Înfruntarea

Cu lungi îmbrăţişări şi lacrimi amare s-a despărţit doda Măria de „Petrică” al ei, că nimeni n-ar fi gândit că era vorba de un străin aciuit numai de câteva zile pe la ei. Isprava lui bărbătească, de a scăpa lumea de un ticălos, ori poate înfăţişarea lui plăcută, supuşenia şi hărnicia îl făcuseră îndrăgit de toţi. Nici gând să primească vreo plată de la Gaşpar pentru găzduire şi nici măcar preţul calului lui Pera, căci ziceau bătrânii că-i darul lor pentru băiat. L-au pus să jure că de i-o fi cândva mai greu în viaţă se va întoarce la ei, la Şanoviţa. Ba i-ar mai fi făcut şi adiată pe numele lui, într-atât îl îndrăgiseră.

Îşi luară bun-rămas şi cu toate că soarele încă nu se arătase, cerul fiind iarăşi plumburiu, cei trei se îndreptară spre marginea satului, unde bănuia Grazziani să fie oamenii lui. Noroc a fost că dădură peste un oştean ce ieşise la fântâna din uliţă şi cu mirare văzură că era vorba de oamenii prinţului şi nicidecum de spahiii sultanului.

— Pe noi ne caută! şopti Marcu oprindu-şi calul.

— Cam prea mare cutezanţa să pătrundă în ţinut stăpânit de turci, chiar în preajma Cimişoarei! Galop! porunci morlacul şi toţi trei se avântară pe uliţele satului stârnind câinii şi găinile, trezindu-i şi pe cei mai leneşi din dulcele somn al dimineţii.

La rândul lui, baronul Czobor ieşi pe dată în târnaţul casei unde dormise.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el frecându-şi ochii, încă buimăcit.

— Înălţimea-ta, spuse proaspătul hotnog Biro Ferenţ, Imre a văzut ciobanii pe care-i căutăm, chiar aici în sat.

— Veneau spre noi! preciză cătana care-i văzuse. Erau tustrei călări şi…

— Cum trei? se nedumeri baronul. Doi erau!

— Ba trei!

— Socot că s-o fi alipit vreunul pe drum, cuteză hotnogul. De n-ar fi fost ei, atunci nu ar fi dat dosul cu atâta grabă, dar de cum au luat seama au şi fugit.

— Cred că ai dreptate. Prea departe însă nu pot fi şi de acum nu mai au unde se ascunde, fiindcă am intrat în câmpie.

— Doar de nu s-or întoarce de unde au venit… dar pot apuca şi mai către dealurile de la Ghioroc.

— Vom vedea. Pe cai! porunci Czobor.

Se vedea până hăt-departe în larga câmpie bănăţeană şi numai ici-colo câte un copac stingher făgăduia umbră binefăcătoare pentru arşiţa zilelor de vară. Acuma însă nu de umbră duceau lipsă fugarii.

— Poate că ar fi fost mai bine să fi apucat altă cale, zise Marcu din goana calului.

— Nu! răspunse Gaşpar. Caii noştri sunt odihniţi, iar ai lor au stat peste noapte ca vai de lume. Apoi nu uita că Cimişoara trebuie să se afle colo, la capătul zării, şi nu mai apucă să ne ajungă din urmă. Te ţii, Pera? se întoarse el spre tânăr, care se bucura nespus de asemenea goană.

— Iuhuuhuu! chiui flăcăiandrul spre uimirea celorlalţi.

— Ar trebui să mai lăsăm caii să sufle, zise Marcu.

— Nici vorbă! Chiar de-ar fi să şi crape sub noi, că ia te uită înapoia noastră, vin ca lupii!

— Sunt mulţi! strigă Pera, de parcă i-ar fi părut bine.

— I-om rări! făcu Gaşpar, molipsit de vioiciunea tânărului.

— De ne-or ajunge! adăugă şi Marcu.

Deodată însă Marcu încetini.

— Staaaţi! Haideţi spre stejarul cel gros din apropiere, că uitaţi-vă ce se arată în zare!

Fără să mai întrebe de ce, toţi trei se îndreptară spre uriaşul copac din preajmă, căci văzuseră şi ei acele puncte îndepărtate, care puteau fi alte cătane ce le-ar aţine calea. Prieteni ori duşmani, în astfel de cazuri trebuia să fii prevăzător.

— De ne-am repezi asupra celor din urmă i-am pune pe fugă, spuse Pera. Par a fi mai puţini.

— Şi până i-am dovedi, s-ar apropia şi ceilalţi, care sunt de vreo cinci ori mai mulţi, îl contrazise Marcu.

— Se vede treaba că ştiau ce gânduri avem, dacă au trimis aşa de mulţi ca să ne împiedice să pătrundem spre Cimişoara, zise Gaşpar, care şi ajunse lângă stejar.

Descălecară şi la povaţa lui Marcu legară caii cu capetele către trunchiul copacului, de jur-împrejur, căci astfel, printre ei, s-ar fi putut apăra mai bine. Îndată îi şi împresurară cătanele lui Czobor, căci ceilalţi nu păreau a se grăbi, fie că nu-i văzuseră încă pe fugari, fie că aveau poruncă numai să le aţină calea în preajma cetăţii.

— Dar ce-aveţi cu noi, domniile-voastre? făcu Marcu pe prostul. Ne-aţi umplut de spaimă şi pe noi şi pe copil, ca să nu mai spun de dobitoace…

— Daţi-vă prinşi! porunci baronul, care se descurca binişor pe limba iobagilor lui olahi. De sunteţi oieri, n-aveţi a vă teme!

— Dar noi mergem la Cimişoara…

— Mereţi la dracu! tună baronul. Îndărăt la Caransebeş, unde vedem noi!

— Nici gând! se împotrivi Marcu, uitând să-şi prefacă vorbirea. Din locul ăsta nu ne dezlipim! Domnia-ta mergi unde ţ-o fi voia, nu ai treaba noastră!

Văzându-l pe Marcu oţărându-se astfel, Czobor nu se mai îndoia că el trebuie să fie turcul acela viclean, care vorbea zeci de limbi, după cum se zvonea.

— Puneţi mâna pe ei, feciori! porunci el ungureşte către cătane. Legaţi-i fedeleş şi pe urmă om sta de vorbă.

Oştenii rămaseră pe loc cam fâstâciţi, necutezând a se apropia de cei trei, care îşi arătau ciomegele dintre cai ca de după nişte întărituri de cetate.

— Ce vă holbaţi la mine? răcni Czobor. Descălecaţi şi de nu vor să stea în loc păliţi-i!

El însuşi se avântă către Marcu, pe care-l socotea căpetenia, adică trimisul sultanului. Dar armăsarul său căpătă o lovitură zdravănă de la unul dintre caii legaţi de copac şi de durere se ridică pe picioarele din spate, trântindu-l pe baron la pământ.

Un hohot străbătu piepturile împresuraţilor, iar Marcu strigă în bătaie de joc:

— Descălecaţi, măi ficiori! Voi n-aţi văzut cum o făcut luminăţia-sa? No, hai!

Czobor simţi cum i se urcă sângele în cap, nemaiîndoindu-se acum că acesta trebuie să fie Grazziani. Se ridică trăgându-se înapoi şi rânjii pe ungureşte:

— Năpârcă turcească, am să-ţi retez eu limba ta spurcată şi n-ai să mai ciufuleşti în veci!

Rămase însă uluit când Marcu îi răspunse în aceeaşi limbă:

— Mare păcat ar fi, înălţimea-ta, că atunci n-aş mai putea spune că eşti un prost şi un măgar!

— Ahaa! Ticăloşilor! V-aţi dat în vileag că nu sunteţi mocani! Vă belesc, de nu vă daţi prinşi!

Rotindu-şi spada, reteză fulgerător vâna de la piciorul calului de lângă Marcu şi bietul dobitoc nechezând de durere se prăvăli înghesuindu-l pe stăpânu-său în trunchiul copacului. Pe dată săriră cătanele să facă şi celorlalţi doi cai la fel, în vreme ce baronul călcă peste cel prăbuşit, gata să-şi proptească spada în gâtlejul lui Marcu.

— Eşti mort, câine spurcat! rânji el. Până aici ţi-a fost!

Marcu văzu că Gaşpar înfrunta doi oşteni de partea cealaltă a copacului şi doar Pera l-ar fi putut ajuta, numai că şi acesta se împotrivea unei cătane. Totuşi Pera observă primejdia în care se afla tovarăşul său şi dădu o lovitură puternică în boaşele unui armăsar aflat în preajma baronului, încât animalul icni înfiorător şi se roti scurt pe două picioare, răsturnându-l pe Czobor tocmai peste oşteanul ce venea să-l sprijine. Însă baronul izbuti să se ridice pe dată şi la timp, astfel că securea lui Pera despică umărul oşteanului, făcându-l să urle de durere. Răcnetul acestuia îi băgă în spaimă pe ceilalţi, care şi aşa nu se prea îndemnau la bătaie, în vreme ce tânărul se aşeză în faţa lui Marcu, îngăduindu-i să se tragă din strânsoare.

Fapta băiatului îl încredinţă încă o dată pe baron că nu greşise luându-l pe Marcu drept Grazziani, aşa că porunci:

— Veniţi încoace să-l prindem pe ăsta de-aici! El îi capul!

Un oştean, vrând să facă şi el o ispravă, băgă spada în burta armăsarului rănit şi-l despică, mărindu-i şi mai mult chinurile, dar şi zvârcolirile. Maţele revărsate împrejur făceau ca apropierea de cei doi să fie şi mai grea, prăvălindu-se alunecând.

— Ia securea mea! îl îmbie Pera pe Marcu, fiindcă acesta o scăpase sub cal şi rămăsese cu mâna goală.

— Dar tu ce-ai să faci?

— Mă descurc eu! Nu te teme!

Se avântă în spinarea calului teafăr de alături şi prinzând o cracă se săltă în copac.

— Faceţi ca mine! strigă băiatul.

— Nu! porunci Gaşpar. Pe urmă trag în noi precum în ciori. Stai pe loc, că vin şi eu în ajutorul vostru! Şi se şi repezi asupra lui Czobor, călcând peste grumazul unui cal spintecat ce se zvârcolea târindu-şi maţele. Hai, câine bătrân, să-ţi văd puterile!

Baronul nu înţelese, căci morlacul strigase în sârbeşte, astfel că fu oarecum surprins de iuţeala securii acestuia, care printr-o izbitură scurtă îi zbură spada din mână. Se aplecă s-o ridice, dar alunecă pe maţele răvăşite şi căzu în genunchi. Într-o clipită, Pera se aruncă din copac drept asupra lui.

— L-am prins! L-am prins!

Gaşpar fu pe dată în ajutorul băiatului, în vreme ce Marcu apucă spada baronului şi i-o propti în gâtlej, strigând către cătane:

— Staţi pe loc, de nu vreţi să rămâneţi fără stăpânul vostru. Un pas mai mult şi-l înţep!

Oştenii se opriră fâstâciţi.

— Aşa să facem, luminăţia-ta? întrebă hotnogul.

— Vezi-bine! horcăi baronul, căci Marcu îl înşfăcase de chică, săltându-i capul pe spate.

— Auzit-aţi? se răsti bănăţeanul. Eu poruncesc, aşa că lăsaţi armele la pământ, scoateţi pistoalele şi hangerele, apoi strângeţi-vă cu toţii laolaltă.

În vârtejul încăierării uitaseră de călăreţii ce se desluşeau acum, destul de bine, când un oştean strigă înspăimântat: „Vin turcii!”. Fără a mai asculta de Marcu se azvârliră pe dată în şa şi o luară în galop înapoi spre Şanoviţa, uitând cu totul de baron.

— Iată că şi turcii sunt bineveniţi câteodată! râse Marcu.

— O, nu! exclamă Grazziani. Sunt chiar spahiii mei!

În vreme ce oştenii lui Czobor se pierdeau în zare, spahiii se opriră în jurul copacului, neştiind ce se petrecuse. După cum se părea, cei trei ţărani prinseseră un grof ungur şi voiau să-i facă de petrecanie, drept care Kerim-efendi strigă:

— Daţi drumul prinsului, nemernicilor! Cum de cutezaţi să ridicaţi mâna asupra unui nobil?

Se bizuise doar pe tonul său poruncitor, fiindcă nu se aştepta ca ţăranii să-l înţeleagă pe turceşte.

— Aferim, Kerim-efendi! Numai că acest ticălos este pricina tuturor necazurilor mele.

— Nu cumva… luminăţia-sa Gaşpar-beg îmi vorbeşte?

— Chiar eu! râse Grazziani de mirarea turcului. Veşmintele, ce-i drept, nu prea sunt arătoase, dar m-au ferit de primejdie prin aste locuri.

Alaybeyul făcu o plecăciune, dar şi o rugă pentru Alah că se isprăvise totul cu bine. Nu se ştie dacă ar mai fi scăpat cu viaţă, de nu dădea peste trimisul padişahului.

— Ne ducem după fugari? se arătă el plin de avânt.

— Dă-le pace! Ei n-au nici o vină, altul e cel ce porunceşte şi gândesc că nici măcar ăsta! arătându-l cu piciorul pe baron, care încă era la pământ.

După ce îl făcură pe Czobor un sac bine legat şi-l cocoţară de-a curmezişul unui cal, Grazziani porunci plecarea, el şi cu prietenii săi călărind în frunte.

Lesne de înţeles uluirea celor care-i vedeau pe oştenii împăratului turcesc ascultând de poruncile a trei ciobani români. „Te pomeneşti c-am scăpat de turc!” îşi ziceau câte unii bucurându-se pe faţă.

Azapul Mahmud, care întâmplător era chiar de strajă la poarta cetăţii, holbă nişte ochi cât cepele şi nu cuteză să scoată o vorbă. Printre ţăranii din fruntea alaiului era şi Ali, ucigaşul paşei… „Şi doar astăzi n-am băut nici un strop, nici apă măcar!”