În codrii Tigheciului

Cu toate că primăvara venise şi pe meleagurile de la marginea vestitului codru ce se întindea de o parte şi de alta a Prutului până hăt departe către vărsare, satul Pojorâta era pustiu. Ai fi putut gândi că va fi fost călcat de vreo trâmbă tătărească, numai că nu era clintită nici o casă şi nici urmele pojarului nu se vedeau. Alta trebuia să fi fost pricina băjenirii sătenilor, şi aşa şi era. Slugile vel-armaşului Nicoriţă hărţuiseră necontenit ţăranii să iasă la muncă pe moşia devenită acum boierească, până ce într-o singură noapte întreg satul s-a băjenit, cu căţel, cu purcel.

Marele boier bănuia însă că numai blestemata de răscoală ţărănească ce mocnise peste iarnă ca să-şi arate colţii o dată cu firul ierbii era adevărata pricină. Şi mai ştia domnia-lui că nu puteau fi duşi prea departe, dar păs de te avântă în codru, când erau aşa de porniţi împotriva lui… Spumega, neavând cu cine munci ogoarele, dar n-avea ce face.

Prea şi-o luase în cap sărăcimea de când cu domnia Tomşei, dar după mazilirea acestuia, către sfârşitul lui brumar 1615, le băgase el minţile în cap mocofanilor. Acum însă se sumeţiseră din pricina zvonului că şi alte sate apucaseră pe calea dihoniei şi se împotriveau să iasă la muncă pentru boieri. După înfrângerea lui Tomşa la Tătărani şi înscăunarea măriei-sale Alexandru vodă Movilă, acesta nu-i mai avea la suflet pe răzăşi şi dăduse mână liberă boierimii să-i vecinească.

Pojorâtenii erau de când lumea pe aceleaşi meleaguri şi nici cei mai gârboviţi de ani nu-şi aminteau să le fi spus moşii lor că ar fi venit de aiurea. E drept că se mai băjeneau, dar numai la doi paşi, în codru, iar după ce trecea urgia se înturnau în sat, dregeau şi zideau din nou, iar viaţa se relua ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cum era să plece omul de pe pământul care-l hrănea? Adesea, cu plugul ori hârleţul, răscoleau osemintele străbunilor, îngălbenite şi uscate de vreme, pe care cu grijă le strângeau şi le aduceau la taica-popa să le sfinţească şi cu mare cinste le îngropau în cimitir printre morţii mai tineri. Oale de lut sparte ori întregi semănau într-atâta cu cele din casele lor, încât nu o dată le foloseau de parcă le-ar fi cumpărat de curând.

Dumnealui vel-armaşul Nicoriţă căpătase de la răposatul Ieremia vodă Movilă zapise cum că ar avea dreptul asupra Pojorâtei, a iazului şi a mii de stânjeni de pădure. Dar mocofanii, în cerbicia lor, nici nu voiau să audă de aşa-ceva şi scoteau la iveală tot felul de urice îngălbenite, unele chiar de pe vremea lui Alexandru cel Bun. După ani de confruntări prin divane, găsiseră dreptate la scaunul lui Tomşa. A dat Dumnezeu şi la Tătărani s-a mântuit cu domnia voievodului calicilor, iar dumnealui vel-armaşul căpătase iarăşi dregătoria în divanul domnesc. Cine să se mai încumete a înfrunta pe un boier divănit?

Cu toate acestea, nu numai ţăranii din Pojorâta dar şi cei din întreg ţinutul Fălciului şi al Orheiului se răsculaseră, dând crezare unor scorneli cum că un nepot de-al răposatului Ion Vodă strângea oaste făgăduind slobozenie şi dreptate tuturor obidiţilor. Flăcăii satelor îşi ascuţeau topoarele şi îşi prefăceau în arme necruţătoare paşnicele coase, de care pentru o vreme nu părea să mai fie nevoie.

Grigore Baltag din Pojorâta, un zdrahon de vreo 25 de primăveri, era capul tuturor nemulţumiţilor, dar mai cu seamă purta o ură neîmpăcată boierului Nicoriţă. Râca lui era mai veche, încă de pe vremea când stăpânul poruncise să-l ţină pe flăcău vreo două săptămâni în butuc din pricina rocoşelii de care dăduse dovadă. Ca tuturor celor de seama lui, îi sosise şi lui Grigore ceasul însurătorii şi tare o mai îndrăgise pe Ilenuţa lui moş Precup, care fiind cam sărăcuţă se băgase slujnică pe lângă jupâneasă, pentru a strânge o brumă de zestre, măcar că băiatul ar fi luat-o numai cu ce avea pe ea.

Dumneaei boieroaica Ilisafta făgăduise s-o răsplătească de s-ar dovedi vrednică, dar nici prin cap nu-i trecuse că boierul cel bătrân s-ar mai fi putut uita la o fetişcană altcum decât la icoana Precestei. S-a întâmplat însă ca într-o noapte, pe când jupâneasa era plecată pe la nişte boieri megieşi pentru mai lungă vreme, stăpânul să facă un mare bairam. După ce s-au veselit cu nişte cotnărel, l-a cuprins deodată poftă de femeie. Pe loc a poruncit să-i fie înfăţişată Ilenuţa şi, fără să mai aibă vreo ruşine de părul său cărunt, a batjocorit-o de faţă cu toţi oaspeţii, poftindu-i şi pe ei să facă aşijderea. Biata copilă, când s-a văzut scăpată din ghiarele beţivanilor, a fugit aşa cum se afla şi nu s-a mai oprit decât cu capul într-o fântână. Au găsit-o mai pe urmă după duhoarea ce venea din puţ şi cu mare greutate s-a mai putut cunoaşte ceva din fata lui moş Precup. Când taica-popa i-a citit rugăciunea de iertare, socotind-o tot pe ea vinovată, fiindcă-şi ridicase singură zilele, lui Grigore i-a venit să turbeze de furie şi abia a fost potolit de prieteni să nu se repeadă la preot să-i astupe gura cu ţărână. S-a jurat însă cu glas tare, la mormântul ei, că avea să dea el judeţul cel drept ucigaşului.

După câteva zile, flăcăul s-a strecurat la curte cu un baltag pe umăr şi cât pe ce să-l pălească pe ticălosul boier dacă o slugă nemernică nu-i băga codiriştea unei furci taman între glezne. Prăvălindu-se cât era de lung, vel-armaşul s-a năpustit asupra lui pălindu-l cu ciubota peste fălci şi în coaste până ce l-a lăsat în nesimţire, năclăit de sânge. S-ar fi ridicat el, că doar era mai voinic decât ghiujul, dar acelaşi slugoi îi prinsese grumazul între cele două coarne ale furcii şi se rânjea mulţumit la el, pe când era zdrobit.

A zăcut aşa, lingându-i câinii sângele de pe faţă până pe-nserat, când au prins de veste ceilalţi flăcăi, care au dat fuga şi l-au luat acasă. Multă vreme s-a zbătut între viaţă şi moarte, dar în cele din urmă tinereţea lui a biruit. Nu s-a astâmpărat însă, că-l ţinea legat jurământul făcut Ilenuţei, aşa că abia înzdrăvenit s-a năpustit călare până în uşa conacului, unde a fost răzbit de lefegiii secui ai boierului.

De astă-dată, vel-armaşul Nicoriţă a poruncit ca bezmeticul să fie pus în butuci şi să rămână acolo până avea să crape de foame şi sete, fiind oprit cu străşnicie să se apropie careva de osândit vreo două săptămâni. Porunca boierească n-a ţinut însa multă vreme, fiindcă tovarăşii lui Grigore au năvălit ziua în amiaza-mare într-o căruţă trasă de doi armăsari focoşi, aruncând torţe aprinse în clăile de fân şi paie, sub ochii uluiţi ai argaţilor. Vâlvătăile şi larma au ademenit pe lefegii într-acolo şi pe dată flăcăii au întors căruţa şi cât ai bate din palme au ajuns lângă chinuit, ridicându-l pe sus cu butuc cu tot.

Se înţelege că nu mai încăpea împăcare între Grigore Baltag şi vel-armaş, dar nici între săteni şi curte. Povestea asta se petrecea pe când la Iaşi era în scaun Vodă Tomşa, care-i tăia pe boieri „ca pe berbeci” şi din astă pricină nu se încumetase să-i vină de hac neobrăzatului mocofan. Sătenii îl povăţuiau să se înfăţişeze domniei cu pâră împotriva boierului, dar Grigore nu se încredea în asemenea judecăţi. „Corb la corb nu-şi scoate ochii!” obişnuia el să le răspundă.

— Vedeţi voi toporişca aiasta? întreba el. Apăi, mai domn ca ea nu se află şi numai cu direptate giudecă!

Iată însă că pe la sfârşitul iernii un alt Ion-vodă a chemat sărăcimea să înlăture pe hulpavii boieri şi să-şi facă singură dreptate. Era tocmai ceea ce poftea şi Grigore, aşa că nu-i de mirare că a fost printre cei dintâi care i-a îndemnat pe ai lui să dea foc curţii boiereşti. Dar n-a mai apucat să-şi ducă la îndeplinire gândurile, fiindcă lefegiii s-au năpustit asupra satului silindu-i pe oameni să iasă la muncă, mânându-i ca pe vite. Grigore, prinzând de veste, a izbutit să se strecoare în pădure împreună cu alţi flăcăi şi în două zile întregul sat s-a adunat la locurile ştiute, din adâncul codrului. Acolo s-au sfătuit ca cei vrednici să ducă o armă în mână să se înfăţişeze la oastea măriei-sale Ion-vodă.

Noaptea se lăsase mai răcoroasă, fiindcă primăvara se făcea simţită doar la lumina sfântului soare, iar sub cerul spuzit de stele trebuia să ai cojocul în spinare, oricât de tare ai fi fost.

— Am ştiri, spunea Grigore către ceilalţi, că cele două giupânese, mama şi fata, au fost chemate de boier la Ieşi. Altă cale n-au decât prin pădurea noastră şi s-ar putea să le întâlnim.

— Să le facem şi noi ce i-o făcut boierul… se auzi o voce.

— De cânele cel bătrân avem trebuinţă, femeile să fie numai nadă, i-o tăie Grigore.

— De ce nu? sări Pandele, un flăcău tomnatec.

— Apăi duduca Profiriţa îi tocmai bună să te răcorească oleacă şi pe tine, măi Grigoriţă, se băgă în vorbă Vasile al lui moş Codoi.

— Parcă giupâneasa Ilisafta are vreun cusur? rânji Pandele.

— Bine, bre! îngădui în şagă Culai. Ţine-o pentru tine, că de giupâniţă ne îngrijim noi, după ce s-o îndulci Grigoriţă.

Grigoriţă înţelese că n-o va scoate la capăt cu tovarăşii lui, aşa că încercă a-i aduce la gânduri mai bune.

— Ce credeţi voi, bezmeticilor, că giupânesele au să treacă taman prin poieniţa aiasta şi or să ne poftească la giugiulit? Şi ce gândiţi voi, că noi suntem boieri să facem dragoste cu anasâna?

— Nu te teme măi, Grigoriţă, spuse Pandele, singurul care se mai lua de căpetenia lor în şagă. Nu s-o azvârli ea giupâniţă în nici o fântână după…

— Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie! i-o reteză acesta nemulţumit. De dragoste cu femeile ne arde nouă amu? Noi trebuie să-l silim pe nemernicul de armaş să ne lase drepturile străbunilor noştri. Dacă avem să-i batjocorim femeile, nu ne mai sloboade nicicând, iar de le prindem zălog, nu le înapoiem decât după ce ne dă zapis la mână că nu se mai bagă în moşia noastră.

— Ce baţi câmpii, bre Grigoriţă? sări Vasile. Până mai ieri ne îndemnai ca praful şi pulberea să se aleagă de casa şi acareturile lui Nicoriţă, şi amu vrei să te pui la taclale cu el?

— Aşa-i! Aşa-i! încuviinţară ceilalţi.

— Cu furca şi toporul se smulge direptatea, nu cu vorbe de clacă! adăugă ţâfnos Pandele. Iar dacă ne-om giugiuli şi noi cu muiere boierească, n-a hi nici o pagubă!

— Apăi, că voi nu m-aţi înţăles pe mine, răspunse Grigore săltând amândouă mâinile. Eu gândeam că tartorul de boier are să vie să-şi ieie femeia şi odrasla de la noi, iar atunci puteam pune gabja pe el şi să-l giudecăm ca pe hoţii de cai!

— Aşa parcă-i mai cu ohibzuinţă, încuviinţă Culai în numele tuturor.

Dar în vreme ce flăcăii sporovăiau în inima codrului, jupâneasa Ilisafta îşi făcea mare grijă cu călătoria la Iaşi. Nu că n-ar fi poftit să mai schimbe tihna de la moşie pe larma curţii domneşti, căci avea să se fudulească faţă de celelalte jupânese cu rangul şi averea domniei-sale. Şi nu era de lepădat nici dregătoria dumnealui vel-armaşului, ce se divănise iarăşi, dovedindu-se boier de viţă veche şi nu din ciocoime. Apoi mai era de trebuinţă să fie scoasă şi copila în lume, căci trecuse de optsprezece ani şi teamă-i era să nu rămâie fată bătrână, ori s-o dea după vreun boier de la ţară. Nu se cădea o asemenea înjosire pentru o frumuseţe de fată şi de neam mare şi bogată. La zestrea ei avea să primească peţitori numai de la boierii-veliţi şi poate chiar de la şlehtici, cu care de bună-seamă că avea să deie ochii pe la curtea din Iaşi… Dar cum să se încumete la drum lung, numai ele, două femei, chit că aveau împrejur roată de lefegii secui? Dumnealui, vel-armaşul, plecase îndată după sfântul Ion şi trimisese poruncă să-i vină şi familia la curte, dar nu spusese pentru ce anume. Nu putea fi vorba decât de măritişul Profiriţei!

Pentru întovărăşire la drum ar fi fost bun şi Toma Melinte, prostălăul megieş de moşie, care tot da târcoale fetei. Numai că nu avea să se înfăţoşeze cu el dimpreună la curtea lui Vodă… dar găsi-va ea cum să scape de urât. Treaba lui ar fi fost doar să le apere pe drum, poate chiar şi de propriii lor lefegii… Şi cum nu era zi lăsată de la Dumnezeu ca Melinte să nu-şi facă niscai treburi pe la curtea boierului Nicoriţă, n-a fost prea greu să dea de el.

— N-ai vrea matale, bre Tomiţă, să te preumbli cu noi până în târgu Ieşului? Ai mai vedea lumea care se vântură pe la curte şi numa bine ţi-a pica, îi zise jupâneasa de cum dădu cu ochii de el.

Tânărul Melinte rămase cu gura căscată la spusele boieroaicei.

— Dar a veni şi duduca? izbuti el să îngăime, roşindu-se până-n vârful urechilor.

— Vezi-bine, c-apăi de ce te poftesc? îl aţâţă Ilisafta.

— Atunci mai încape vorbă? se bucură Toma. Iacă, mă răped să-i spun babachii şi până-n sară m-am întors!

— Dar oare te-a lăsa?

— Pe mine?! Doar sunt bărbat în toată legea! N-am a da socoteală nimănui, numai ceva bani de pungă să-mi deie.

După plecarea tânărului, Ilisafta nu-şi putu ţine râsul gândindu-se la păcăleala ce i-o va trage nătângului, că doar nu era de nasul Profiriţei. Avea ea să-l căptuşească cu vreuna pe la Iaşi, că moşie avea îndeajuns, slavă Domnului!

Aşa se hotărâse plecarea, iar Tomiţă îşi adusese şi slujitori înarmaţi, daţi de tătâne-său. Acesta grozav se mai bucurase când auzise poftirea ce i-o făcuse lui fiu-său înfumurata de Nicoriţoaie, şi nu se mai îndoia că avea să urmeze încuscrirea. S-au pornit încă de la cel de-al doilea cântat al cocoşului ca să-i prindă zorile trecuţi de afurisitul acela de codru, unde mişunau tot felul de jivine, dar mai cu seamă tâlhari şi ţărani băjeniţi. Prin altă parte nu se putea, căci pădurea se întindea până în părţile Orheiului şi Lăpuşnei, iar către soare-apune şi miazăzi, atingea lunca Siretului şi mai încolo până la Dunăre, aproape de Galaţi. Numai Prutul îşi ducea leneş apele pe la mijloc de codru, dar lăsa din loc în loc vaduri de trecere pentru oamenii ce locuiau de o parte şi de cealaltă. Un astfel de vad era pe la Todireşti, căci să se meargă drept spre miazănoapte era mai cu primejdie, din pricina răzmeriţei ţărăneşti.

Flăcăii din Pojorâta aflaseră prin iscoadele de la conae de pregătirile boieroaicei, dar încă nu se ştia anume ziua, aşa că de vreo câtva timp zi şi noapte stăteau la pândă. Drumul mare era străjuit de stejari bătrâni, uitaţi de vreme, dar înalţi şi falnici de făceau umbră groasă iân plină amiază, măcar că abia înfrunziseră. Din astă pricină, şleaul era cam jilav şi chiar gloduros pe alocuri, încât anevoie era străbătut. Uneori se mai lăţea, dar câteodată era atât de îngust încât abia se putea strecura carâta, trasă de cel puţin şase cai, fiindcă îndeobşte în asemenea locuri se făceau rovine.

Tocmai la o asemenea strâmtoare pregătise Grigore Baltag cu ai lui capcana, după cum făceau când veneau tătarii şi aşa după cum o învăţaseră din moşi-strămoşi, din cele mai îndepărtate vremuri. Tăiaseră copacii din preajmă în aşa fel încât să se mai ţină drept, dar împingându-i s-ar fi prăvălit cu uşurinţă în calea trecătorilor nepoftiţi. Din loc în loc adunaseră vreascuri ce trebuiau aprinse ca prin fumul lor să-i acopere de privirile vrăjmaşului pe oamenii pădurii, dar asta numai dacă acesta s-ar împotrivi.

Începuse a miji de ziuă şi păsărelele cele mai harnice ciripeau încă somnoroase, vestind o nouă zi. Înveliţi în sumanele lor călduroase, flăcăii petreceau cea de-a treia noapte de pândă, dar se bănuia că avea să fie şi cea de pe urmă, aşa că mai mult au stat cu urechile ciulite decât să se dea somnului.

— Ian auziţi, fraţilor! sări deodată Culai. Scârţâit de osii… Ei sunt!

— Taci, bre, c-ai visat! îl repezi unul.

— Ba, chiar aşa-i! Sculaţi-vă! porunci Grigore.

Cât ai clipi săriră cu toţii în capul oaselor, punând mâna pe topoare şi strecurându-se fiecare pe la locurile dinainte ştiute.

Nimeni nu se mai îndoia că se aude scârţâitul roţilor de carâtă, silită să meargă în pasul cailor din pricina şleaurilor prea adânci. După câtăva vreme se arătă la vedere cel dintâi călăreţ, în spatele căruia venea boierul Melinte cel tânăr de la Foleşti şi mai în urmă şi carâta vel-armaşului cu lefegiii şi slujitorii boiereşti. Flăcăii aşteptară cu inima cât un purice să le vină la îndemână şi când Grigore socoti că era numai bine, scoase un răcnet:

— Pe ei, fraaaţilor! şi împinse cu putere stejarul de care se proptise, prăvălindu-l în drum.

— Pe ei, măăăi! răspunseră ceilalţi din toate părţile, făcând la fel, de s-au speriat drumeţii că întreaga pădure se prăbuşeşte peste ei.

Îndată porniră a se ridica şi nori groşi de fum, stârnind şi mai mare spaimă între oameni şi dobitoace. Văzându-se împresuraţi, lefegiii descărcară la întâmplare sâneţele, după care dădură bir cu fugiţii, de teamă de a nu fi prinşi. Nici vorbă să mai sară în sprijinul stăpânei lor, după cum slugile lui Melinte s-au făcut nevăzute încă de la primul strigăt. Cu toţii au părăsit-o în graba mare pe Ilisafta, care-şi îmbrăţişase fiica înghemuită lângă ea şi tremurând din toate mădularele. N-aveau jupânesele cum să vadă că „tontul” de Tomiţă, singurul care cătase să se împotrivească, fusese doborât la pământ.

Vreascurile fiind prea uscate se topiseră curând sub flăcările ce se înălţau făcând şi mai multă lumină şi astfel se vedeau bine cele două femei, mama şi fata, strânse una lângă alta. Bătrâna însă nu se pierduse cu firea, ci mai curând era înfuriată de atâta neobrăzare.

— Mişăilor! Nemernicilor! spumega ea. Unde vi-i bărbăţia, ticăloşilor! Nu fugiţi, că pentru asta vă dau plată, lifte spurcate!

Zadarnice erau chemările, fiindcă cei câţiva însoţitori care nu apucaseră la picior mai din vreme zăceau acuma în glod, păliţi şi despicaţi de muşcăturile topoarelor. Numai doi dintre ei, rămaşi ceva mai în urmă, se aşezaseră spate-n spate şi căutau a se apăra, apropiindu-se de un cal rămas fără stăpân, în şaua căruia au sărit amândoi, luând-o la sănătoasa şi izbutind astfel să scape.

— Nu-i lăsaţi, fraţilor! răcni Grigore. După mine! porunci el şi fără să se mai uite în spate sări pe un cal, luând urma fugarilor.

Se pare însă că nu fusese auzit şi nici văzut de ai săi, care erau cu ochii pe cele două jupânese.

— Agiutoor! Hoţiii! nu mai contenea să strige boieroaica, doar de va fi auzită de careva. Veniţi la mine!

— Iacă am sosit, cinstită giupâneasă! rânji Pandele.

— Lipseşti, mişălule, din faţa mea!

— Ian nu te mai zborşi cucoană şi săi hopa colea în braţele mele! De duduca s-a găsi cine să-i poarte grija.

— Mocofane, să nu cutezi să te apropii că-ţi sparg capul! Auzi tu? Să pleci pe dată!

— Ce-i drept, îs ţăran, dar nu mă ruşinez dintr-atâta. În pielea goală tot una suntem, aşa că nu-ţi mai da ifose şi hai cum am zis, că n-avem vreme!

În lipsa lui Grigore, fiecare făcea cam ce-i dădea prin cap, dar auzindu-l pe Pandele se strânseră ciotcă în jurul lui, făcând haz de hâtrul lor tovarăş.

— Apăi, dacă nu vrei matale, giupâneasă, iacă, am să mă bag eu în caleaşcă să mă fac boier, făcu mucalit flăcăul, încurajat de râsetele celorlalţi.

Nu avea de gând s-o vatăme şi nici nu se temea de ea, aşa că-şi aşeză securea pe laviţa din faţă şi vru să se salte lângă jupâneasă, mai mult ca s-o sperie şi să-i facă pe ceilalţi să se înveselească. Însă, cu iuţeala fulgerului, Ilisafta îşi împinse copila în partea cealaltă a carâtei, trântind-o în glod, iar ea, apucând toporişca, îl izbi pe Pandele în plină faţă. Se vede că spaima îi va fi îndoit puterea, căci un val de sânge acoperi faţa voinicului, care se prăbuşi cu ţeasta despicată. Toţi rămaseră înmărmuriţi şi nici chiar jupâneasa nu-şi dădea seama de fapta ei, holbându-se la omul ce se zvârcolea în spasmele morţii.

— Jivină spurcată! şuieră Culai. Las' că-ţi venim noi de hac! Ian haideţi, fraţilor!

La strigătul lui caii înhămaţi la caleaşcă zvâcniră dintr-o dată şi o luară la goană, iar jupâneasa Ilisafta, aflându-se în picioare şi fără a se ţine, fu aruncată cu capul în jos. În cădere i se prinseră fustele în ceva şi astfel se bălăngănea neputincioasă, izbindu-se într-una cu faţa de pământ. În vreme ce unii dintre flăcăi se strânseră în jurul lui Pandele, alţii începură să alerge după carâtă, dar caii speriaţi goneau bezmetici, până când o izbiră pe jupâneasă de un trunchi de copac, lăsând-o lată la pământ, despuiată de fustele ce i se despicaseră.

În răstimp, Profiriţa se ridicase şi, toată înnămolită, vrusese să scape în pădure, dar o zărise Vasile.

— Nu se cade, giupâniţă să umbli matale pe gios, că te-i murdări. Mai bine să te duc la un loc uscat şi să-ţi dezbrac ţoalele, să te usuci.

— Lasă-mă! Dă-mi pace! răcni ea. Mămucăăă!

— De ce să te las, hulughiţo, că doar nă-i fi ca giupâneasa, să nu suferi mirosul de ţărani? Ne tragem mai la dos şi îi vedea că nici ţăranii nu-s de lepădat!

Simţise trupul tânăr al fetei zbătându-i-se în braţe, iar ţâţişoarele îl îmboldeau aprinzându-i jar în vine. Uitase cu totul de Grigoriţă şi de învoiala făcută. Dar n-apucă să mai scoată o vorbă că Profiriţa îi înfipse unghiile în plină faţă, şiroindu-l de sânge. Durerea îl potoli îndată pe flăcău, care îmbrâncind-o pe fată cât-colo se prinse cu mâinile de obraji şi începu a se văicări ca din gură de şarpe.

— Văleuuu! Cum m-o zgârâiet, căţaua dracului!

Nimeni însă nu le luă seama, fiind cu toţii uluiţi de cele petrecute. Toader se apropie sfios de jupâneasa Ilisafta şi tocmai la vreme îi acoperi goliciunea, pe când fiică-sa venea alergând ca o nălucă printre copaci.

— Nu muri, mămucăăă! strigă deznădăjduită şi aruncându-se din fugă peste ea îi sărută faţa întinată. Iacă, oamenii ăştia de treabă au să te oblojască şi matale ai să-i ierţi! Nu-i aşa? se întoarse ea spre flăcăi.

Aceştia rămaseră muţi, iar Profiriţa izbucni într-un hohot de plâns cu sughiţuri, cu greu putând fi desprinsă de pe leşul mamei sale. Jupâneasa Ilisafta fu aşezată cuviincios cu mâinile pe piept şi-i traseră pleoapele peste ochii rămaşi aţintiţi undeva în înaltul cerului. În faţa morţii, flăcăii îşi scoaseră cuşmele şi se închinară cu evlavie, aşa cum învăţaseră din străbuni. Se aşternu apoi o tăcere adâncă, Profiriţa contenindu-şi bocetul, doar păsărelele pădurii ciripeau vesele, nesimţitoare la durerea oamenilor. Jupâniţa se aşeză blând lângă maică-sa şi începu s-o mângâie ca pe un copil, părând a-şi fi pierdut minţile.

— Hai, că nu mai avem ce-i face, zise cu voce domoală Toader, apucându-i mâna. Aşa a fost voia celui de sus. Dumnezeu s-o ierte!

— Nu vă iartă pe voi, ucigaşilor! se întoarse ea cu ură spre flăcău. Să n-aveţi parte de ce vi-i mai drag pe lume!

— Taci giupâniţă şi nu mai blăstăma, că doar dumneaei l-o ucis pe Pandele, iar noi nici măcar cu o floare n-am atins-o! se auzi o voce dintre flăcăi.

Ceilalţi dădură din cap a încuviinţare, dar nu scoaseră o vorbă. Văzând-o cum tremura, poate de frig, poate de spaimă dar mai cu seamă că se domolise ca prin farmec, Toader cuteză a o înveli cu sumanul lui căutând s-o îndepărteze de vedeniile ce-i dădeau târcoale. Fata nu se împotrivi, avea o privire blândă, dar pierdută undeva în depărtare, de parcă blestemul îi mântuise şi ultima vlagă.

— Hai să mergem la noi, giupâniţă, să-ţi descânte baba Irina, ca să-ţi treacă de spaimă şi să uiţi cele văzute. Hai binişor!

Spre mirarea tuturor, Profiriţa se lipi de pieptul flăcăului, căutând parcă apărare şi căldură, iar acesta o cuprinse grijuliu pe după umeri.

— Sărăcuţa! o mângâie el pe creştet, ca pe un copil al lui, şi un oftat de uşurare străbătu piepturile tuturor.

— Da' Grigoriţă, pe unde-o fi?! întrebă deodată careva.

— Aşa-i! Unde-i?! făcu şi Vasile, ştergându-şi sângele năclăit de pe obraz.

— Bre, să nu-l fi pălit vreunul şi…

— Să-l cătăm! strigară mai mulţi.

— Aveţi grijă să nu fie şi vreun vrăjmaş rămas ascuns pe undeva şi să ne ia urma! îi povăţui Culai. Dacă daţi peste careva strigaţi, de nu-l puteţi dovedi.

— Grigoriţăă! Grigoriţăă! începură a striga care mai de care nădăjduind că flăcăul se va fi aflând pe undeva prin apropiere.

— Te pomeneşti că l-or fi prins lefegiii?! şopti un tinerel.

— Vai de mine, să nu-l lăsăm că-l jupoaie de viu boieru! zise Culai. Să-l căutăm, fraţilor!

Cu toţii se năpustiră, mai cu seamă înspre conac, nădăjduind că aveau să-i mai ajungă din urmă pe slugoii armaşului. Până şi Toader, care stătuse o vreme în cumpănă dacă să lase fata singură ori ba, în cele din urmă se hotărî.

— Să nu te mişti din loc, că eu mă întorc pe dată şi te iau! Nu-ţi fie teamă! îi zise luându-o de mână şi aşezând-o pe un trunchi de copac.

Jupâniţa nu-i răspunse, dar se ghemui ascultătoare în sumanul flăcăului, părând a nu-i trece prin cap să-i iasă din vorbă. Toader o mai mângâie pe cosiţe şi se luă şi el după ceilalţi, în căutarea lui Grigoriţă.

Un bouraş se urcă pe mâna copilei, dar aceasta se uita la el fără să-l vadă, atât era de pierdută în visare.

— Giupâniţă Profiriţă, auzi deodată o voce şoptită, venită parcă de sub trunchi. Dă-mi o mână de ajutor, că mi-i rupt un picior şi nu pot merge. Sunt eu, Tomiţă! Hai să mă ţin de matale ş-om fugi amândoi, ca să te scap de mocofani…!