HANUL „LA CLAPONUL CEL PROST”

Când Marcu deschise ochii, Grazziani tocmai îşi trăsese calul într-o parte, făcându-l să se salte în două picioare. Mişcarea neaşteptată l-a scăpat de cumplita lovitură, şi abia atunci Marcu îşi dădu seama că el veghease, prefăcându-se doar a nu şti că-i urmărit. În clipa următoare sfâşie cu iataganul burta calului celuilalt, doborându-l la pământ. Marcu scoase un strigăt şi se avântă spre ceilalţi necunoscuţi, dar aceştia se repeziră în galop spre cel căzut şi săltându-l din goană se pierdură cu el printre copaci.

— Ce-a fost asta?! ridică din umeri Marcu apropiindu-se.

— Nălucă, nu! Dar cine or fi, să nu mă-ntrebi! zâmbi Grazziani ştergându-şi spada de corpul animalului care se zbătea la pământ. Oare pe unde i-o fi inima? adăugă el proptind ascuţişul între coastele bietului dobitoc şi curmându-i suferinţa.

— N-ai păţit nimic, măria-ta? schimbă Marcu vorba.

— Mi-am mânjit iataganul de sânge, dar nici măcar nu l-am zgârâiat pe atacator.

— Cine să fi fost?

— De nu m-am înşelat, parcă am mai văzut faţa unuia dintre cei trei care l-au târât.

— Aş zice că şi eu l-am văzut, atunci, cu raguzanul.

— Curând au sărit în ajutorul contesei, ori ca s-o răzbune…

— Să fi fost chiar înţeleşi?

— Poate să mă înşel, dacă mă gândesc bine, de vreme ce-au apucat calea Ardealului… dar mai ştii? Raguzanii pot fi în slujba prinţului.

Întorcându-se în tabără îi găsiră pe toţi pregătiţi de plecare, iar Pera căpătă ultimele îndrumări pentru drum. După vreo două ceasuri se şi aflau pe calea pustei ungureşti, sub razele arzătoare ale soarelui.

Merseră aşa vreo două zile, fără să vadă ţipenie de om ori fiară. Apoi Grazziani porunci popasuri lungi peste noapte, ba chiar şi în miezul zilei. De unde până atunci grăbise, dintr-odată se schimbă şi cerceta într-una zarea, de parcă ar fi aşteptat pe cineva. Întinderea nemărginită a pustei nu ascundea pe nimeni şi în afara cumpenelor de la fântâni, zile întregi nimic nu-ţi atrăgea privirea. Uneori sufla o boare care culca la pământ iarba pălită de arşiţa verii. Alteori vreo sălbăticiune înspăimântată le fugea de sub copitele cailor fără a-i speria, erau hârciogi ori popândăi şi numai o singură dată văzură coada stufoasă şi roşcată a vulpii, care nu se lăsase alungată de călători. Găsiseră o călăuză, om din partea locului, care-şi avea semnele lui tainice, altminteri nu se ştie dacă solul padişahului ar mai fi putut ajunge să vadă zidurile Budei.

Trecuseră de mult peste apa Tisei şi până la urmă dădură peste o aşezare omenească, dar fără picior de om, de parcă ar fi fost atinsă de molimă.

— Mezobereny! spuse călăuza arătându-le satul.

— Cam pustiu, se nelinişti Grazziani. Dacă aşa va fi prin toată pusta, cam greu vom ajunge la Buda.

— În partea cealaltă a satului este un han, spuse omul pustei. Poate că hangiul nu va fi plecat.

— Până nu văd o masă, o cană de vin şi o bucată de carne friptă în faţa ochilor, n-am să mă cred în altă parte decât în împărăţia morţii…

Într-adevăr, la ieşirea din sat se afla un han destul de arătos, ba avea şi o tablă pe care era zugrăvită o orătanie ce semăna a vultur.

— Să nădăjduim că vom găsi şi altă carne decât cea cu care ne îmbie ciudatul nostru hangiu, zise Marcu, bănuind că bondocul ce se apropiase de ei cu ploconeli nu putea fi decât stăpânul locului. Curtea părea la fel de pustie ca şi celelalte gospodării pe lângă care trecuseră, şi nici umbră de argat.

— Ce-o fi cu pustietatea asta, Marcule? Nu cumva să fie vreo molimă. Ia întreabă-l!

Apropiindu-se de hangiu, acesta îi zise pe ungureşte:

— Jupâne, suntem osteniţi, flămânzi şi însetaţi şi iată-ne la acest vestit han, gata să ne ospătăm cum se cuvine.

— Să-mi fie cu iertăciune, luminate stăpân, dar nimic n-a mai rămas după molimă, se văicări hangiul.

— Hm! clipi şăgalnic oşteanul, scoţând o pungă plină de la brâu. Gândeam să te plătim cu galbeni buni, ungureşti, şi încă pentru toţi, dar dacă n-ai de nici unele, vom căuta în altă parte.

Omul făcu ochii mari şi începu a-şi frământa mâinile dar continua să dea din cap a neputinţă, în vreme ce Marcu îi tălmăcea lui Grazziani. Deodată însă îl cuprinse spaima, auzindu-l pe străin că-i zice:

— Stăpânul meu, trimis al măritului sultan, va da poruncă oştenilor să cureţe molima prin puterea focului. Vor începe chiar de aici şi pe urmă satul.

— Joi, Istenem! suspină borţosul prăbuşindu-se la picioarele cailor. Sunt amărât şi sărac precum Iov, nefericitul de mine! Milostive stăpân, dar pe aici încă n-a ajuns chiar molima…

— Deci se mai găseşte câte ceva?

— Se găseşte!… Se găseşte, nobile domn, cum să nu se găsească, pentru asemenea oaspeţi?

— Atunci e bine! hotărî Marcu tălmăcindu-i şi stăpânului său.

Acesta scoase la rându-i o pungă şi i-o aruncă hangiului.

— Pune-te pe treabă şi vei mai căpăta!

Grăsanul se ridică bucuros şi începu a striga printre acareturi. Pe dată se iviră tot felul de feţe, mai curând curioase decât speriate. Stăpânul dădu poruncile de trebuinţă, apoi veni să se linguşească pe lângă Marcu, pe când oşteanul se dezmorţea după ce descălecase laolaltă cu ceilalţi.

— De când mă ştiu, măria-ta, turcii n-au plătit niciodată, pe oriunde au trecut. Au luat tot ce-au poftit şi duşi au fost, aşa că de asta ne-am cam temut, dar să ştii că nu-i nici o molimă.

— Am bănuit eu. Dar ce-i cu oamenii din sat?

— Apăi, s-a aflat din vreme că vin oştenii padişahului şi cu toţii s-au dosit prin ascunzişurile pustei, dar acuma, de le-oi da de veste că sunteţi soli, au să se întoarcă.

Bătătura prinsese viaţă sub paşii zoriţi ai slugilor, iar cârâitul găinilor şi behăitul berbecuţilor înjunghiaţi arătau că jupânul semăna mai curând cu Iov de pe vremea când era bogat.

— Cum se cheamă apa de colo, că doar n-o fi iar Tisa, pe care am trecut-o de vreo câteva ori? întrebă solul turcesc.

— Orişul! răspunse hangiul. Se adună toate trei din Ardeal şi se varsă mai la vale în Tisa. Aţi mers într-una prin preajma apei, că altfel n-aveaţi cum să vă întâlniţi de atâtea ori cu Tisa.

— Asta va să însemneze că şi peşte se află din belşug?

— Mai încape vorbă?! Chiar deunăzi am prins vreo câţiva crapi de toată frumuseţea, numai răbdare să aveţi domniile-voastre, că nimeni n-a plecat neomenit de la mine.

— Ia spune, hangiule, se înveseli solul, după ce-şi spălase gâtlejul cu o cană de vin roşu, ce scrie acolo sus, lângă orătania zugrăvită pe tabla din par?

— Păi… numele hanului: „La claponul cel prost!”

Până şi Kerim-efendi, oare zâmbea foarte rar, izbucni în râs auzind asemenea caraghioslâc.

— Dar ce-ţi veni să-l botezi atât de ciudat?

— Să vezi, înălţimea-ta! Noi avem mulţi claponi, dar sunt tare proşti, că pe dată se lasă tăiaţi, de vin muşterii de seamă ca domniile-voastre.

Alte hohote răsplătiră vorbele şugubăţului hangiu.

— Şi eu care-l credeam zevzec, făcu Marcu.

Voia bună începu a pune stăpânire pe toată suflarea de la han, mai cu seamă când se iviră şi câteva slujnicuţe, care făcură să le salte mustaţa vajnicilor călăreţi ai padişahului.

— Cum se face că n-ai nici un muşteriu? vru să ştie solul.

— Să fiu cinstit, înălţimea-ta, au fugit cu toţii încă de cu seară, când s-au întors iscoadele mele de la Bekescsaba şi ne-au vestit sosirea domniilor-voastre.

Desluşind că Marcu tălmăcea pe sârbeşte, gazda îşi arătă mirarea:

— Nu cumva îţi fi creştini? Sunteţi sârbi?

— Oştenii se închină Profetului, dar noi cu adevărat creştini suntem, încuviinţă Marcu.

— Pricep acuma pentru ce se poartă turcii atât de blând. Plata domniile-voastre o veţi face?

— Fii pe pace! Trudeşte-te să ne mulţumeşti şi n-ai să rămâi cu pagubă!

Mai povestiră de una de alta până la ivirea lunii, căci Grazziani poruncise masă mare în curte, ca la nuntă. Din loc în loc mocnea jarul pe care fuseseră fripţi berbecuţi întregi ori faimoşii claponi, iar ţepuşele rămase stinghere în preajmă vădeau că şi crapii scoşi din Criş îndestulaseră cina călătorilor. Dinspre pustă se auzea lătratul vulpii şi venea o boare răcoroasă cu aromă de iarbă pârguită şi de fân cosit. Abia târziu în noapte se traseră la culcare, însă chiar şi după aceea se mai auzeau destule glasuri şi chicotele slujnicuţelor înghesuite prin vreun ungher.

Aşa petrecură câteva zile, timp în care solul călărea zilnic prin pustă, de unul singur, cerceta zarea cu privirea, nelăsând nici o îndoială că era în aşteptare. Îl întrebase pe hangiu despre nişte drumuri ce păreau a se încrucişa chiar la Mezobereny şi parcă se hotărâse să aştepte acolo pe cineva.

Trecuse mai bine de o săptămână fără să se arate picior de călător prin preajmă, fiindcă aflau din vreme şi ocoleau hanul unde se aciuiseră turcii. Hangiului însă nu-i părea rău, întrucât solul padişahului avea grijă să-l răsplătească numai cu bani de aur, cea ce nu căpăta el în toate zilele. Către seară, se ivi ca din pământ un călugăr cerşetor şi-i ceru adăpost peste noapte. Să fi vrut însă nu mai avea nici măcar un ungher unde să-l lase să doarmă, aşa că dându-i un codru de pâine îl îndrumă la vreun om din sat. Spre uimirea crâşmarului, monahul zvârli cât-colo pomana şi se răsti:

— Nu vrei a pricepe că sunt un călător care plăteşte asemenea celorlalţi? Poftesc ceva de mâncare şi o cană cu vin! trânti el cu pumnul în masa la care se aşezase.

Pe hangiu îl bătea gândul să-şi pună slugile să-l alunge pe neobrăzat, dar interveni solul turcesc, după ce străinul îşi apucase crucea de la gât şi o întoarse pe partea cealaltă.

— Nu cumva relicva de la gât e de la sfântul mormânt? întrebă el, arătând spre pieptul călugărului.

— Cu lemn din sfânta cruce! răspunse acesta sărutând-o cu evlavie.

— Jupâne, poftesc să fie găzduit acest om sfânt într-o odaie cât mai arătoasă, pe care o treci în socoteala mea. Este oaspetele meu!

Hangiul nu ştiu ce să mai creadă, dar n-avu încotro şi trebui să se supună. Totul era ciudat la acest „turc creştin” şi nu mai înţelegea nimic, de parcă ar fi trăit pe o altă lume decât cea cunoscută până atunci. Pentru început, acesta îl luă pe monah în odaia lui, iar jupânul ar fi fost şi mai uluit dacă ar fi înţeles ce-şi spuneau ei, ca doi buni prieteni, dar vorbeau pe limba lui Dante şi el n-o cunoştea.

— Excelenţă, începu călugărul. Alteţa-sa arhiducele Ferdinand vă încredinţează că nu are să vă pară rău. V-a spus şi în scrisoare că Moldova este mai bună, pentru început.

— Mă rog, nu zic nu! Mi-e ciudă însă dacă în locul meu îl pune în Ardeal pe Hommonay.

— Dar nu-i chiar aşa! se împotrivi călugărul. Alteţa-sa doreşte ca mai întâi să-şi dobândească scaunul voievodul pribeag Radu Şerban şi îndată după aceea excelenţa voastră să fiţi înscăunat la Iaşi. Pe Bethlen cu greu ar fi putut să-l urnească, dacă cele două provincii de peste munte nu vor fi în mâna prietenilor, abia după aceea ar putea fi izgonit manu militari. Că va veni Hommonay, ori altul, rămâne de văzut! Dar de ajutorul lui este trebuinţă, ca să poată fi prins Bethlen ca într-un cleşte.

— Bine! Atunci să-i spui alteţei-sale să treacă pe numele meu moşia Altenburg şi să se îngrijească să-mi vină la vreme banii, nu mai departe de Buda.

— Păi, am adus şi eu ceva…

— Dacă sunt în traistă, socot că nu-s îndeajuns, fiindcă am cheltuieli foarte mari şi turcu-i lacom. Trebuie să împart în dreapta şi în stânga.

— Veţi primi, excelenţă, totul, după cum a fost înţelegerea. Să nu uitaţi însă că până la căderea zăpezii pacea trebuie să fie iscălită.

— Eu îmi ţin făgăduiala, şi nu cu întârziere. Pentru asta însă am nevoie de bani şi sprijin. Alteţa-sa poate că nu ştie că ambasadorul vostru de la Poartă, acel Czernin, este bun prieten cu Marc Antonio Borâşi, cel mai mare duşman al păcii dintre voi şi turci, şi asta nu poate fi pe placul marelui vizir. Să fie înlocuit!

— Am să-i spun totul alteţei-sale, făgădui monahul. Mâine în zori am să şi plec, nădăjduind că în câteva zile voi fi acasă.

— Pe jos n-ajungi prea curând.

— Oamenii mei şi calul mă aşteaptă nu prea departe de aici, în pustă, fiindcă domnul consilier Mollart a socotit că nu trebuie să afle nimeni de întâlnirea noastră. Poate şi faptul că am fost poftit în odaia asta nu este prea nimerit…

— Fii liniştit, că nu-i nici un străin pe aici, în afara oamenilor mei. Cât despre întâlnirea viitoare, se va folosi întrebarea: „Domnia-ta faci neguţătorie?”, iar răspunsul va fi: „Nu, sunt în slujba domniei!” Asta înseamnă că nu am de gând să aştept prea mult până să capăt scaunul moldovean, dar să nu se mai schimbe iar învoiala, că mă înfurii şi nu mai stau de vorbă cu nimeni!

— Nu vă mai mâniaţi, excelenţă, fiindcă totul are să fie bine şi se va isprăvi odată şi cu domnia asta a turcilor în Europa.

— Să te audă Dumnezeu! Până atunci ne despărţim şi, după cum ne-am înţeles, următoarea întâlnire la Buda?

— Prea-bine!

— Şi… să nu uit! La intrarea mea în Praga poftesc să am toate flamurile desfăşurate şi să-mi cânte muzica noastră.

— Peste putinţă, excelenţă! Nici un sol otoman nu a pătruns în oraşul împărătesc în acest fel. S-ar putea crede că veniţi ca învingător şi s-ar supăra întreaga creştinătate dacă am da slavă unor musulmani.

— Dar eu sunt creştin, domnule! Şi, pentru izbânda mea, am trebuinţă de această primire. Împăratul nu are nimic a pierde dacă încuviinţează. N-are decât să-şi pună câlţi în urechi şi să se lege la ochi până ajung eu la gazdă.

— Greu, excelenţă, greu de tot! oftă călugărul.

— Dar nu peste putinţă. Aş fi în stare să mă întorc iar la Istanbul, chiar de sub zidurile Oraşului de Aur, dacă nu mi se face voia. N-aveţi decât să vă găsiţi un alt om!

— Nu vă făgăduiesc, dar am să caut să-l lămuresc pe alteţa-sa şi socot că se va împlini voinţa excelenţei-voastre. Mâine în zori nu voi mai fi, aşa că în acest sac veţi găsi banii ce i-am adus.

— Şi restul precum am zis!

Îndată ce misteriosul călugăr s-a făcut nevăzut, solul a poruncit plecarea, spre dezamăgirea slujnicelor care se uitau cu ochi galeşi la flăcăii Anatoliei, dar tot hangiului îi părea cel mai rău. Căpătase bani buni de la darnicul muşteriu şi tare ar mai fi poftit să-l revadă, aşa că-şi făcu socoteală să se arate cât mai cinstit. Jertfi astfel câţiva ducaţi pe care îi înapoie zicându-i că erau prea mulţi şi că la hanul lui nimeni n-a fost tras pe sfoară, din care pricină mai veneau şi altă dată.

Pătrunzând în întinderea pustei, alaiul se aşternu drumului fără a se mai uita dacă li se aţine careva pe urme. Şi totuşi undeva, la marginea zării, un călăreţ se pierduse într-un galop nebunesc.