Răzmeriţa

Azapul de strajă la poarta cetăţii, om trecut de prima tinereţe avusese şi el un fiu care ar fi putut fi de vârsta băiatului ce plângea deznădăjduit că nu-i îngăduia să iasă în târg. Fu cuprins de înduioşare şi-i zise cu voce părintească:

— Bre Ali, de ce nu pricepi tu că-i spre binele tău să nu te duci printre afurisiţii de ghiauri de-afară? Nu-i auzi cum răcnesc pe limba lor spurcată, împotriva noastră? Mai pe urmă, om mai vedea!

Tânărul chiar să fi vrut n-ar fi putut scoate o vorbă, plângându-şi soarta blestemată.

— Ce ţi-e şi cu copiii ăştia mofturoşi! Cum nu le faci pe voie, cum bocesc. Ruşine! Hai, nu mai plânge! Omar al meu n-ar fi făcut ca tine… ori mai ştii?!

Oşteanul îşi şterse pe furiş o lacrimă, după care se întoarse spre Ali:

— Păi dacă zici că luminăţia-sa însuşi te-a trimis în târg, se cheamă că-i mai mare decât Ibrahim-efendi, aşa că eu nu m-oi pune cu porunca stăpânului. Te las să treci. Hai!

Îl apucă binişor pe după umăr şi-l îndreptă spre ieşire. Tânărului prinse a-i zvâcni inima, nevenindu-i să creadă că-l lasă cu adevărat. Se opri o clipă uitându-se întrebător în ochii azapului, dar văzându-i zâmbetul se aplecă pe dată şi-i sărută mâna cea aspră şi bătătorită, apoi o zbughi spre lumea celor vii…

— Copil! Ce să-i faci? murmură în urma lui oşteanul, privindu-şi mâna sărutată şi stropită de lacrimi. Copil! mai zise el ridicând din umeri.

Ibrahim Tavâl nu s-a întristat şi nici nu s-a mâniat când a dat peste leşul lui Hadâr, încredinţat fiind că aşa era firesc sa sfârşească un ticălos ca el. Simţea că i se luase o piatră de pe inimă şi dacă s-ar fi aflat de faţă cu ucigaşul l-ar fi răsplătit cu două pungi burduşite… „Dar cine s-o fi făcut?!” se gândea el, când îi veni în minte faţa înspăimântată a lui Ali, pe care-l găsise în apropierea porţii. Ce-i drept, atunci nu i s-a părut chiar aşa, dar acum… „Să ştii că băiatul l-a văzut pe făptaş şi încerca să fugă de frica lui”, îşi zise. „De bună seamă că şi ucigaşul l-a văzut pe copil şi acum îl caută să-i sucească gâtul. Asta-i! Pentru asta se speriase bietul Ali”…

Porunci să fie ridicat leşul, urmând a fi îngropat după datina musulmană, apoi gândul îi fugi iarăşi la tânărul martor, care-şi căuta scăparea pe undeva pe la poartă, căci de ieşit nu mai apucase, de bună-seamă.

— Să fie adus la mine Ali! porunci el oştenilor din preajmă, fără a numi pe careva anume. Cătaţi bine şi pe dată să mi-l înfăţişaţi!

După vreo două ceasuri de cercetare, se întoarseră pe rând, fără ca vreunul să fi dat de urma băiatului.

— Aţi scotocit peste tot?

— Da!

— Nimic?

— Parcă l-ar fi înghiţit pământul, de nu va fi apucat să iasă pe poartă nevăzut de nimeni, răspunse unul.

— Mai ştii…?! făcu gânditor Tavâl. Chiar aşa s-o fi întâmplat! Poate că se află undeva în pământ, căci pe poartă n-avea cum să iasă. Dacă vedeţi urme de pământ proaspăt, săpaţi şi poate daţi de leşul băiatului.

În răstimp se ivi şi Kerim-efendi, alaybeyul ce-l pierduse pe Gaşpar, uluit de vestea căzută ca un trăsnet.

— Nu cumva şi pe beyul meu l-or fi căsăpit? întrebă el în şoaptă.

— N-are nici o legătură una cu alta, i-o reteză dizdarul. Numai în oraş trebuie cercetată pricina şi socot că este fapta vreunui ghiaur, strecurat pe furiş, ca să nu mai fie traşi copiii în ţeapă, cum poruncise răposatul. Dacă s-ar fi îndeplinit nesăbuita poruncă, abia atunci…

Nu-şi putu însă urma firul, căci la picioarele alaybeyului se năpusti un spahiu, suflând ca un gânsac.

— Ce veste, Mahmud? Aflat-ai cumva băiatul? întrebă Kerim.

— Înălţimea-ta, eu vin din târg şi abia scăpai cu zile. S-a strâns puzderie de lume, cu furci şi topoare, izgonindu-ne cu pietre. Acuma vin asupra cetăţii şi nu cred să mai fi scăpat vreunul dintre ai noştri, de nu va fi avut cal.

— Asta ne mai trebuia! se încruntă Tavâl. Aşa-i când îşi bagă Şeitan coada. Am zis eu să nu-i răscolim pe blestemaţii de ghiauri cu porunca…

Se opri însă, fiind de faţă şi Kerim, despre care nu ştia în ce ape se scaldă.

— A vrut să-l găsim pe Gaşpar-beg, încercă sfios alaybeyul să ia apărarea răposatului paşă.

— Pe dracu! înjură dizdarul. Nici nu ştim măcar dacă-i prins ori se va fi aflând undeva la taclale, iar noi dăm vina pe ghiauri. Dacă treaba a fost ticluită mai dinainte, după cum ai spus, atunci oricum nu i-ar da drumul solului, chiar de-am ucide pe toţi locuitorii Tamasvarului. Acuma cum să mai ieşim din cetate să-l căutăm?!

— De, ştiu eu? ridică din umeri Kerim.

Din afara zidurilor se auzea mare larmă şi strigăte de furie, ba şi câteva împuşcături răzleţe.

— Să potolim mai întâi mulţimea şi să-i trimitem pe la casele lor, gândi Tavâl cu voce tare. Pe urmă om vedea!

— Să nu dau o roată cu spahiii mei? se băgă alaybeyul.

— De ei aş avea trebuinţă în alt chip. Cu toţii să fie strânşi în preajma porţii şi să aştepte călare până oi face eu vreun semn.

— Bucuros! încuviinţă Kerim, căruia mintea îi rămânea în urma braţului.

Tavâl porunci ca întreaga suflare a cetăţii care putea să ţină o armă-n mână să se adune în faţa porţii celei mari. Mai porunci să fie aduse încă două balimezuri şi să fie îndreptate asupra mulţimii.

Dar în loc să se înspăimânte, ghiaurii începură a arunca cu pietre la vederea celor două guri ameninţătoare. Ba unii loveau cu toporul în poarta de lemn, aşa că nu mai era vreme de pierdut. Dizdarul încălecă pe un armăsar arăbesc şi, în fruntea spahiilor, porunci să se deschidă poarta.

Văzându-l, şi cei mai îndrăzneţi se traseră îndărăt, lăsând un loc gol între răsculaţi şi oşteni, care nu se clintiseră încă. Atunci se ivi crainicul cetăţii, binecunoscut târgoveţilor, şi, îndreptându-se călare spre mulţime, începu a striga:

— Ascultaţi, oameni buni! Înălţimea-sa Hadâr-paşa a fost ucis mişeleşte de…

Fu însă acoperit de tumultul mulţimii, a cărei frenezie nu mai cunoştea margini. Huiduieli şi chiote i se adresau fostului paşă plecat pe lumea cealaltă, cu urarea de a se opri numai în fundul iadului.

Tavâl zâmbi mulţumit, văzând întorsătura pe care o luau lucrurile, aşa că făcu semn crainicului să urmeze porunca dată.

— Înălţimea-sa Ibrahim-efendi, dizdarul cetăţii noastre, a hotărât să vă trageţi fiecare pe la căşile voastre, fără stricăciune, şi nici o sminteală nu vi se va face pentru răzmeriţa, asta.

Bucuria răzvrătiţilor deveni fără margini şi chiotele îl siliră la o destul de lungă aşteptare. Abia într-un târziu izbuti să continuie:

— Porunca straşnică este ca nimeni să nu adăpostească ori să ajute pe ucigaşul milostivului nostru stăpân…

— Huooo!… Huooo!

—. ci, ca un cinstit supus, să se înfăţişeze la dumnealui Ibrahim-efendi oricine va şti despre ucigaş…

Ultimele cuvinte fură din nou acoperite de larmă, dar dizdarul nu se mânie, fiindcă nu-i păsa dacă se va afla vreodată cine a scăpat lumea de un asemenea ticălos.

—. aşijderea, cine are vreo ştire de locul unde se află luminăţia-sa Gaşpar-beg, solul măritului nostru padişah, Alah să-i hărăzească zile fericite…

Oamenii păreau a nu mai da ascultare poruncilor, ba unii chiar începură a părăsi locul, îndreptându-se spre casă. Încetul cu încetul, toată acea mulţime, zăgăzuiţi numai prin dibăcia lui Ibrahim Tavâl, pieri ca prin farmec şi liniştea se aşternu deasupra oraşului.

— Aferim, dizdar-efendi, zise încântat alaybeyul. Domnia-ta ai fi bun de beylerbey, şi n-am mai avea nici un necaz.

Ibrahim primi măgulit cuvintele stambuliotului, gândind că i se va duce vestea la Poartă de isprava lui.

— Avem să dăm noi şi de urma celui pierit. Trimitem olăcari în tot vilaetul Tamasvarului, precum şi iscoade şi nu se poate să nu dăm de el, cât de curând…

Reintrând în cetate, Tavâl porunci scotocirea tuturor cotloanelor, doar de va da peste Ali, căci era de datoria lui să-l afle pe făptaş până a nu veni viitorul valiu. Ştia că de la băiat ar fi putut afla ucigaşul, pe care l-ar fi pedepsit pe loc cu moarte uşoară, ca răsplată pentru fapta lui bună.

În căutarea lui Ali s-au scos până şi pietrele care se mişcau cât de cât, dar zadarnic. Nimeni nu s-a gândit la paznicul porţii, iar peste ziduri numai păsările cerului ar fi putut trece. Dar vestea ajunse în cele din urmă şi la bătrânul azap Iusuf, cel care-l făcuse scăpat pe copil, şi cum auzi se şi înfăţişă dizdarului.

— Stăpâne, eu sunt vinovatul!

— Tuuu?! se miră Tavâl, nevenindu-i a crede. Tu să-l fi ucis pe Hadâr-paşa?!

— Nici gând, efendi! Eu însă am dat drumul, pe poartă, lui Ali. Abia acum am aflat că-l caută pretutindeni, şi iată-mă-s!

— Cum i-ai îngăduit să plece, câtă vreme poruncisem să se încuie porţile? Pentru ce n-ai ascultat?

— Începuse a plânge şi mi se rupea inima, dar mai pe urmă, când auzii că-i căutat, nu mi-a mai părut rău de ce-am făcut şi am venit eu în locul lui să capăt osânda.

— Tu crezi că Ali?… holbă ochii Tavâl.

Iusuf încuviinţă în tăcere.

— Ţi-a mărturisit-o chiar el?

— Să-mi fie cu iertăciune, nu, dar altul n-avea cine, că nimeni nu s-ar fi putut apropia de gâtul înălţimii-sale, în afară de el.

În mintea dizdarului se făcu lumină, dar rămase uluit de uşurinţa cu care bătrânul azap se învoia să treacă el drept vinovat.

— Ştii că asta înseamnă să-ţi pui capul, dacă zici că tu l-ai omorât pe beylerbey? întrebă el mai mult în şoaptă.

— Eu îs bătrân, dar băiatul are viaţa înainte şi poate o mai face şi alte fapte bune!

Lui Tavâl mai că-i venea să-l îmbrăţişeze pe acest oştean cinstit, dar se ţinu, punându-i numai mâinile pe umeri.

— Bre Iusuf, tu ai băut cam mult şi drept pedeapsă Alah ţi-a luat minţile! Aşa ţi s-a părut că i-ai dat drumul lui Ali, dacă ai apucat să spui cuiva. Cum s-ar fi putut ca tocmai tu să-mi încalci porunca?… Nu-i aşa?

— Luminate stăpân, în viaţa mea ticăloasă n-am pus strop de licoare spurcată în gura mea. M-am ferit ca de…

— Vezi? Tocmai pentru aceea, acuma, când ai gustat şi tu puţin, te-ai îmbătat pe dată şi Alah te-a pedepsit cu vedenia… Pe poartă n-a ieşit nimeni, nici musca!

— Dacă aşa-i porunca, eu ce să zic?

— Tu întotdeauna ai fost un oştean supus şi nici nu te-ar crede nimeni, dacă i-ai îndruga balivernele cu Ali, adăugă dizdarul bătându-l pe umăr.

Azapul făcu nedumerit cale întoarsă, zicându-şi în gând: „Mare eşti tu Alah şi Mehmet îi profetul tău! Voi pe toate le ştiţi şi n-aveţi să vă mâniaţi pe robul vostru, dacă oi gusta şi eu acum din licoarea cea spurcată”…