VICLENIE ŞI ÎNŢELEPCIUNE

— Bine că te-ai întors, prietene, zâmbi Grazziani, când Marcu i se înfăţişă. Ţi se cam scurgeau ochii după frumoasa unguroaică şi mă temeam să nu mă fi părăsit. Acum, că te văd lângă mine, mi-a venit inima la loc.

— Înălţimea-ta, ne-am tot dus pe uliţele târgului, ba mai văzui şi o casă arzând, dar au sărit vecinii şi au stins-o.

— Cine ştie?… Să aibă vreo legătură cu noi? O să-l întreb pe Ibrahim-efendi. Oricum, mi-ai luat o piatră de pe inimă, că mă temeam să nu fi căzut în capcana celor două zâne, care ar putea fi iscoade-sadea.

— Nu-i cu putinţă!

— Ba bine că nu! De fapt avem să aflăm mai multe întrebându-l pe baron ce părere are.

— Czobor?!

— Întocmai! Te-am aşteptat să-mi fii tălmaci.

Sărmanul „beutor de sânge”, legat-burduf, nu mai avea nimic din înfăţişarea lui trufaşă, dar ochii nu încetau să arunce săgeţi înveninate asupra celor doi, care pătrunseseră la el. Se afla ţintuit de un butuc într-o încăpere a temniţei unde cu greu intra lumina zilei, căci era locul unde se închideau osândiţii la moarte. Temnicerul nu avea multă vreme grija lor, întrucât stăpânii cetăţii nu se prea gândeau la viaţa celor ce se aflau acolo.

Din pricina strânsorii şi a căluşului rămas în gură, baronul abia de mai răsufla, dar la sosirea lui Grazziani paznicul îi scoase ghemotocul, putând măcar să vorbească.

Potrivindu-şi vocea, Czobor ridică obrazul şi îşi înfruntă prigonitorii:

— Porunceşte să mi se taie capul, ca unui nobil ce sunt, ori dă-mi o spadă să ne înfruntăm cinstit!

— Nu ştiu dacă eşti îndreptăţit să vorbeşti aşa, câtă vreme ai dovedit altceva, răspunse Grazziani când auzi de la Marcu dorinţa prinsului.

Porunci temnicerului să-l dezlege şi să-i aducă mâncare şi băutură, dar până să îndeplinească acesta porunca trase hangerul şi se apropie de baron.

— Loveşte! făcu acesta întinzându-i pieptul. Un tâlhar nici n-ar putea ucide altfel.

Înainte să afle spusele lui Czobor, îi tăie legăturile, spre marea uimire a prinsului, mai cu seamă când fu poftit să şadă pe butucul de care fusese legat. Curând se ivi şi temnicerul cu o bucată de pâine şi un hârb cu apă murdară pentru băut.

— Cară-te cu porcăriile astea de aici! Oaspetele meu este un om de seamă! Adă o bucată de carne, pâine bună şi vin!

Paznicul se răsuci pe călcâie şi plecă grăbit, fiindu-i teamă de un asemenea stăpân sucit, care-şi primea oaspeţii în temniţă, legaţi-fedeleş.

— Să ne cunoaştem, domnule baron! Am poruncit hrană şi beutură, ca să putem vorbi omeneşte.

— Mai bine ucide-mă, turcitule! rânji Czobor, neştiind cum să-l mai umilească.

— Poţi să-mi spui cum vrei, dar ascultă-mă şi răspunde!

— N-am să spun nimic, chiar dacă m-aţi tăia bucată cu bucată! răspunse dârz Czobor, care îşi mai venise în fire după ce fu dezlegat.

Îl bătea gândul să se repeadă la Grazziani şi să-i apuce hangerul, după care, luându-l ca ostatec, ar fi putut fugi. Pentru aceea se căznea să-l aţâţe, doar va scoate iarăşi arma, dar zadarnic, fiindcă nimic nu părea să-l înfurie pe tânărul din faţa sa.

— Ziceam că poate ne vei spune ceva despre cele două frumoase care au venit să te caute.

Czobor îl privi uluit. Nu ştia nimic despre fete. Tocmai atunci veni şi temnicerul cu mâncarea, dar baronul nici nu vru să se atingă de ea.

— Doresc să mi se taie capul, nu să fiu otrăvit ca o slugă de rând.

— Spune-i, Marcule, că atunci când o să ajungă acasă n-are decât să-şi poruncească cel mai iscusit gealat şi să fie descăpăţânat după pofta inimii. Acum să mă slăbească cu astfel de prostii. Eu sunt creştin şi nu am de gând să clintesc nici un fir de păr din capul unui supus al prinţului, care este sluga padişahului meu.

Baronul nu mai înţelegea nimic din cuvintele meşteşugite ale omului pe care voise să-l ucidă şi care-l lăsa să creadă că ar fi putut fi slobozit.

— După mine, bei? făcu Grazziani apucându-i cana de vin din faţă şi bând din ea. Cutează, înălţimea-ta, şi în vreme ce te vei ospăta îţi voi povesti eu ce nu vrei să spui cu gura domniei-tale!

Îi întinse băutura, îmbiindu-l zâmbind, iar Czobor o apucă cu îndoială, măcar că era ars de sete. Nu se mai putu ţine şi bău cu înghiţituri mari, golind oala.

— Aşa, domnule baron! O să ne aducă alta. Acum, ia de mănâncă!

Fără să mai aştepte alt îndemn, Czobor începu a mânca pe rupte.

— Vezi că ne înţelegem? Nu ştiu cum l-ai prins pe Oster, dar bănuiesc cum l-ai silit să-ţi dezvăluie taina mea. Ţi-a spus, şi de bună seamă că nu la o cană cu vin, că aş avea asupra mea ceva scrisori, râvnite de stăpânul domniei-tale. Aşa-i?

Baronul încuviinţă, fără a se opri din mestecat.

— Ardea de dorinţa să mă vadă agăţat în cuiele de pe zidul saraiului, ca pe un răzvrătit. Ba mai mult: pacea nu s-ar fi încheiat şi mici mie nu mi s-ar mai fi dat scaunul Transilvaniei.

La auzul acestor vorbe, Czobor ciuli urechile şi se opri.

— Da, ai auzit bine! Să-i spui însă că s-a înşelat, că eu am să-i iau locul şi că am să fac din nou ţara olahului Mihai. Atunci voi şti să-mi aleg sfetnicii, chiar dacă unii nobili cutezători m-au duşmănit cândva. Voi răsplăti împărăteşte pe prieten, dar îl voi spulbera pe cel ce mi se va împotrivi, de-ar fi acesta însuşi Bethlen. Aşa să ştii… Iar eu n-am să mă prăbuşesc asemenea mucenicului de la Câmpia Turzii, oricâte urzeli s-ar ţese în jurul meu. Am prieteni de nădejde. Aşa să-i spui!

Nada fusese aruncată şi baronul rămase cu dumicatul în gură, uitându-se cu alţi ochi la solul padlşahului.

— Cele două frumoase au făcut drumul de pomană, întrucât eu nu ţin că eşti duşmanul meu, ci ai îndeplinit slujba domniei. Dacă ai fi făcut altcum, nici n-aş mai fi stat de vorbă cu domnia-ta! Acuma poţi să-ţi iei contesele şi să plecaţi când vă va fi voia. De ne vom mai înfrunta şi altă dată, n-am să te mai cruţ!

— Nu cunosc nici o contesă, răspunse Czobor. N-am amestecat nicicând femeile…

— Agnes, parcă zicea c-o cheamă.

— Şi pe cealaltă Iulia! adăugă Marcu.

— Văd că ai ţinut minte, dar ce folos, că are să plece cu domnul baron.

Czobor, pe gânduri, zise aproape fără să vrea:

— Nu cumva să fi fost contesa Rozsnyai?!

— Ba chiar ea, răspunse Marcu.

— Am auzit de numele ei, făcu baronul cam nedumerit el însuşi de sosirea faimoasei Agnes. „Asta va să însemneze că prinţul nu mai are încredere în mine, dacă a trimis şerpoaica pe urmele mele, gândi el. Ea a fost întotdeauna o piază-rea şi mi-a adus numai bucluc.”

— De ce mi-a fost frică n-am scăpat, Marcule, şopti Grazziani. Câtă vrerne a auzit de ele, înseamnă că Bethlen îi stăpânul lor.

— Dar n-a zis şi de Iulia! se împotrivi Marcu.

— Tot una-i. Nu s-ar fi însoţit ele de nu aveau poruncă. Vor fi aflat cei de la curtea prinţului că noi suntem doi şi le-au trimis pe amândouă ca să ne îmbrodească. Ai să te lămureşti curând, când se vor întâlni cu baronul. Acuma spune-i că-i slobod să plece unde-i va fi voia, iar eu am să pun pe cineva pe urmele lui, şi ai să vezi!

Auzind că i se dă drumul, aşa pe negândite, lui Czobor îi fugi gândul la o capcană, urmând să fie ucis pe la spate, temere ce o mărturisi lui Marcu, iar acesta o tălmăci pe dată.

— Eu mă încred în mintea domniei-tale, Czobor. Te las să alegi de te întorci acasă ca slugă credincioasă lui Bethlen, ori ca viitor sfetnic al meu. Nu ai decât să te hotărăşti. O slugă merge fără spadă, spre deosebire de prietenii mei, care trebuie să fie înarmaţi. Cum pofteşti!

Baronul rămase năucit. Nu era în stare să priceapă de unde atâta mărinimie. Aşa-ceva nu i se mai întâmplase, şi nici nu mai auzise. „Dar dacă ajunge cu adevărat prinţ?… Parcă zicea că vrea să strângă iar într-o ţară toate pământurile locuite de olahi… Aş putea să ajung la mare cinste la curtea lui. Cât despre Bethlen…”

— Aş pofti să capăt iar spada mea, zise cu glas scăzut, văzând că cei doi dădeau să plece.

Grazziani se opri şi era cât pe ce să-i întindă mâna, dar se răzgândi, socotind mai nimerit să-l lase pradă îndoielilor.

— Spune-i Marcule, că am să poruncesc după cum i-i voia!

După plecarea lui Grazziani baronul vru să iasă, dar temnicerul îi puse mâna în piept, oprindu-l.

— Geri!

— Câine, scrâşni Czobor. Va să zică asta ţi-a fost vorba? urlă el în vreme ce temnicerul zăvorise uşa şi plecase.

Se opri însă, din nou surprins, căci temnicerul se întoarse curând înmânându-i spada şi făcându-i semn să-l însoţească. Când se văzu în faţa zidurilor cetăţii şi slobod să meargă unde ar fi vrut, încă nu-i venea să creadă că-i adevărat. Apucă, la nimereală, pe uliţa din stângă porţii, însă nu merse mult şi se pomeni faţă-n faţă cu Feri-baci.

— Vai de mine, luminăţia-voastră, cum de îndrăzniţi să vă arătaţi în preajma turcilor şi încă înarmat? Eu auzit-am c-aţi fi fost prins de ei…

— Întocmai, dragul meu, se fuduli baronul. Am fost, dar m-am răfuit cu ei şi după cum vezi sunt slobod. Din cetate vin!

Bătrâna iscoadă se cruci. „De bună seamă că-i vânzare la mijloc, doar cu ochii mei l-am văzut legat cobză.”

— Mi-a rămas spada şi punga cam vămuită de nemernici şi chiar te căutam spre a-ţi cere să-mi faci rost de un cal, să mă pot înfăţişa cât mai curând alteţei-sale. Am a-i da seamă de slujba ce-am îndeplinit-o şi nu suferă întârziere.

Feri-baci nu era omul pe care să-l îmbeţi cu apă rece, aşa că nu se grăbi să-i facă pe voie. El ştia prea bine că din cetate nu putea ieşi chiar aşa de lesne, câtă vreme intrase cetluit. „Dar mai ştii? Ucigaşul lui Hadâr-paşa nu ieşise nestingherit? Hotărât, s-a întors lumea pe dos!”

— Am aflat de contesa Rozsnyai că ar fi venit pe la tine, zise baronul, după o clipă de tăcere.

— Nu-i cu putinţă, înălţime, că mie mi-a ars casa până-n temelie.

— Cum aşa? I-a pus careva foc?

— Se pare că da, întrucât chiar mai înainte a venit la soru-mea, unde stau vremelnic, un călugăr franciscan şi i-a spus că de nu mă lepăd de alteţa-sa casă în târgul Temesvarului n-am să-mi mai zidesc vreodată, decât numai în cimitir.

— Ce să aibă călugării cu tine?! se miră Czobor.

— Numai de va fi fost aşa-ceva, dar eu socot că sub veşmintele smerite se ascundea vreo iscoadă nemţească.

— Tot ce se poate… Şi chiar de aceea trebuie s-o întâlnesc pe contesă.

Feri-baci stătu o vreme pe gânduri, de fapt se socotea dacă ar fi bine ca baronul s-o întâlnească pe Agnes, fiindcă el cu inima era tot alături de prinţul Bethlen. În cele din urmă îi spuse:

— În altă parte decât la hanul „Armura verde” nu văd să fi putut poposi contesa, dacă-i pe aici, dar eu n-am ştire, înălţimea-voastră. De altfel cer îngăduinţa să mă duc în treaba mea, că nu mai pot fi folositor cu ceva.

„Te pomeneşti că şi ăsta se leapădă de Bethlen?!” îşi zise baronul, lăsându-l pe bătrân să plece, după ce îi ceru să-l îndrume spre han.

Acolo a fost lesne să dea peste fete şi de cum o văzu pe Agnes îi rânji linguşitor:

— Hotărât lucru că am murit şi că mă aflu în rai, frumosule înger!

— Te înşeli, înălţimea-ta! Eşti viu şi mă îndoiesc că vei vedea vreodată paradisul pe lumea cealaltă, răspunse răutăcios fata.

— Întotdeauna ai avut un răspuns muşcător, scumpă contesă.

— Să lăsăm vorbele mari, domnule baron, şi mai bine spune-mi cinstit cum de-ai scăpat, câtă vreme ştiu bine că erai legat-fedeleş când ai pătruns în cetate. Nu cumva însuşi Grazziani ţi-a deschis poarta?

— Oricât de necrezut ţi s-ar părea, aşa a fost!

— Să înţeleg, oare, că ai intrat în slujba lui?

— Doamne fereşte! Mă zoresc chiar să mă întorc la picioarele prinţului nostru.

— Dar fără omul sultanului, după câte bag de seamă.

— Am alta a-i spune stăpânului, căci ticălosul de căpitan austriac m-a minţit.

— Pe domnia-ta?! Cum de s-a putut?

— Degeaba vrei să fii rea, dragă contesă, dar aşa a fost. Grazziani n-are nici un fel de scrisoare asupra lui şi nu face decât să ducă voinţa sultanului la masa păcii de la Praga. Ştie de încercările noastre de a-l împiedica şi l-a şi vestit pe padişah. Pentru aceasta mă întorc cu grabă…

— Asta ţi-a spus-o chiar el, nu-i aşa? îl opri contesa.

— Vezi-bine! se cam fâstâci Czobor. Dar mi-am dat, şi eu seama.

— Nu te întreb cum, că nu mi-ai spune. Te sfătuiesc însă ca în faţa alteţei-sale să găseşti altă poveste. Nu de alta, dar ca să te poată crede, râse batjocoritor Agnes. Totuşi am o rugăminte la domnia-ta, dacă mai ai un simţământ pentru ţara unde te-ai născut: Vorbit-ai ceva despre mine lui Grazziani? Spune drept!

— Jur că nu!

— Atunci încă-i bine şi-ţi mulţumesc! Cred că n-ai avut când. Drum bun, domnule baron!

Baronul ar fi vrut să-i spună că nu are bani îndeajuns ca să poată cumpăra un cal şi s-ar fi împrumutat cu ceva, dar contesa îi şi întoarse spatele. De altfel nici nu se ştie dacă i-ar fi dat. „Sunt bănuit că am trecut de partea lui? Ei bine, aşa are să fie!” îl bătea gândul să se ducă la Grazziani spre a-i cere de drum şi chiar era să plece, dar se pomeni cu un rob care-i aducea de căpăstru armăsarul pe care-l socotea pierdut. Cum slujitorul îi vorbea limba, spuse că înălţimea-sa Gaşpar-beg ar fi aflat că în timpul cât i-a fost oaspete şi-ar fi pierdut nişte bani, pe care găsindu-i îi trimite înapoi. Cu plecăciune îi întinse o tăşcuţă, însă Czobor ştiu foarte bine că nu fusese nicicând a lui. Felul în care îi plătise i-a făcut plăcere şi nu mai avea îndoială că-l va sluji pe un astfel de prinţ darnic.

Se aşeză la masă, fiindcă nu se săturase în temniţă, şi porunci friptură şi vin scump, ştiindu-şi punga plină. Rămase uluit însă văzând un străin că se aşază lângă el, fără să-i ceară îngăduinţă.

— Ce vrei? se răsti Czobor. De unde neruşinarea asta? şi puse mâna pe mânerul spadei.

— Uşurel, excelenţă, rosti prietenos străinul. Nu-i nevoie de sabie faţă de prieteni, ci mai curând de un pocal cu vin.

— N-am ştire să te fi cunoscut, necum să fim şi prieteni. Cine eşti şi ce ai cu mine?

— Sunt duşmanul duşmanului excelenţei voastre! Cu alte cuvinte, suntem în aceeaşi tabără. Să zicem că mă numesc… Giani.

— Tot nu te înţeleg!

— Mai limpede: Grazziani este vrăjmaşul nostru. Punând umărul în doi, îl doborâm mai uşor.

„Aşa de curând mă şi pune la încercare?… De vreme ce se dă drept de partea lui Bethlen, nu poate fi decât iscoada lui Grazziani”, îşi zise baronul hotărât să fie prevăzător.

— Deocamdată am de gând să mănânc şi te poftesc să mă laşi în pace, fiindcă vreau să fiu singur. Pe urmă vom mai vedea. Oricum te povăţuiesc să nu te mai ţii pe urmele mele, căci s-ar putea să uit că-mi eşti „prieten” şi-s cam iute de mână. Mergi cu bine!

Străinul se ridică nedumerit, fiindcă nu se aşteptase la un astfel de răspuns, şi dezamăgit îşi văzu de drum.

Czobor mâncă pe îndelete, după care se hotărî să i se înfăţişeze lui Grazziani şi să-i spună că nu se va mai întoarce la Bethlen, rămânând în slujba lui dacă vrea. Se răzgândi însă de cum se văzu în afară, amintindu-şi că mai de folos i-ar fi ca om de taină la Deva, dându-i veşti despre uneltirile de la curtea prinţului. Până una-alta, avea să-i scrie un răvaş ca să ştie în ce ape se scălda contesa Agnes.

Intră într-o biserică şi-l rugă pe preot să-i dea unelte pentru scris, după care aşternu pe hârtie: „Contesa e o viperă! răsuci hârtia sul şi după ce aruncă nişte bănuţi în cutia milelor se îndreptă către poarta cetăţii. N-ar fi vrut să iese în vileag dând el însuşi scrisoarea, dar altcum nu era cu putinţă. Străjerul se uită lung la ea şi o răsuci în fel şi chip, până pricepu că era pentru solul padişahului, dar făcuse atâta tărăboi încât auziră şi trecătorii din preajmă despre ce era vorba.

Dacă era mai grijuliu, baronul ar fi băgat de seamă că printre ei se afla şi acel Giani, cu pălăria trasă pe ochi, care se apropie de azap şi îi şopti ceva la ureche, îi strecură un galben în schimbul sulului de hârtie şi strecurându-se pe după străjer pătrunse în cetate. Cu paşi grăbiţi se îndreptă spre clădirea unde se afla trimisul padişahului, căci făgăduise să ducă el răvaşul. Necunoscutul învăluit în mantie neagră, care încercase, sub alt nume, să intre sub pielea baronului, nu era decât Pasquale, trimisul lui messer Marini spre a curma firul vieţii lui Grazziani. Nicicând nu se ivise un prilej mai bun decât acuma şi, încleştându-şi braţul pe pumnal, se îndreptă hotărât asupra duşmanului serenissimei republici. Veneţia avea să lovească în chiar inima cetăţii Timişoarei!