Răsplata prinţului

Mirko se uită uluit la căpitanul Cladovei, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Baronul aici?! Cum de izbutise să le-o ia înainte? Se înţelege că în vreme ce ei dormeau în pădure.

— De ce-o mai fi venit după noi, dacă ne-a avut la mână în Caransebeş? întrebă Kocea.

— Uiţi de încăierarea de la plecare? îl repezi Mirko.

— Pentru numai atâta nu se zbuciuma el să vă ajungă, alta poate fi pricina, căută să-i liniştească Decsy.

Slujitorul care venise cu vestea rămăsese nemişcat, aşteptând porunca stăpânului său. Căpitanul însă îl mai întrebă:

— Când a sosit luminăţia-sa?

— Nu cu mult înainte, că nici n-a apucat să se dezbrace…

— Aşa îi e obiceiul! dădu din umeri Decsy. Bine, poţi să pleci, iar de te-o întreba spune că ne ducem pe dată.

Mirko săltă capul, fulgerând cu privirea.

— Doar n-ai în gând a mă vinde, chiar domnia-ta, căpitane?! Eu de bunăvoia mea am venit aici şi nu poftesc a mă da prins „beutorului de sânge”.

— Dar cine a zis că te duci la el? zâmbi Decsy. Au n-a poruncit el să-i duc pe cei doi oameni care-s la mine? De unde să ştie că voi sunteţi aceia? Am să mă înfăţişez cum a vrut, dar cu alţii în locul vostru.

— Şi noi?! se miră Kocea.

— Vă strecuraţi binişor în vreme ce eu m-oi duce la baron şi după ce-ţi ieşi din Cladova nu eu vă voi povăţui ce aveţi de făcut.

— Ştiam eu că dumnealui căpitanul n-are să ne dea vânzării, zise iarăşi Kocea cu faţa numai zâmbet.

Decsy îi lăsă să se descurce, contând pe şiretenia lor, iar el, chemându-şi două slugi credincioase, porni spre hidoasa încăpere, stropită nu de mult cu sângele lui Oster.

— Nu te aşteptai să mă vezi aşa curând, nu-i aşa? rânji Czobor.

— Drept să spun, nu, luminăţia-ta!

— Unde-s cei doi?

— Aicea-s! arătă el spre însoţitori, dar, nu vă fie cu supărare, sunt cinstiţi şi oamenii mei de credinţă.

— N-am eu treabă cu ei, se răsti baronul. Te întreb de străinii ce ţi-au venit acuma.

— Ei sunt!

— Cum ei?! se înfurie Czobor. Străjerii mi-au spus c-au intrat doi călăreţi ce păreau osteniţi de drum. Unde-s?

— Despre alţii eu nu mai am ştire, dar, ce-i drept, şi ei vin de la Caransebeş, unde-i trimisesem săptămâna trecută. Azi în zori au pornit spre casă şi iată-i ajunşi acum. Aşa-i mă? întrebă el slujitorii.

— Întocmai, măria-ta! răspunseră amândoi deodată.

— Hm! pufni înciudat baronul. Nădăjduiam să fi fost turcul şi tovarăşul lui, după cum îmi spuseseră nişte neguţători. Cică goneau caii nebuneşte către cetate şi mi-am zis că n-ar putea fi decât cei ce se fereau de mine. Cine să fi fost atunci?

— Care turc, înălţime? făcu pe prostul Decsy. Neguţătorii, da! Au plecat însă, încă de ieri de la amiază, iar altcum, picior de păgân n-a călcat între aste ziduri.

— Lasă că ştii tu despre cine-i vorba, i-o reteză baronul. Doar ai fost de faţă când a mărturisit neamţul acela şi tu mi-ai dat pe nemernicul de sârb.

— Şi nu l-a prins?

— Prins pe dracu! Ticălosul nu era decât un fricos şi pe deasupra mi-a mai ucis şi câteva cătane, ieri-seară. Cred că era înţeles cu turcul. Ah, dacă pun mâna în ceafa lui…

Decsy nu apucase să afle de moartea hotnogului, care era dintre oamenii baronului, nu ai cetăţii, îl ştia însă de om al dracului. Baronul îi povesti ceea ce îşi închipuia el că s-a petrecut cu prinderea lui Grazziani, dar fără să arate şi vina lui. Ar fi plecat să-i aţină calea spre Timişoara, dacă nu erau afurisiţii de neguţători să-i spună de cei doi călăreţi fugari.

— Vezi că am trebuinţă de un olăcar vrednic, urmă el, pe care să-l trimit la alteţa-sa la Deva.

— Găsesc eu! răspunse Decsy străfulgerat de un gând.

— Atunci să-i pregătesc o scrisoare, să-i spun ce-am făcut până acum şi să trimită pe careva să-i aţină calea şi înspre Arad. Ai grijă că am poruncit să nu mai iasă nimeni din cetate fără voia mea, că eu încă mai gândesc la cei doi fugari… de n-or fi fost sârbul cu tovarăşul lui, care au scăpat aseară de cătanele mele, ca prin minune.

— Nu prea cred…

— Ba să crezi! îl opri baronul. Nici nu-ţi dai seama ce ai dracului sunt haiducii ăştia, care nu-s nici ţărani, nici ostaşi. Oricum eu am pus oameni de nădejde la poartă, să nu cerce careva!

— Dar olăcarul?

— Acela da! De altfel va avea şi scrisoarea cu pecetea mea şi slujitorii ştiu că nu trebuie să-i facă greutăţi.

Czobor intră în cancelaria cetăţii în vreme ce Decsy se zori să dea peste Mirko şi Kocea, mai înainte de-a ajunge la poartă. Din păcate erau chiar acolo, certându-se cu străjerii ce nu voiau să-i lase să plece.

— Dar scrisoarea pentru alteţa-sa, v-a dat-o domnul baron? întrebă Decsy, apropiindu-se liniştit de ei.

Kocea rămase cu gura căscată, dar Mirko pricepu că era vorba de un vicleşug care urma să-i scape şi vru să răspundă, însă căpitanul urmă fără să-i ia în seamă:

— Mai aşteptaţi aici, că mă duc eu însumi s-o aduc!

După scurtă vreme se înapoie cu o taşcă, pe care le-o întinse în grabă.

— Iacă, aici aveţi hârtia, cu pecetea luminăţiei-sale! Nu care cumva să vă abateţi din cale, că-i zor nevoie mare să trimită oşteni pe urmele unor ticăloşi.

Strângerea de mână a lui Decsy îi spuse lui Mirko mai mult decât vorbele, aşa că nu mai întrebă nimic, ci îşi văzu de drum, împreună cu Kocea. Oamenii lui Czobor se uitară uimiţi, dar, fiind şi căpitanul cetăţii de faţă şi scrisoarea stăpânului lor, nu mai ziseră nimic. Haiducii însă dădură pinteni luând-o în galop spre Deva, aşa cum fusese vorba.

— Doar n-o să mergem la prinţ? se îngrijoră Kocea oprind fugarul.

— De ce nu? zâmbi Mirko. Să vezi ce renghi avem să-i jucăm domnului baron! Nu ştiu ce naiba o fi scriind aici, dar n-am de gând să i-o dau alteţei-sale.

— Şi ce-ai să faci?

— O să vezi…!

În odaia de sfat a cetăţii din Deva, alteţa-sa ilustrissimă Bethlen Gabor punea ţara la cale împreună cu sfetnicul său de taină, Ugrai Jeno.

— Alteţa-voastră nu are de ce să fie îngrijorată, spunea Ugrai, după câte îmi aduc aminte Czobor dintotdeauna a dus la bun sfârşit slujbele poruncite. Dreptu-i că lasă mult sânge şi blestem pe unde trece, dar altcum nu se poate în vremurile de astăzi.

— Jeno dragă, nu de sânge mă tem eu, ci ca nu cumva să fim înşelaţi cum că Gaşpar ar avea asupra lui făgăduiala împăratului. Atunci nu ştiu cum aş mai scoate cămaşa la Poartă, oprind solul sultanului, fără pricină.

— Asta cam aşa-i, încuviinţă sfetnicul. Dar de s-o găsi?

— Ei bine, atunci s-a zis cu Grazziani! Şi nu numai atât! Dacă Ahmed ar vedea amestecurile nemţilor în ţara noastră se va înfuria şi-l va pali pe habsburg.

— Dar nici sub turci nu-i bine, cuteză Jeno.

— Ai dreptate, dar între două rele o alegi pe cea mai mică, sună o veche zicală. Până acuma s-a văzut că tot cu păgânii eşti mai slobod decât cu creştinii. Pentru asta poftesc să-l dau în vileag pe Grazziani – omul cu două feţe.

— Nu-i scapă lui Czobor, ilustrissime, de-ar fi să-l taie bucăţele pe acest italian. Numai să aibă scrisoarea cu pricina asupra lui, că altcum baronul e în stare să-l facă să mărturisească prin cazne că a uneltit contra sultanului şi asta nu-i de ajuns. Am mai putea spune la nevoie că a încălcat ţara noastră fără ca noi să ştim cine este.

N-apucă să-şi termine bine vorba, că uşa se deschise şi un copil de casă intră plecându-se ceremonios.

— Ce s-a întâmplat?! se miră prinţul.

— A sosit un olăcar de la Cladova spunând că are să vă spună ceva numai alteţei-voastre, de la baronul…

— Adă-l aici! se repezi Bethlen.

— E cam murdar…

— Aşa cum arată!

Pajul ieşi cu aceeaşi plecăciune şi introduse olăcarul, care cum intră pe uşă puse un genunchi la pământ.

— Ai scrisoare, ori spui prin viu grai? întrebă prinţul.

— Măria-ta, am învăţat pe de rost, dar nu mi-i îngăduit să spun decât numai alteţei-voastre, răspunse Mirko, uitându-se la Ugrai.

— Poţi vorbi liniştit, dacă-ţi poruncesc.

Haiducul trase aer în piept şi săltând fruntea închise ochii, apoi începu cu vocea ridicată:

— Înălţimea-sa domnul baron Czobor Istvan, prea bunul meu stăpân, a spus că omul prins a scăpat şi alteţa voastră să grijiţi de pază la Inău şi Chioar, căci luminăţia-sa va merge pe urmele lui. Atât!

— Inău…?! Chioar…?! îngăimă Bethlen uitându-se la Ugrai. Baronul tău s-a ţicnit, Jeno! Auzi neobrăzare? Să-mi poruncească mie?!

— Aşa te-a învăţat stăpânul tău să vorbeşti? îl întrebă Ugrai pe Mirko.

— Înălţimea-sa domnul baron Czobor Istvan, prea bunul meu stăpân, a spus că omul prins…

— Hoo! Ce, iar o iei de la început? se răsti prinţul. Ceva scris nu ţi-a dat?

— Nu, măria-ta! A spus…

— Destul! se băgă Jeno.

— E tâmpit de tot, ca şi stăpânul, făcu batjocoritor Bethlen. Jeno, oferă-i tu ceva bani şi dă-l afară. Cu baronul ne vom socoti cum se cuvine pentru astă neruşinare.

Lui Mirko îi venea să sară în sus de bucurie, căci tocmai asta voia, ca prinţul să-l pedepsească pe „beutorul de sânge”. Se ţinu însă, făcând mai departe pe prostul până ce părăsi încăperea, după ce Ugrai îi aruncase o pungă cu bani.

— Place-ţi? întrebă Bethlen rămas din nou cu sfetnicul. Parcă am simţit că aşa are să se întâmple cu dobitocul de Czobor! Barem să nu fi făcut vreo boacănă, întrucât am înţeles de la omul lui că nu l-a prins pe Grazziani.

— Zicea că i-a scăpat, dar asta poate să însemneze că i-o fi luat scrisoarea, însă ce să caute la Inău, ori Chioar…?!

— Nişte vite încălţate, şi el şi solul lui!

Cu mâinile la spate, Bethlen se plimba furios prin dreptul ferestrei. În vale, la poalele muntelui, se întindea târgul Devei, casele înstăriţilor acoperite cu olane roşii, dar şi mahalalele calicimii, pline de câini şi de copii ce se zbenguiau toată ziulica, până când erau mai răsăriţi şi buni de muncă. Tot pe acolo se aciuiseră şi olahii, care de mult fuseseră izgoniţi din preajma dealului cetăţii, spre a face loc saşilor şi ungurilor. Cerul făgăduia mai zilele trecute să se arate senin şi însorit, însă acum îşi trăsese o perdea de nori plumburii, cernând o burniţă vineţie asupra caselor şi copacilor abia înmuguriţi.

— Ce-ar fi dacă ne-am bizui şi pe vicleşug în treaba asta? curmă liniştea Ugrai.

— Ce vrei să spui?! întoarse capul principele.

— Unde n-a izbutit Marte, poate să câştige Afrodita! zâmbi cu înţeles isteţul sfetnic.

— Vrei să amestecăm şi femei?

— În nici un caz! Numai pe Agnes!

— Păi, ea ce-i?!

— Sluga supusă a alteţei-voastre, dar mai presus de toate cea mai ascuţită minte ce a putut clădi vreodată Satana.

— Jeno dragă, zâmbi prinţul. De te-ar auzi ce părere bună ai despre ea, Agnes te-ar îmbrăţişa cu toată căldura…

— Departe de mine gândul de-a o bârfi, ci mai degrabă mă închin în faţa iscusinţei minţii şi a frumuseţii desăvârşite a contesei.

— Ştii bine însă că ea fără Iulia Mikes nu se încumetă niciodată la drum. Amândouă parcă ar fi una!

— Nu şi în pat, alteţă, făcu Ugrai, aruncându-i o privire plină de înţelesuri. Altcum, se împlinesc una pe cealaltă.

— Vrei să fii răutăcios, prietene, răspunse Bethlen fără supărare, ba chiar cu oarecare fudulie, căci el o cunoştea şi mai bine pe Rozsnyai Agnes, stăpâna de la Galda. Drept să-ţi spun, nu m-am gândit la ea şi poate că ar fi fost mai bine s-o fi trimis de la bun început, fără să-l mai fi băgat pe măgarul de Czobor. Auzi la el, să-i aţin eu calea la Inău… Cine ştie cum se va fi năpustit fiara de baron, înspăimântând tot ţinutul, iar Grazziani nu putea să nu afle de sosirea lui.

— Nicicând fiicele Evei n-au dat greş…

— Cu atât mai mult Agnes, fiica lui Belzebuth, după cum spui tu, i-o reteză Bethlen luminându-se iar la chip. Prea-bine, cheam-o!

— Pe amândouă!

— Nu-i nevoie, ştii bine că nu vine una fără cealaltă, fiind şi vecine de moşie, că doar Mikloslaka îi la doi paşi de Galda.

Ugrai încuviinţă din cap.

— Va trebui să le trimitem la Temesvar, chiar în cetatea valiului, spuse el. Dacă Czobor l-a băgat în sperieţi pe Grazziani, acesta va căuta sprijinul paşei de acolo şi va trece în pustă pe la Gyula.

— Vorbeşti de parcă ţi-ar fi destăinuit însuşi veneţianul gândurile lui, dar tot aşa socot şi eu şi nici nu poate fi vorba de Inău. Fetele noastre vor trebui să se descurce mai înainte de a pătrunde pe pământurile paşalâcului de Buda, căci pe acolo se vântură mai cu uşurinţă iscoadele habsburgilor.

— Asta ar însemna ca Agnes să se afle în braţele lui Grazziani în mai puţin de două zile.

— Chiar în braţe, Jeno… am auzit că italianul e tânăr, nu-i de lepădat şi doar ştii cum e neamul lor!

— Sunteţi cumva gelos, alteţă? Agnes e în stare să facă orice pentru principele Transilvaniei…

Bethlen roşi până în vârful urechilor, dar sub făloasa lui barbă nu i se putea ghici roşeaţa.

— Aş pofti să-l ştiu pe Grazziani la picioarele contesei, dar… mă rog! Binele ţării e mai presus de orice! Oricum, n-ar strica să fie mai zgârcită cu farmecele ei pentru străin.

— Cum văd eu, alteţa-voastră încă n-a uitat-o pe contesă?

— Vezi tu, Jeno, eu nu am voie să dau uitării pe nici un supus al domniei mele! se înveseli principele Transilvaniei.

În răstimp, Kocea aştepta cu inima cât un purice să vadă ce se va alege din cutezanţa tovarăşului său. Acuma chiar că şi-ar fi lăsat pielea pe băţ de punea gabja pe ei „beutorul de sânge”. N-avea de unde să ştie el că acesta se şi grăbise să apuce calea spre Timişoara, trecând din nou prin Caransebeş şi luându-i urmele lui Gaşpar Grazziani.

Mirko se ivi ţanţoş, săltând în podul palmei punga dobândită.

— Aşa se răsplăteşte slujba făcută cu credinţă! pufni el arătându-i lui Kocea banii. Hai să mergem la „Lâna de aur” să numărăm câţi galbeni or fi în ea!

Abia atunci îi veni şi lui Kocea inima la loc, iar după ce se ghiftuiră bine din bucatele vestitului han din Deva, vinul de Ighiu îi făcu să uite cu totul de baronul Czobor. Din păcate n-au apucat să-şi numere mai întâi averea, ci l-au chemat pe hangiu, chipurile să se grozăvească şi faţă de el cu răsplata prinţului.

Stăpânul se apropie cu ploconeli şi-i sticliră ochii văzând că sărăntocii aveau cu ce să plătească, fiindcă dintru început se cam codise să le dea de mâncat şi de băut. Numai privirea lui Mirko l-a făcut să se înduplece. Acum se liniştise, dar şi el şi muşterii holbară ochii cât cepele văzând că din pungă nu se răsturnau decât aspri turceşti, care, deşi mulţi, nu păreau a fi destui pentru plată.

— Ce înseamnă asta? îngăimă hangiul.

— Bani! nu vezi? Bani cu care ne-a răsplătit alteţa-sa, aşa că nu cârti, pentru cele două hartane de berbec…

— Vă bateţi joc de mine, golanilor? se înroşi jupânul… Ei bine, vedeţi voi pe dracu! Aţine-te, Pişta!

O namilă de ţigan buzat se ridică proptindu-se într-o măciucă. Apoi, cumpănindu-şi cumplita armă, se apropie de ei.

— M-ai strigat, stăpâne? mormăi acesta cu voce groasă.

— Ia vezi, mă! Scutură-i pe sărăntocii ăştia că poate mai găseşti ceva creiţari dosiţi, iar de nu, trage-le o mardeală bună, să nu uite c-au mâncat de pomană la mine!

— Apăi, dacă aşa ţi-i vorba, sări Mirko, atunci se schimbă socoteala…

Cât ai clipi, scoase un hanger şi se repezi la hapsân, apucându-l cu o mână de grumaz, iar cu cealaltă proptindu-i tăişul în beregată.

— Adă banii înapoi nemernicule, dacă nu ţi-s pe plac! şi făcu semn lui Kocea să înşface punga. Iar tu, ţigane, de nu arunci bâta şi nu şezi blând, rămâi slugă fără stăpân, că ţi-l belesc ca pe porc!

Toţi cei câţiva muşterii rămaseră înmărmuriţi de cutezanţa haiducului, iar Pişta, rânjind, făcu un pas mai aproape.

— Stai în loc, Pişta, că ăsta-i Mirko, haiducul! se auzi o voce.

— Întocmai! se fuduli Kocea. Nădăjduiesc că auzit-aţi de noi?

— Nu mă ucide! horcăi hangiul. Ia-ţi banii…

— Aşa am să şi fac! răspunse Mirko, neslăbindu-i strânsoarea. Dar mai întâi porunceşte ţiganului tău să se domolească, altfel eu nu ştiu multe! şi-l îmboldi cu hangerul.

— Pişta, ţâpă bâta şi şezi în loc! gâfâi el, cu toate că Mirko îi slăbise anume strânsoarea ca să poată vorbi.

Ţiganul dădu nepăsător din umeri şi se trase înapoi, aşezând măciuca pe o masă şi aşteptând parcă să vadă ce se va mai întâmpla.

— No, aşa-i bine, drăguţule! rânji Mirko, fără să-i lase grumazul. Şi zici că nu-ţi plac banii mei?… iacă, mie îmi plac ai tăi şi fă bine porunceşte să-mi aducă aici o sută de ducaţi!

— Vaaai de mine, păcatele mele! se tângui hangiul. De unde să scot atâta bănet? De mi-i tăia bucăţele şi tot nu scoţi pe mine atâta!

— Pe tine nu, că eşti numai osânză, dar nu mai zăbovi, că n-am vreme!

— Cincizeci! icni jupânul, îmboldit din nou.

— Nu mă târguiesc! Numai atâta să preţuiască scârbavnica ta viaţă? Vrei să-mi cat eu singur? Ia vezi Koceo!

Acesta se îndreptă mai întâi spre ţigan şi-i luă măciuca din faţă, după care se duse şi trase uriaşul zăvor de la uşă.

— Ia trageţi-vă şi voi mai laolaltă! porunci Kocea spre cei câţiva muşterii, ameninţându-i cu bâta. Puneţi pe masă cuţite, săbii şi pistoale, că de nu, vă cer şi pungile!

Cu toţii se grăbiră să îndeplinească voia temuţilor haiduci, dar în afară de două bricege şi un hanger nimeni nu mai avu arme.

— Faină treabă, Koceo! încuviinţă Mirko, ţinându-l bine pe hangiu. Acuma ia spune cu binişorul unde să caute, că… na, mă jur să nu-ţi iau mai mult!

— Barem şaptezeci… încercă să se târguiască acesta.

— Nu ne-nţelegem, şi-i bai! Koceo, ia aprinde o feştilă să-l vedem mai bine pe jupân! Ard de nerăbdare să-i rad barba, dar cum n-avem vreme, i-o pârlesc ca la porc…

— Îţi dau, tâlharule! izbucni hangiul înfricoşat. Vedea-te-aş în ştreang, nemernicule, îţi dau!… Mă sărăceşti…

— Las’ că scoţi tu alţii, rânji Mirko. Şi bagă de seamă să vorbeşti mai frumos că mă mânii şi nu-ţi mai cer nimic! Ce dracu te tot văicăreşti? Doar ţi-am arătat şi ţie cum m-a răsplătit pe mine prinţul, şi nu m-am văitat. Eu îţi cer nişte bani, doar cu împrumut…

Deodată se auziră nişte bătăi în uşa de la intrare.

— Deschide, jupâne! Ce, ai închis ziua-n amiază mare?… Hei, n-auzi? Deschide!

— Cătanele! spuse unul din încăpere. Caraula!

În ochii hangiului licări nădejdea, dar iute se stinse, căci tăişul din beregată îi aminti în ce stare se afla.

— Heei, jupâne, se auzi de afară. Păţit-ai ceva?

Mirko îşi reveni pe dată şi porunci lui Kocea să tragă brăcinarul cârciumarului, cu care să-l lege, iar celorlalţi le şopti că de scot vreo vorbă dă foc la cârciumă să ardă peste ei.

Dar a fost îndeajuns o clipită de nebăgare de seamă a lui Kocea, ca să-i strice plănuirea lui Mirko. Trecând prin dreptul lui Pişta, acesta îl pocni zdravăn în moalele capului cu pumnul lui de matahală şi Kocea se prăbuşi ca o cârpă. Apoi, cu o iuţeală greu de crezut pentru asemenea namilă, se repezi asupra hangiului, răsturnându-l peste Mirko şi prăvălindu-se toţi trei la podea. Cârciumarul începu să strige după ajutor, iar Pişta se aşeză cu toată greutatea peste Mirko, înăbuşindu-l. Un muşteriu trase zăvorul şi caraula pătrunse în odaie.