintr-odată, încât fetele căzură la podea, încurcându-se în fuste.

— Nu s-a înţeles porunca, luminată stăpână, făcu acesta ivindu-se la fereastră cu căciula în mână.

— Acum îi prea târziu! răspunse Agnes înciudată. Ce mergi aşa, ca bezmeticul? Ne-ai zobit mădularele.

— Să am iertare, luminăţia-ta, dar îi musai să ajungem la Cladova, că prin pădure mai mişună tot felul de jivine, cu patru şi cu două picioare.

— Bine, îngădui Agnes, dar cată să mai fereşti gropile, cât de cât.

— Ce să facem, că aşa-i tot drumul?! dădu din umeri cocişul.

Tocmai se închina şi îşi punea căciula ca să plece din nou, când se auziră în depărtare pocnete de sâneaţă şi strigăte.

— Stai! porunci Agnes. Trageţi caleaşca din cale în vreun tufiş, apoi deshămaţi caii şi duceţi-i cât mai departe, până trece iureşul. Altfel caii o să ne dea de gol!

Cu mare grabă, cei doi vizitii îndepliniră dorinţa contesei. În vreme ce fetele se traseră cât mai adânc în pădure, ei încălecară armăsarii şi o luară la fugă.

— Ne-au părăsit! şopti Iulia înfiorată. Oare bine ai făcut?

— Altcum caii ar fi nechezat şi străinii ar fi dat peste noi, dar aşa, chiar dacă dau peste caleaşcă, n-au ce face cu ea. Iar slugile au să se întoarcă, n-avea tu grijă, că tremură toţi de frica lui Jeno.

Tăcură amândouă, ciulind urechea la fiecare foşnet.

— Se apropie călăreţii! zise Iulia, strângându-se lângă prietena ei, de parcă i-ar fi căutat ocrotire.

— Ba-i numai unul! răspunse aceasta. Se vede însă că după el vor fi puşcat, aşa că musai să se audă şi ceilalţi curând.

Într-adevăr, un călăreţ se ivi în goană dinspre Cladova, dar fără să se uite în dreapta ori stânga trecu mai departe.

— Dacă vor face şi ceilalţi la fel suntem scăpate, şopti Agnes, strângând mâna Iuliei.

Aşa cum gândise contesa, curând apăru şi un pâlc de călăreţi, însă aceştia veneau la pas scrutând fiecare tufiş, de parcă ar fi căutat pe cineva. Când şi când, slobozeau câte o sâneaţă în aer şi răcneau de parcă ar fi fost la vânătoare.

— Să ştii că după noi au venit, zise Agnes.

— Dar au veşmintele ca oştenii prinţului…

— Se vor fi îmbrăcat anume să ne înşele, căci altminteri n-ar fi fugărit pe călăreţul de mai înainte.

De frică se lipiră amândouă de pământ ţinându-şi chiar şi răsuflarea. Auziră chemarea unuia care dăduse de urmele caleştii şi nici nu se clintiră, socotindu-se pierdute.

Alte strigăte şi puşcături, iar când îşi auzi şi numele, Agnes abia mai izbuti să îngăime:

— Auzi?… Pe mine mă caută!

— Ssst! Nu mişca! şopti şi Iulia.

Într-un târziu, când forfota se mai domoli, Iulia săltă puţin capul.

— Au înhămat caii lor şi ne-au furat caleaşca. Iacă, se duc!

— Ducă-se dracului, cu ea cu tot! făcu uşurată contesa. Bine că ne-au lăsat pe noi în pace, adăugă ea şi se săltă cu îndrăzneală.

— Stai, unde te duci! o trase cealaltă.

— Acum, că au plecat, nu mai avem a ne teme. Ar trebui să se arate şi oamenii noştri, ca să putem merge călare.

— Dar dacă şi ei vor fi fost înţeleşi cu următorii?

— Mai ştii?! Oricum se vor înapoia, măcar să ne prindă.

— De ce nu ne-au luat atunci când eram în caleaşcă şi la mâna lor, putându-ne duce oriunde ar fi poftit?!

— Ei, şi tu! De unde vrei să ştiu? Cel mai sigur ar fi să ajungem pe picioarele noastre la Cladova, care nu poate fi prea departe şi de mai stăm ne prinde noaptea.

Îşi sumeseră fustele şi o porniră voiniceşte la drum, dar gata oricând s-o zbughească în pădure în caz de primejdie.

— Cu condurii noştri nu ajungem prea departe, se văicări Iulia.

— N-ai decât să te descalţi.

— Aş face-o de n-ar fi frig. Bune ar fi acuma opincile olahilor, mai scânci fata.

— Ştii că ai dreptate? se opri Agnes. Ia uite ce facem!

Îşi săltă poalele şi cu dinţii sfâşie o bucată bună de piază, apoi se aşeză şi scoţându-şi botinele începu să le înfăşoare, de parcă ar fi fost rănite.

— Gata! făcu ea săltându-se sprinten şi ţopăind.

— Şi cum avem să ne arătăm în lume cu rochia ruptă?

— Tu n-ai decât să faci cum vrei, dar eu îţi spun că aşa pot merge şi până la Temesvar. Nu-mi pasă!

De voie, de nevoie, Iulia făcu şi ea la fel şi râzând cu hohote începură a fugi una după cealaltă de parcă s-ar fi jucat. Dar după o bună bucată de drum osteniră, de abia îşi mai târau picioarele.

— Să ne hodinim oleacă, se rugă Iulia.

— Nici vorbă, că uite, se înserează. Hai! Deodată se opriră însă, uitându-se una la alta. Din depărtare, dinspre Cladova, se auziră strigate pe nume de nişte bărbaţi.

— Sunt oamenii noştri! răsuflă uşurată Iulia. Hai înaintea lor!

— Stai pe loc! o apucă Agnes. Tu n-auzi de unde vin? Cum de-au trecut pe lângă noi, că doar i-am lăsat în urmă?! Dacă au fost înţeleşi cu duşmanii?

— Ai dreptate. Venirăm atâta cale pe jos şi să ne dăm prinse chiar la capăt? Asta nu! Hai să ne pitim!

Spaima de oameni fu mai mare decât cea de întuneric şi astfel pe la vremea cinei, istovite de tot, bătură la poarta cetăţii, mai-mai să se prăvălească la picioarele străjerilor.

— Sunt contesa Rozsnyai… mai apucă să îngăime Agnes şi se trânti, frântă de oboseală, pe o laviţă de lângă poartă.

Străjerii nu mai întrebară nimic ci pe dată dădură de ştire căpitanului Decsy, necutezând să le ducă pe braţe până la el. Acesta veni în grabă, bucurându-se nevoie mare.

— Ce spaimă am tras, luminăţiile-voastre, mă temeam să nu vă fi rătăcit ori să vă fi prins vreun lup, că bântuie multe jivine pe la noi.

Auzind spusele căpitanului, Iulia leşină de frică.

— Vai de mine! se tângui Decsy. Cine m-o fi pus?

Cu toată oboseala, Agnes se ridică şi stropind-o cu puţină apă pe obraz izbuti să-şi trezească prietena.

— Prin ce-am trecut! oftă fata.

— Şi câte mai avem, se strădui să zâmbească Agnes. Lupii sunt nişte vietăţi cumsecade, faţă de om! mai găsi ea putere să glumească. Dă-ne un pat şi un aşternut, că de mâncare nu mai vreau, zise apoi spre Decsy.

Totuşi după ce se întremară cu nişte lapte cald de capră şi îşi încălziră picioarele în apă călduţă, le veni iarăşi chef de vorbă, începând să-şi povestească păţania.

Auzindu-le, Decsy nu se putu stăpâni să nu râdă.

— D-apăi să vedeţi, înălţimile-voastre, cum am primit ştire că sosiţi, am mânat în întâmpinare câţiva călăreţi, ca să vă arate drumul. Tot eu le-am poruncit să tragă din sâneţe şi să strige, ca să-i auziţi la vreme.

— Bine, dar călăreţul acela singuratic, care fugea din calea lor, nu-ţi dă de bănuit? întrebă contesa.

— Gândesc că va fi fost olăcarul nostru ce se ducea la Deva, şi cum îi tânăr şi zburdalnic va fi lăsat slobod frâul calului. Are s-o sfârşească prost într-o zi, cu năravul ăsta al lui.

— Şi cocişii noştri? nu se lăsă Agnes. Cum de au trecut fără a-i vedea şi acum unde sunt?

— Auzind puşcăturile s-au speriat şi ei, şi în grabă mare au fugit până aici pe o scurtătură ca să ceară ajutor. Aflând despre ce e vorba, s-au întors pe dată în calea înălţimilor-voastre, dar nu v-au mai găsit. Atunci ne-am speriat cu toţii şi am poruncit să fie cercetată întreaga pădure. Oamenii mei încă nu s-au înapoiat. Caleaşca ştiţi bine că au adus-o oştenii, găsind-o părăsită. Maaare spaimă am tras! răsuflă uşurat căpitanul.

— D-apăi noi! oftară şi fetele deodată. Mare spaimă din nimic! zâmbi Agnes. Barem de-ar fi mereu numai aşa!