Gaşpar din Gradaţ

— Acum ce-om face? întrebă Marcu pe tovarăşul său de fugă. Scăparăm de hăituire, dar nu pentru multă vreme.

— Se pare că ne-au pierdut urma, răspunse Gaşpar.

— Ce-i drept, nu se mai aud.

— Dar nici nu ne oprim cât mai e lumină, că frunzişu-i cam rar şi lesne putem fi zăriţi.

— Hai la mine, la Borlova, şi ne ascundem vreo două zile, după care poţi să-ţi vezi de drum.

— Tocmai acolo nu! Va fi primul loc pe care-l vor cerceta, câtă vreme ai apucat să le spui că eşti borlovan.

— E drept că m-am cam fălit cu satul meu, dar nici nu mă aşteptam la asemenea întorsătură.

— Viaţa oşteanului numai de astea are parte, şi după veşminte văd că faci parte din tagma lor. Dar s-o lăsăm acuma şi să vedem ce-am putea face. De întors la oamenii mei, nu va fi cu putinţă, aşa că vom merge la Caransebeş.

— De ce tocmai acolo?! se miră Marcu.

— Nu spuneau ei că acolo voiau să mă ducă?

— Ba da.

— Ei vezi? Acolo se află tartorul cel mare, care mă vânează, şi ard de nerăbdare să-l dibăcesc, fără ca el să ştie. Pe de altă parte, cei doi haiduci care au scăpat se vor duce tot la el, căci spre Mehadia ar da peste oamenii mei şi nu le va fi pe plac întâlnirea. Mai curând socot că ne vor aţine calea, pândindu-ne pe drumul către Tamasvar, unde însă vom ajunge mai pe urmă.

— Află, prietene, răspunse Marcu înţepat, că noi bănăţenii îi zicem Cimişoara şi te poftesc şi pe domnia-ta să-i spui la fel, dacă într-adevăr nu eşti turc. Al doilea, eu m-oi duce la mine acasă, că acolo mi-i drumul!

— Bine! râse morlacul îngăduitor. Aşa am să-i spun în veci, mai cu seamă că sunt şi eu oarecum român. Cât despre despărţire, doar n-ai să mă laşi de izbelişte la necaz. Nu prea cunosc limba, nu ştiu locurile, şi cum sunt îmbrăcat nu apuc să trec de prima aşezare şi mă află vrăjmaşii.

Marcu înţelegea prea bine că „turcitul” avea dreptate. Îi şi plăcea tânărul acesta cutezător, căci, deşi îşi lăsase barba mare, se vedea cât-colo că era cu câţiva ani mai tânăr decât el. L-ar fi însoţit bucuros, însă îl trăgea aţa către casă. Şi poate că după aceea n-ar fi zis că nu s-ar vântura iară…

— Hai să facem învoială cinstită. Merg cu domnia-ta până la Caransebeş ori până dai de oştenii ce te întovărăşeau, după care ne luăm rămas bun şi mergem fiecare unde ni-i voia. Mai pe urmă, de-ţi va fi trebuinţă de mine ştii unde să mă cauţi, fiindcă una-i Borlova în tot Banatul.

— Fie şi-aşa! Tot e ceva, că până la Cimişoara nu văd unde n-ar fi primejdios pentru noi şi uite că se înserează, n-am mâncat şi n-am băut nimic toată ziua şi nici adăpost peste noapte nu avem.

— De zorim, cât de cât, trebuie să se arate şi Caransebeşul în calea noastră. Şi de intrăm până închid porţile, aflăm şi ceva odăi la vreun han. De pildă la Tănase…

— Nici asta nu se poate! Bună ar fi o gazdă oarecare, nu unde se vântură multă lume.

— Păăi, să zic că aş şti eu… ceva neam de-al meu, pe uliţa cojocarilor… de va mai fi acolo.

— Trebuie să încercăm, fiindcă ar fi tocmai ce ne lipseşte şi mi s-a făcut şi foame şi sete.

Într-un târziu, se pomeniră chiar la porţile târgului. Aici, altă dandana! Veşmintele lui Gaşpar, deşi de stofă scumpă, erau cam zdrenţuite şi murdare, iar pe deasupra mai erau şi turceşti, ceea ce dădea de bănuit cinstiţilor străjeri ai târgului. A trebuit ca Marcu să îndruge verzi şi uscate, că prietenul său, sârb fiind, fusese prins de turci, că el l-a scăpat, dar cum era cam goluţ, a luat hainele unui paşă ucis chiar atunci… şi aşa mai departe. Poate că şi povestea bănăţeanului să fi prins, ori numai faptul că Gaşpar vorbea sârbeşte ca pe apă, în cele din urmă li s-a îngăduit intrarea în oraş. Dar cel mai mult le-a uşurat treaba punga cu creiţari dăruită de Gaşpar străjerilor, ca să cinstească pentru… izbânda lui asupra turcilor. Când ajunseră la meşterul cojocar Ghilezan, neamul lui Marcu, se aprinseseră luminile pe la casele oamenilor.

— Uică Lăzărel! Uică Lăzărel! strigă Marcu bătând cu un pietroi în poartă. Dulăii lăsaţi slobozi peste noapte se repeziră la poartă, stârnind şi pe alţii din vecini.

— Care-i acolo? se auzi o voce groasă din târnaţ. Cine mă strigă?

— Noi ni-s, uică Lăzărel! Io, Marcu, şi un prieten.

— Ei, că doar nu-i fi tu, Marcule, bată-te nărocu. Păi tu mai trăieşti?

— Vezi-bine! Şi să mai ştii că şi de gârbaci îmi mai aduc aminte, râse feciorul.

— Atunci tu eşti, puiule, râse şi gazda, care ajunsese între timp la poartă, dând cu bâtul după câini. Intraţi, dragii mei, să vă văd în casă la lămpaş, că stele nu-s!

Îi împinse de la spate îmbietor, apărându-i de dulăii care nu voiau să se lase, bagsamă că simţiseră miros de turc

— Bine v-am găsit sănătoşi! zise Marcu şi sărută mâna femeii care-i întâmpinase în prag, apoi îl îmbrăţişă pe cojocar.

— Iacătă-l muiere, ce voinic s-o făcut! se fuduli uica Lăzărel cu nepotu-su… Ha… ha!… râse el cu voie bună. Şi lumea spune că s-o prăpădit…

— Văzut-am şi moartea, nu zic nu, îl întrerupse Marcu. Numai că nu i-o plăcut de ochii mei şi m-o lăsat în pace!

Alte râsete şi voia bună-i cuprinse pe toţi, încât uica Lăzărel de bucurie îl îmbrăţişă şi pe străin. Se mâhni însă când auzi că nu ştie decât sârbeşte, iar când îl mai văzu şi la lumina lămpii că era cu şalvari, se mânie de-a binelea.

— Dă ce m-ai lăsat, Marcule, să mă spurc şi să ţuc păgânu?

— Dar nu-i turc, îi creştin! Numai cu slujba-i la împăratul păgânilor, îl linişti oarecum nepotul.

— Dacă-i aşa, hai să fie, însă mie tot păgân îmi pare până nu i-oi da nişte nădragi d-ai mei şi-o semăna a om. Nu de alta, dar să pot înghiţi bucătura, că altcum mi-ar sta în guşă.

Auzind dorinţa gazdei, Gaşpar se bucură să scape de afurisiţii şalvari, care îl dădeau de gol pretutindeni.

— Hait, gătaţi-vă şi să cinstim câta răchie! îi zori uica Lăzărel. Tu, muiere, dă fuga după nişte afumături, ca să meargă mai slobod beutura!

— Omule, tu te-ai bolânzât, că doar azi îi post şi nu se cade să te spurci. Ia, că mai avem fiertură…

— Las-o ciorilor! o repezi bărbatul. Ţină ele postu, că oamenii-s flămânzi şi osteniţi, iar tu îi pofteşti la zamă?! Fă bine şi adu ce ţi-am poroncit, că aşa se cuvine obrazului… Spune şi tu, Marcule!

— Mai încape vorbă?… Dar mâncăm şi noi ce s-o găsi, că de foame, drept să spun, la amândoi ne chiorăie maţele.

— Las' pă mine! îl bătu gazda pe umăr. Dar turcu tău mâncă şuncă şi cârnaţi? Se spune că nu li-i îngăduit…

— Cât îl ştiu de-nfometat, ar mânca un porc întreg! Cum el îi creştin, nu văd de ce să nu se înfrupte cu dulceaţa cărnii de porc.

Tuşa Ana întinse ştergar curat pe măsuţa de lemn şi, după ce oaspeţii se spălară pe mâini, aduse o pită mare cât roata de car, cu coaja rumenă de-ţi lăsa gura apă, apoi şi celelalte bucate poruncite de stăpânul casei, de ziceai că le aşezase masă pentru o săptămână. Uica Lăzărel se ivi cu un ciup, făcând să sticlească ochii lui Gaşpar, care părea tare însetat.

— Hai să cinstim, copii, şi să deie Domnu belşug de bucate! închină el. Tu, Marcule, să-mi povesteşti de prin ale ţări, pe unde te-ai vânturat, că bagsama că numai noi doi om vorbi.

— Ba i-oi mai spune şi lui câte ceva, dar şi noi am pofti să aflăm ce-i mai nou pe la oraş.

— Păi, ce să-ţi spun?… Numai astăzi s-au arătat nişte cătane din Cladova şi s-au şi apucat de blăstămaţii.

— Din Cladova?!

— Îhî! Cică să prindă un paşă… Marcule! zise el deodată ducând mâna la gură. Nu cumva…

— Ba da! Socot că de el îi vorba.

— Păi nu-i creştin?!

— Numai slujba-i de paşă.

— Atunci să vă dosesc pe dată! Să bag caii la fereală la vreun vecin şi voi să vă îmbrăcaţi ca gugulanii. Vă dau eu ţoale!

Marcu îl informă şi pe Gaşpar despre ce vorbeau şi acesta încuviinţă cu vădită recunoştinţă spusele gazdei, dar nu se lăsară până ce nu goliră răchia, culcându-se târziu în noapte.

A doua zi vremea se strică, de gândeai că era toamnă, şi o ploaie „mocănească”, cernută prin sită măruntă, făgăduia să ţină barem până-n seară.

— Oricum, tot n-ar fi trebuit să plecăm astăzi, spuse Gaşpar. De vreme ce spahii nu m-au ajuns până aici, va trebui să mi se şteargă orice urmă. Gazda noastră va afla ce se mai aude prin târg, iar noi vom sta de poveşti, la o ulcică de vin. Îţi plac poveştile?

— Cu feţi-frumoşi, ori cu balauri? râse Marcu.

— Cu de toate! Oricare om poate deveni balaur, când nu-i făt-frumos.

— Dar nu poate fi făt-frumos dacă-i balaur!

Gaşpar privi la ciupul de pe masă, lăsat de uica Lăzărel ca să le ţină de urât, cu vorbă către nevastă să aibă grijă să fie mereu umplut-ochi, până o vine el. Marcu îi ghici dorinţa şi umplu ulcelele alăturate, aşezându-se în dreptul uneia.

— Dă-i drumul la poveste, domnia-ta, că eu în răstimp oi sorbi din cupă.

— Şi eu la fel voi face, ca să-mi ung gâtlejul şi să-ţi pot depăna viaţa mea cu mai multă uşurinţă. Noroc!

— Noroc!

— Nu sunt pe lume de prea multă vreme, deşi după câte am pătimit s-ar părea o veşnicie. De ţi-o place, te vei învoi poate să-mi însoţeşti paşii pe drumul biruinţei, ori al pierzaniei…

— Faci ce faci şi vrei să mă vântur iarăşi prin lume! Numai că eu am fost până acum în slujba domniei şi m-am săturat să tot pribegesc. Vreau să mă întorc acasă.

— Spui că ai fost în slujba domniei şi te-ai lăsat?!

— Fost!

— Te-au alungat?

— Ba, s-a mazilit voievodul ce l-am slujit şi…

— N-ai dreptul! făcu dârz Gaşpar. Slujba domniei e slujba neamului! Cu toţii suntem într-un fel ostaşi. Domnia e trecătoare, poate fi schimbat domnul, dar slujba rămâne. Trebuie să te întorci!

— Şi domnia-ta? Slujba sultanului e tot aceea?!

— Se-nţelege că nu, dar atunci când fi-voi domn al românilor, tot în slujba domniei am să mă ţin că sunt!

Marcu se uită la el zicându-şi că vinul unchiului său îl cam tulburase pe acest străin de care se simţea legat, parcă fără să vrea.

— Ai toată dreptatea să mă consideri cam zăpăcit, dacă nu nebun, râse Gaşpar. Va trebui totuşi să ştii cine sunt şi ce vreau.

— Chiar te rog să-mi spui, pentru că…

— Ei bine! Află, dragul meu, că eu sunt duce de Naxos şi domn de Paros…

— Uite ce e, prietene, îl opri Marcu. Dacă numai după două ulcele de vin ai început cu prinţii, până în seară ce-ai să mai ajungi? Ia-o mai de jos!

Gaşpar zâmbi cu înţelegere.

— S-o iau altcum, ca să te luminezi deplin, fiindcă nu vinul vorbeşte!

— Mai bine!

— De felul meu sunt din Bosnia, că m-am născut în târguşorul Bihac de pe malurile Ulnei, şi asta poţi s-o crezi.

— De bună-seamă. Văd însă că eşti bosniac şi nu croat, cum spuneai mai înainte. Care-i adevărul?

— Ai să te miri, sau poate nici n-ai să crezi, dar nu-s niciuna nici alta, ci român, numai că celor de pe la noi li se spune morlaci.

— De ce să nu te cred? Am auzit că şi peste Dunăre sunt puzderie de români, ba până prin munţii greceşti din preajma Stambulului găseşti de-ai noştri. Însă mă mir, fiindcă nu prea vorbeşti româneşte.

— Limba noastră este ceva mai altcum ca a voastră, a celor de la miazănoapte, dar se pot învăţa cu uşurinţă una de la alta. Eu însă, trăind mai mult printre croaţi, am ajuns să le vorbesc mai bine limba lor, uitând oarecum pe cea morlacă.

— Ce? Iar eşti croat?

Gaşpar ridică uşor arătătorul, în semn de dojană prietenească şi urmă:

— În Bihac m-am născut, în luna lui Cuptor din 1591, dar în aprilie, anul celălalt, turcii au pustiit oraşul şi părinţii mei au fugit la Gradaţ, ca să scape de pârjolul otoman. Cum eram pe atunci un ţânc, pot zice că la Gradaţ am deschis ochii pentru prima oară, căci pe malul Culpei mi-am petrecut cei dintâi ani de viaţă. Şcoala am făcut-o la Karlstadt, care nu era prea departe, dar cei de acolo încă de pe atunci îmi ziceau gradţanin, adică cel din Gradaţ. Ai priceput acuma?

Povestitorul sorbi prelung din ulcică, închizându-şi ochii, după care îşi şterse buzele şi firele de păr dimprejur cu dosul palmei şi continuă molcom:

— Taică-meu n-a putut să ierte turcilor măcelul din primăvara lui 1592 şi n-a mai avut stare până ce nu s-a înrolat sub flamura lui Mihai-vodă, cel din Ţara Românească, pe când acesta se pregătea să înfrunte silnicia otomană.

— Bun prilej!

— Nu zic ba, dar la Călugăreni… un iatagan păgân curmă pe vecie dorul de răzbunare al părintelui meu, care-şi lăsă oasele prin mlaştinile Neajlovului, fără să aibă măcar o cruce la căpătâi. A rămas în grija voievodului său să-l răzbune, ca şi pe ceilalţi viteji pieriţi atunci.

— Dar ştiu că i-a răzbunat cu vârf şi îndesat! făcu Marcu privind printre gene. Mi-amintesc şi eu de răposatul taica, fie-i glia uşoară, care a luptat tot atunci, dar la Giurgiu. Viteazul domnitor strânsese sub flamurile sale români de pretutindeni, după cum spui domnia-ta.

Ridică ulcica şi lăsă să cadă câţiva stropi pe podea, adăugând:

— Să-i odihnească Dumnezeu pe toţi morţii şi vitejii noştri căzuţi atunci şi întotdeauna!

— Şi pentru toţi aceia care au pierit în slujba domniei, fiindcă şi părinţii noştri aşa au luptat! spuse şi Gaşpar, repetând gestul. Vezi, chiar şi acest obicei îl avem noi, românii din toate ţinuturile, moştenire de la străbunii noştri de la Roma… însă neamurile care m-au crescut apoi n-au avut acelaşi sânge cu mine. Căci după un an s-a stins şi biata maică-mea, ducându-se după tata şi lăsându-mă orfan şi fără sprijin printre străini.

— Tristă soartă! suspină Marcu, înrourându-i-se ochii.

— S-a găsit un unchi, frate cu mama, Ioan de Orsic, să mă adune de pe drumuri, luându-mă cu el la Orsicagrad, dar nu pentru multă vreme. M-a dat mai apoi la o mătuşă de-a mea, tare procopsită, Margareta de Tabis, care avea moşia de la Sused… Dar ce-ţi povestesc eu despre locuri de care nici barem n-ai auzit…?

— Nu-i bai! Zi-i înainte, că cel puţin de atunci ai scăpat de grija zilei de mâine şi…

— Da de unde! Cam de vreo 40 de ani, văduvă şi fără copii, poate că de aceea se va fi gândit unchiu-meu că aveam să-i fiu ca propriul ei fiu, Margareta era o hapsână. Zgripţoroaica m-a primit la curtea ei şi m-a făcut mai mare peste şoimii şi câinii de vânătoare, adică un fel de vătaf peste slugi. Zicea că-mi face o mare favoare, fiindcă avea patima vânătorii şi ţinea la lighioanele ei mai mult decât la iobagi.

— Ca peste tot unde-s nobilii stăpâni, interveni Marcu umplând ulcelele.

— Nu, n-am dus o viaţă uşoară, cum s-ar fi căzut ca nepot al stăpânei, ba pot spune că tremuram, alături de slugi, de frica ei. Din pricina asta, într-una din zile, când un şoim nu s-a mai întors din zbor, m-a cuprins teama şi mi-am luat lumea-n cap, asemenea păsării, care poate că-şi alesese slobozenia.

— Numai din pricina şoimului?!

— Fuga lui a fost ca un semn pentru mine să-mi iau şi eu zborul, ca să zic aşa. M-am însoţit cu nişte neguţători, ca păzitor de marfă, până la Veneţia şi ei mi-au schimbat numele pe limba lor zicându-mi Grazziani, nume sub care m-am băgat în slujba solilor Engliterei. Era sol, pe atunci, sir Henri Wotton, căruia plăcându-i de mine m-a dat şi în grija celui care i-a urmat, sir Dudley Carleton. Oameni cumsecade, aceşti englezi, şi-mi tot cereau să-i întovărăşesc în ţara lor, numai că vezi, ca şi tine, nu mă prea dădeam îndepărtat de plaiurile mele de obârşie.

— Aşa sunt toţi românii făcuţi, să-i apuce dorul de casă, ori pe unde ar hălădui.

— Numai că eu nu mai am casă şi socot să mi-o fac printre cei din neamul meu, răspunse gânditor Gaşpar.

— Aşa se şi cuvine.

— Am stat la Veneţia vreo câţiva ani, până când Paul Pindar, care a ţinut cel mai mult la mine, n-a vrut să mă mai lase acolo nici în ruptul capului şi m-a cărat după dânsul la Istanbul. Oricum, pe malurile Bosforului eram mai aproape de casă decât în îndepărtata Engliteră. Prind cu uşurinţă limbile străine şi în doi ani vorbeam turceşte, făcându-mă tălmaci al solului englez. Eram fericit, bucurându-mă de mare cinste şi la creştini, dar şi la dregători otomani, care i-au şoptit sultanului la ureche şi m-a cerut în slujba lui, fără să mă lepăd de legea mea.

— Nu ţi-a cerut să te turceşti?

— Nici vorbă! Acum vreo 60 de ani, chiar şi fiul dogelui Veneţiei, vestitul Aloisio Gritti, era dregător otoman, dar creştin până la moarte.

— Am auzit şi eu câte ceva despre acela, de la moşnegi, cum că fusese pedepsit pentru că se sumeţise asupra lui Petru vodă Rareş de la Suceava, dar nu prea ştiu cum a fost.

— A vrut şi el să strângă laolaltă cele trei mari ţinuturi româneşti, cum a făcut în urma lui răposatul Mihai cel Viteaz şi, ca şi el, a plătit cu capul. Vezi numai că Gritti ar fi vrut ţara pentru sine şi fiii lui, şi de aceea n-a putut făptui Dacia în vechile ei hotare.

— Eheei! Dacia… De copii visăm, din poveştile bătrânilor noştri, la acea ţară de odinioară, dar oare se va mai ridica vreodată?

— Trebuie! răspunse Gaşpar cu hotărâre. Însă Dacia se va face cu sabia în mână, aşa după cum a încercat Mihai-vodă, şi nu cum ar pofti craiul Bethlen Gabor, prin treburi politiceşti. Eu am să îmbin şi una şi cealaltă şi voi da viaţă unei Dacii în fruntariile ei fireşti.

— Cuuum?! se miră Marcu, crezând că nu auzise bine. Şi domnia-ta voieşti…

— Vezi-bine! Şi nu-i basm ce-ţi povestesc. Eu sunt solul padişahului ca să fac pace cu austriecii şi, dacă izbutesc, împăratul creştin mi-a făgăduit scaunul Ardealului, ori al Moldovei, ori al Ţării Româneşti, numai că eu le vreau pe toate trei laolaltă!

Marcu dădu peste cap ulcica plină crezând că visează, ori se va fi îmbătat… Tânărul din faţa lui, care avea cam acelaşi număr de primăveri ca el, îl vrăjise cu vorbe trimise drept la inimă. Se vedea că era un om ales!… şi începu a se simţi stânjenit să stea la masă cu el, bând împreună ca doi ortaci de aceeaşi tagmă.

— Atunci cum de-au cutezat tâlharii să se atingă de măria-ta?

— Oamenii aceia erau năimiţi anume să mă prindă, căci ştiau lucruri tainice dintre mine şi prietenii mei. Ce mă îngrijorează însă este că duşmanii au pus mâna pe acest inel, care nu putea fi decât la un om de mare credinţă.

— Vor fi pus mâna şi pe om…

— Altcum nu se poate! încuviinţă Gaşpar şi se scotoci la brâu, de unde trase un pergament.

Marcu nu ştia citi nemţeşte, abia o rupea cu vorba la nevoie, dar cunoştea destul de bine peceţile împăratului creştin.

— Iată, continuă Gaşpar, am aici făgăduiala că mă va pune în locul lui Bethlen, dacă izbutesc să închei pacea cu turcii. Teamă mi-e că asta căutau tâlharii şi trebuie s-o spun pe faţă că mare ispravă făcuseră. De nu te iveai tu, prietene, cine ştie unde mi-ar fi zăcut oasele în ceasul acesta…

— Să te fi ucis? De ce n-au făcut-o pe dată?

— M-ar fi dus la stăpânul lor şi acesta, poate chiar Bethlen, dacă ar fi trimis sultanului scrisoarea, două parale n-ai mai fi dat pe pielea mea umplută cu paie şi aruncată în Bosfor. Aleluia vise, şi nici pacea nu s-ar fi încheiat, spre marea bucurie a unora. După cum vezi, ţie îţi datorez viaţa, şi n-ai să mă laşi de azi înainte să rămân din nou singur!

— Vezi, măria-ta… începu Marcu vădit încurcat. Eu am fost în slujba domniei şi măria-sa Tomşa m-a slobozit…

— Şi cu ce te-ai ales?

— M-a răsplătit cu aur, răspunse Marcu, dând la iveală brâul de piele unde-şi ţinea averea dobândită până atunci.

— Nu cu aur, prietene! Nu aurul domnitorului îţi poate răsplăti inima vitează, cu aur se plăteşte şi nemernicia, dar aurul e înşelător şi se poate pierde, numai gloria neamului tău rămâne în veci!

Gaşpar nimerise din plin mândria lui Marcu. Aproape că se şi înduplecase să-i facă pe voie, barem un an… şi pe urma o mai vedea!

— Cum le zici măria-ta, nu poate omul să nu te urmeze… Aşa să fie!

Cuvintele înflăcărate împreună cu ulcelele de vin golite încălziseră inimile celor doi şi deodată, ca la un semn, se ridicară şi se îmbrăţişară cu căldură.

— Şi când zici că să se facă pace între turc şi neamţ? reluă Marcu, nerăbdător să afle cât mai iute ce va urma să fie.

— De îndată ce mă văd în Praga, am şi căzut la învoială.

— Păi să-i dăm zor, să se întâmple cât mai curând!

— Tot aşa poftesc şi eu, numai că duşmanii nu mă lasă şi se dau de ceasul morţii să mă înlăture. N-ai văzut? Cine ştie ce ne mai aşteaptă şi de acum încolo…

— Cred că ar fi fost mai nimerit să fi apucat drumul pe la sârbi şi să nu te fi avântat pe la noi, unde nu sunt suferiţi păgânii.

— Ai dreptate, dar atunci cum te-aş mai fi întâlnit? râse Gaşpar.

— Soarta tot m-ar fi scos în calea măriei-tale.

— Aceeaşi soartă mi-a şoptit şi mie că prin calea de la miazăzi se scurg toate chervanele şi solii, iar veneţienii sunt numai la o palmă de loc. Tot ea mi-a spus că se şi pregătise o capcană ca să nu mai ajung decât în faţa sfântului Petru, la poarta raiului.

— Veneţienii? Ce treabă au cu înălţimea-ta?!

— Dogele încă se află în război cu sultanul şi nu-i este deloc pe plac dacă împăratul creştin încheie lupta cu turcul. Pacea să vie cât mai târziu, ca să fie slăbită puterea turcului.

— Păi, n-ar fi mai bine?

— Ar fi, dacă austriacul ar mai avea putere să ţină piept, dar s-a sleit de tot. Eu pe el îl scap, dacă-i aduc pacea din partea turcului. Pe de altă parte şi sultanul s-a săturat de hărţuielile dinspre miazănoapte şi pofteşte să se împace. Vezi, deci, că greu n-ar fi, de nu şi-ar băga coada oamenii dogelui. Pentru asta am apucat calea Banatului, şi de s-ar fi ivit altă primejdie prietenii mei de la Praga m-ar fi înştiinţat, cum de fapt au şi făcut-o, dar în alt fel.

— Asta n-o mai înţeleg.

— De tine nu mă feresc, Marcule, şi iacă, ţi-oi spune: un căpitan, Hans Oster, avea să-mi iasă în întâmpinare pe aste meleaguri şi să-mi fie călăuză. Nu putea veni cu oaste, nefiind ţara lor, dar şi numai el singur tot ar fi fost de folos. În locul lui au venit însă cei pe care-i ştii, cu inelul şi cu vorbele tainice de cunoaştere. De asta cred că Oster a încăput pe mâna duşmanului care, ardelean ori veneţian, va fi aflat taina mea.

— Dar barem să fi luat câţiva spahii în preajmă, când te-ai întâmpinat cu tâlharii…

— De unde să ştiu? Mi-au spus că Oster mă aşteaptă în pădurea alăturată. Turcii nu trebuiau să afle de umbletele mele în afara poruncii padişahului, şi aşa am căzut în capcană. Am avut noroc cu tine!

Din nou goliră ulcelele, dar începuse a li se face foame.

— Parcă a mai rămas ceva de la cină, zise Gaşpar uitându-se prin odaie. Pe lângă plănuiri, mai avem trebuinţă şi de câte ceva pentru burtă, o dădu el pe glumă.

Marcu se ridică şi ieşi din odaie, întorcându-se curând cu uica Lăzărel, care nu mai era aşa de vesel ca în ziua trecută.

— Mai întâi rogu-mă de iertăciune că muierea mea cea proastă nu cutează să vină înlontru cu nescar bucate, dar nu întârzie.

Se aşeză la masă şi, umplându-şi şi el o ulcică, închină:

— Năroc să dea Dumnezeu şi numai bine! De rele, aibă parte răii!… Apăi, copii, veşti bune nu am a vă da, decât numa că paşa de la Cimişoara a dat socoată pentru toate răutăţile ce le-a făcut şi s-a dus dracului!

— A plecat? întrebă Gaşpar, după ce Marcu îi tălmăci vestea.

— Ba! I-a retezat careva beregata, că s-au ridicat toţi oamenii din târg asupra lui, cu furci şi topoare, pustiind cetatea.

— Am spus mereu că Hadâr e un prost, făcu Gaşpar cu ciudă. Un desfrânat şi un beţiv, care n-a ştiut să se facă iubit nici măcar de oştenii lui. Nu-i nici o pagubă, numai că pentru noi nu va fi bine.

— De ce?! se miră Marcu. Ce-avem noi cu el?

— Dacă-i răzmeriţă la Cimişoara, are să fie greu să trecem printre cei de acolo şi eu am nevoie de oşteni de pază pe mai departe. Aşa, vom fi siliţi să ne strecurăm într-ascuns, ceea ce nu se prea cuvine pentru solul padişahului. Dar de cătanele de aici ce mai ştie?

— Păi asta-i potca! S-a aflat că doi drumeţi, din care unul îmbrăcat ca turc, au pătruns aseară şi Czobor o poruncit să fie încuiate porţile până or fi aflaţi ăi doi, răspunse gazda.

— Ce-ar trebui făcut? Că n-aş vrea să paţă ceva uica Lăzărel…

— Se-nţelege! zâmbi Gaşpar. Plecăm înainte de a ne prinde aici!