VENEŢIENII.

Cam pe furiş s-a strecurat în Şeitin chervanul lui Marino Marini, neguţător de pe meleagurile Raguzei. Dar ciudăţenia cea mare era că, deşi cu numai un car de marfă, avea tare mulţi însoţitori înarmaţi. E drept că-n acele vremuri nu s-ar fi încumetat la drum lung nici un neguţător cât de cât mai răsărit de n-ar fi avut pază bună, însă raguzanul trebuia că duce marfă de prea mare preţ, cu atâţia slujitori.

Ceruseră găzduire pe la vreo două-trei case, dar cu toţii îl îndrumaseră la badea Vasile Vădăsan, cel mai înstărit gospodar şi care nu o dată adăpostise călători străini sub acoperişul său. De mirare era însă că de obicei trecătorii petreceau o noapte ori două şi îşi vedeau de drum, numai aceşti raguzani nu se mai îndemnau să plece din satul de pe malul Mureşului, de parcă ar fi fost în aşteptarea cuiva.

Zvonuri multe începuseră a se auzi prin case, care mai de care mai înfricoşătoare. O muiere zicea că ar fi văzut „cu ochii ei” pe vătaful paznicilor zăcând de ciumă neagră, ferecat în pivniţa lui Vădăsan. „Taci, tu muiere, zicea alta. De-ar fi aflat Floarea, nu s-ar fi răbdat să nu ne sufle şi nouă barem o vorbuliţă, că altcum îi şi pleznea inima” spunea alta. Şi tot aşa sporovăiau ele în graiul locului, unde se îmbinau cuvintele bănăţene cu cele ardeleneşti. Altele se jurau pe sfânta cruce că ar fi fost vorba de vărsat de vânt, dar cea mai înfricoşătoare veste a fost aceea că veneticii ar fi plecat mai departe dar nu erau îngăduiţi de stăpânire, fiindcă toţi erau mâncaţi pe dinăuntru de „boala lui Irod”. De atunci, de teama leprei nimeni nu se mai apropia de casa Vădăsanilor şi numai lăcomia după banii lui Vasile îi mai făcea pe unii să-i deschidă uşa, când venea pe la ei. „Prostii muiereşti! le răspundea badea Vădăsan. Ce, eu n-aş fi aflat?” „Mai bine s-ar duce în treaba lor!”, era părerea întregului sat, dar nimeni nu cuteza a le-o spune înarmaţilor neguţători.

Pe de altă parte, nici Vădăsan nu s-ar fi îndurat să-i vadă plecaţi, căci nu-i părea rău de asemenea oaspeţi care numai că nu-i goliseră pivniţa, în schimb îi isprăviseră şopronul cu nutreţ. Începuse a cumpăra de prin sat, pentru străini, dar numai Dumnezeu ştia cu cât li-l vindea, în vreme ce el lua numai prisosul şi destul de lesne. Veneticii plăteau cu galbeni de-ai lor şi nu păreau a duce lipsă de ei, aşa că gazdele erau tare mulţumite şi nu plecau urechea la gura lumii. Că tăceau şi bărbatul şi mai cu seamă muierea era fiindcă nu aveau ce spune, întrucât oaspeţii se pare că nu prea vorbeau despre trebuinţele lor, ori Vădăsanii nu înţelegeau, deşi spuneau că graiul tare se mai asemăna cu al lor, încât l-ar fi putut învăţa cu uşurinţă.

Messer Marini era în aşteptarea unui om de-al său şi, nimerind la Şeitin o gazdă avută şi dornică de bani, a hotărât să adaste acolo câtă vreme ar fi fost nevoie. Că localnicii se ţineau cam departe nu era rău, câtă vreme aceştia nu puteau afla de rosturile lui. Fiindcă de fapt oamenii săi erau oşteni, în slujba republicii veneţiene, stăpâna mărilor şi duşmana de moarte a turcilor. Se dădeau drept raguzani, având aceeaşi limbă, când treceau prin locurile stăpânite de turci şi aceştia îi îngăduiau, căci Raguza ţinea cu padişahul.

Avea sarcină de la însuşi dogele Veneţiei să-l înlăture pe Gaşpar Grazziani, acel „italian turcit” intrat în slujba lui Ahmet, ca să nu mai ajungă la întâlnirea de la Praga. Trebuia ucis într-ascuns şi pentru asta i-l dăduse în sprijin pe căpitanul Carlo Fiducci cu oamenii lui, vestiţi prin măiestria cu care înjunghiau pe orice nepoftit ori duşman al serenissimei republici. Căpitanul făcea pe vătaful de slujitori, năimit anume de „neguţător”, dar întotdeauna se sfătuiau împreună ca doi buni prieteni. Al lui fusese gândul că ar fi mai bine să se scape de Grazziani la Orşova, întrucât aflase de capcana ce i-o pregătiseră la Belgrad. Trimiseseră acolo pe Pasquale şi Raynaldo, buni cuţitaşi, dar afurisitul de Grazziani îi scurtă zilele celui din urmă, care se cam pripise şi-i dăduse putinţa să se apere cu spada. Pasquale a fugit ascunzându-se în urma alaiului de spahii care-l însoţea pe acesta prin Banat. Trimisese vorbă despre moartea lui Raynaldo, spunând totodată că el va aştepta prilejul să-l înjunghie pe la spate pe trimisul padişahului. Trebuia să le mai dea un semn de viaţă, dar amuţise, aşa că au trimis un altul, pe Ruggiero, să-i dea de urmă.

— Facem bine că zăbovim vreme aşa îndelungată în casa asta? îl întrebă într-o zi căpitanul Fiducci.

— N-avem încotro, răspunse Marini.

— Numai să nu batem la ochi.

— Fii fără grijă! Oamenii de prin partea locului nu-i suferă pe turci şi oricum nu ne-ar vinde, chiar dacă ar şti ce urmărim. De altfel trebuie să-i aţinem calea lui Grazziani, că de scapă în pusta ungurească mai greu îl dovedim. Nu uita că are câteva sute de oameni în suita lui.

— Dar era vorba să-l întâmpinăm pe uliţele din Gyula?! nu se lăsă Fiducci.

— Ascultă căpitane, zâmbi şăgalnic messer Marini. Să ştii că fetişcanele din satul acesta sunt cu mult mai frumoase decât negustoresele de la Gyula. Şi după câte ştiu eu nu urmăreşti să te căpătuieşti, aşa că iubirile trecătoare de pe aici sunt mai folositoare. Dar să ştii că vicleanul Grazziani ar fi putut afla şi despre capcana de la Gyula ca şi despre cea din Serbia, şi l-am fi putut aştepta noi mult şi bine acolo, iar el ocolindu-ne să fi ajuns la Praga. Cu cât mai aproape de el, cu atât mai bine!

— Dacă ar fi să-i dăm de urmă, nu zic ba, însă de la o vreme, parcă l-ar fi înghiţit pământul.

— Cum îi dăm de urmă, îi ieşim în întâmpinare.

— Poate că Pasquale i-o fi venit de hac între timp şi noi n-am aflat.

— S-ar fi întors Ruggiero! Să-l aşteptăm şi pe urmă om vedea.

— Iartă-mă messer Marini, făcu Fiducci pe gânduri. Dacă le ucidem solul, turcii nu vor trimite altul în loc?

— Nu-i tot una, caro mio!

— Cum aşa?!

— Grazziani este înţeles în taină cu cei de la Praga şi va încheia pace oricum ar pofti ei, chiar de-ar fi să păgubească turcul.

— Pentru ce nu-l dăm în vileag?

— N-avem dovezi! Iar de apucă să semneze în numele sultanului, noi rămânem singurii lui duşmani. Înlăturându-l, până va trimite Poarta un altul, până îl vor lămuri şi pe acela să primească banii austriecilor, timpul va trece, poate chiar şi ani de zile.

— Atunci, trebuie ucis în orice chip.

— Se-nţelege! Să nu uităm însă că turcitul a învăţat să mânuiască spada, chiar la noi acasă, cu maestrul Tardini.

— Zăăău?! se miră Fiducci.

— Acuma înţelegi pentru ce a murit Raynaldo. Orice greşeală se plăteşte cu viaţa în întâlnirea cu acest om. A fost unul dintre cei mai buni învăţăcei ai maestrului.

— Am auzit că Tardini n-ar fi murit de moarte bună…

— Era şi firesc s-o sfârşească astfel. A fost ciuruit în aşa hal că n-a mai putut pluti şi l-au găsi în Canal Grande.

Tăcură din nou, uitându-se pe fereastră.

— Ar trebui să deschidem puţin să mai intre aerul de primăvară, zise Marini.

— N-ar strica nici o plimbare pe malul râului. Ne-ar mai aduce aminte de casă, că mi s-a urât de atâta câmpie.

— Haidem!

Apucară drumul către Mureş, fiind totodată în calea oricărui străin ce ar fi venit dinspre Timişoara. Începuse a înmuguri frunzişul din luncă, dar ei n-aveau ochi pentru asemenea frumuseţe. Şi când auziră din depărtare un tropot de cal, tresăriră amândoi presimţind că trebuie să afle o veste însemnată.

Într-adevăr, călăreţul ce se apropia era chiar Ruggiero.

— L-am văzut! spuse acesta de cum descălecă.

— Cu ochii tăi? întrebă Fiducci.

— Mă jur!

— Unde? întrebară cei doi deodată.

— La Timişoara! Ieri încă mai era acolo.

— Şi Pasquale? întrebă Marini.

— De cum i-a pierdut urma a dat fuga la Timişoara, crezând că tot avea să se arate cândva. Şi aşa a fost. Acum este iar pe urmele lui.

În vreme ce Marini şi Fiducci îl iscodeau pe Ruggiero şi se sfătuiau cum să mai facă, nana Floarea pătrunse în camera lor, cu mătura în mână. Se întoarse însă pe dată, chemându-şi bărbatul:

— Vaaai de mine, bărbate dragă, dar aici îi cocină de porci! Uite ce-or făcut din casa noastră!

— Tacă-ţi gura, nu te băga! răspunse Vădăsan uitându-se ca nu cumva să apară oaspeţii.

Încă de la început îl făcuseră să priceapă că nu le-ar fi pe plac să li se scotocească prin odaie şi până acum se ţinuseră de făgăduială amândoi. Nevastă-sa însă avea dreptate şi el îngădui:

— Dă o ţârucă, de ochii lumii, şi ieşi pe dată, că-i face curăţenie după ce-or pleca!

Nana Floarea se apucă a trebălui de zor prin încăpere, căci pretutindeni erau aruncate lucruri de-a valma. Aşa dădu peste o sticlă frumos îmbrăcată, cum nu mai văzuse până atunci şi, curioasă din fire, vru să ştie ce se află în ea. Cu greutate îi trase dopul şi mirosind-o îşi dădu seama că era vin, dar nici nu-i trecu prin minte să-l guste, să se facă de minune, că doar aveau ei în pivniţă destul, cu toate că străinii îl cam împuţinaseră. Se grăbi deci să pună dopul aşa cum a fost, dar zărindu-l prin fereastră pe neguţător venind către casă se zăpăci şi răsturnă sticla cu pricina, care se rostogoli până sub patul masiv de stejar, unde continua să gâlgâie fără ca femeia să poată interveni. „Ce-am făcut?” se căina ea, luându-se cu mâinile de cap. Descumpănită, îşi aruncă din nou privirea pe fereastra şi răsuflă uşurată văzând că Marini îşi adunase oamenii la grajd şi le povestea ceva, arătând a nu fi zorit să intre în odaie. Se întoarse sprintenă şi cât ai bate din palme umplu sticla cu vin de-al lor, apoi încurajată de izbândă îi puse dopul de plută, o aşeză la loc, apucă din fugă mătura şi părăsi încăperea ca după o faptă de toată isprava.

Ar mai fi putut zăbovi multă vreme în odaia veneţienilor, până să intre în casă Marini, însoţit ca de obicei de Fiducci. Cum văzu rânduiala îşi dădu seama că umblase cineva şi se repezi la sticlă, zgâlţâind-o să vadă dacă mai era plină.

— Chiar voiam să te întreb, messer Marini, când ne vom îndulci şi noi cu vinul acela de Chianti, pe care-l păzeşti atâta?

— De ăsta nu ne atingem! Este darul dogelui pentru messer Gaşpar Grazziani, fost odinioară supus al republicii.

— Asta n-aş fi crezut-o! spuse uluit căpitanul. Noi ne omorâm să-l scurtăm de zile şi dogele îi trimite Chianti. Dar cum o să i-l dai?

— Dacă scapă de Pasquale, mă duc la el şi i-l pun în braţe!

Fiducci socoti că nu auzise bine, dar văzând răspunsurile în doi peri ale tovarăşului său se lăsă păgubaş.

— Hai mai bine să gustăm din vinul casei, căci de mâine încolo avem să-i ducem dorul.

— Mergem, deci, dimineaţă? întrebă bucuros căpitanul.

— Negreşit! Aşa după cum le-am spus adineauri tuturor.

Până în seară, toate pregătirile de drum erau isprăvite şi cu toţii răsuflau uşuraţi că aveau să se mai mişte din loc, nefiind obişnuiţi cu şederea îndelungată şi mai ales cu aşteptarea.

A doua zi, chiar de cu noapte, veneticii părăsiră gazda lor primitoare, nu fără a-i lăsa ultimii galbeni datoraţi. Lui badea Vădăsan îi părea rău, dar nana Floarea se şi apucă să deretice ca lumea. Când a vărsat sticla cu vinul veneţienilor aruncase pe jos o piele de viţel, ca să nu se vadă pata şi s-o dea de gol. Acum ridică pielea, dar rămase cu o bucată în mână, de se cruci.

— Vasileee! Uite aici, omule! făcu femeia, albă ca varul.

În tocul unde se scursese vinul italienesc, pământul parcă se prefăcuse în cenuşă, iar pielea ce-l acoperise era arsă, ca şi cum ar fi fost ferfeniţată de vreun duh necunoscut.

— Vinu' lor! îngăimă femeia. Ce oameni au fost, de vreme ce erau în stare să beie aşa ceva?

— Doamne apără! făcu bărbatul. Mă duc s-aduc popa!

NADA.

Feri-baci, gazda unde poposiseră Agnes şi Iulia, era un soi de iscoadă a prinţului Bethlen la Timişoara. Într-un fel, s-ar fi putut spune despre el că se afla în slujba domniei Ardealului, dar în mare taină, aflându-se în ţinuturile stăpânite de turci. Fetele au trebuit să-i arate un inel anume, iar Agnes i-a mai şoptit la ureche: „Vărul domniei-tale este sănătos?”. Feri-baci i-a răspuns: „Mulţam de întrebare”, după care le-a deschis larg poarta casei sale.

— Bine că ne-am văzut şi noi într-un pat omenesc! zise Iulia aruncându-se peste macatul alb, cusut cu flori.

— Doar nu-ţi închipui că avem vreme de odihnă, când fără zăbavă trebuie să dăm ochii cu turcul, răspunse contesa.

— Aşa, ostenite de la drum?!

— Nu suntem mai puţin frumoase! Ba pot spune că e mai bine să se bage de seamă că venim de departe şi că pe aici suntem doar în treacăt. Hai, saltă-te şi potriveşte-ţi veşmintele.

— Barem o oră-două de somn…

— Nici nu încape vorbă! Vrei ca în timp ce noi visăm frumos el să-şi ia zborul? Ştim bine că a zăbovit cam mult în calea sa şi nu se gândeşte să ne aştepte pe noi.

— Ce-ar fi rău? se alintă Iulia. Mi-ar place…

O bătaie în uşă îi opri vorba, Agnes trase zăvorul şi în prag se ivi gazda, cu pălăria în mână, ca semn de mare cinste.

— Fie-mi iertat, înălţimile-voastre, dar acuma vin de la porţile cetăţii, unde am văzut sosind alaiul turcilor ce trebuie să meargă la Praga.

— Era şi… ştii dumneata cine? întrebă Agnes.

— Doamnă contesă, de felul meu nu mă prea dau în vorbă şi nici nu mi-i îngăduit. Stăpânii mei gândesc şi eu le îndeplinesc porunca, numai că de data aceasta musai să spun şi eu ceva.

— Dă-i drumul!

— Turcii aveau în fruntea lor trei mocani olahi, de păreau că ei ar fi căpeteniile, şi mai în urmă venea călare şeful spahiilor.

— Şi ce-i cu asta? sări Iulia. Îi vor fi adus ca ostateci.

— Ba nu-i aşa, măria-ta, că era şi un ostatec, legat ca un sac de-a curmezişul calului, numai că acela era luminăţia-sa domnul baron Czobor Istvan!

— Ceee? se miră Agnes. Auzit-am bine? Czobor?!

— Întocmai!

— Ţi s-o fi părut, spuse Iulia.

— Nu-l puteam asemui pe domnul baron cu nimeni, fiindcă adeseori a dormit în patul acesta al domniilor-voastre. El era.

— Bine, Feri-baci, zise Agnes, după o clipă de tăcere. Nu-i o veste bună, dar a fost binevenită. Îţi mulţumim!

Gazda făcu o plecăciune şi ieşi pe dată, lăsându-le singure pe cele două prietene.

— A fost trimis să-l prindă pe Gaşpar şi iată că acela l-a legat fedeleş, rupse tăcerea Iulia. Păţi-vom şi noi la fel?

— Ia nu mai cobi! Tu n-ai auzit că nu era turcul nostru în alaiul cu care a fost adus baronul? Şi mai apoi… noi n-am venit să-l prindem, ci să ne lăsăm prinse de el! zâmbi cu tâlc Agnes.

— Hm! mormăi Iulia. Dar dacă Czobor va fi de faţă chiar când ne ducem noi acolo, crezi că nu ne va da de gol?

— Pe cât îl ştiu de ticălos, ar fi în stare, numai că eu nădăjduiesc să fie băgat undeva în adâncul temniţei şi nu să stea la taclale cu trimisul padişahului. Poate că acuma, când vorbim, el nici nu mai este în viaţă.

— Atunci cine să fi fost ciobanii aceia din fruntea turcilor şi unde să fie omul nostru?

— Ei vezi, aici e norocul tău, căci până nu ştim sigur că e în cetate nu trebuie să pătrundem acolo, aşa că vei putea dormi, iar Feri-baci va trebui să afle tot ce vrem. Pe urmă n-avem decât să purcedem la cucerirea Temesvarului!

Iulia chicoti cu ochii în tavan şi pe dată îşi azvârli botinele şi începu să-şi tragă fustele peste cap. Era frântă de oboseală, după cum de altfel şi Agnes, măcar că nu voia să se arate. Contesa plecă mai întâi după gazdă şi îi ceru să iscodească dacă turcul era în cetate. Iar de poate afla şi ceva despre baron, cu atât mai bine. Oricum, era hotărâtă ca măcar în dimineaţa următoare să dea ochii cu Grazziani, de s-o fi găsind pe undeva.

Către seară, pe la vremea cinei, Feri-baci se înapoie şi le dădu de ştire că omul sultanului era unul dintre cei trei ţărani, ba se spunea că printre ei se afla şi cel care l-a ucis pe Hadâr-paşa…

— Păi, spui că era slobod?! întrebă Agnes.

— Aşa vorbeşte lumea, înălţimea-ta.

— Dar al treilea?

— Tot oştean, însă necunoscut. Toţi trei se bucură de mare cinste în cetate şi dizdarul nu le iese din poruncă, acum că şi-au schimbat straiele.

— Dar baronul?

— De el nu se aude nimic! Va fi fiind cetluit în vreo temniţă.

— Ai adus şi veşti bune, Feri-baci, şi vezi să nu se afle că înnoptăm aici, iar mâine de cum s-o lumina să fie caleaşca pregătită să intrăm în cetate.

— Nu-i nevoie, doamnă contesă, că doar poarta e la doi paşi de casa mea.

— Tocmai de aceea! Vom pleca pe furiş, când doarme toată lumea, şi intrăm drept pe poarta mare a cetăţii.

Aşa s-a şi întâmplat, după cum a vrut contesa, numai că azapul de la poartă i-a oprit caleaşca răstindu-se la ei:

— Nu slobod! Geri!

Contesa se ivi la fereastră şi ciripi cu un glas de înger, pe limba lui Dante:

— Vreau să vorbesc cu maimarele cetăţii!

Străjerul îşi mai însenină căutătura în faţa acestei frumuseţi cum nu mai văzuse, dar o ţinea una şi bună că nu poate lăsa caleaşca între zidurile cetăţii. Nimeni însă nu le tălmăcea spusele şi începu să se fâstâcească sub privirile fetei. Strigă pe căpetenia ortalei, căci el nu se mai putea descurca, dar nici acesta nu fu mai breaz, de credeai că ochii contesei aveau să vrăjească toată partea bărbătească a cetăţii. S-a ajuns până la dizdar, care tocmai dădea de mâncare şoimului său îndrăgit.

— Înălţimea-ta, se temeni căpetenia ortalei. Eu nu ştiu ce să mai fac!

— Ce-ai păţit?

— O caleaşcă trasă de şase cai aşteaptă să intre în cetate, după câte mi-am dat seama.

— Biciuieşte-le caii, dacă nu te-nţelegi cu oamenii, răspunse foarte liniştit Ibrahim-efendi.

— Numai că, milostive, sunt două cadâne, de parcă ar fi huriile slăvitului profet.

— Văd bine că te-ai scrântit! Ce dacă-s femei? Nu le-ai întrebat ce caută la noi?

— Vorbesc numai veneţiana şi nu le pricepe nimeni.

Auzind una ca asta, Ibrahim săltă capul. Nu cumva să fie vorba de ceva treburi de-ale lui Gaşpar-beg, fiindcă el se tot vântură cu ghiaurii de pretutindeni. Poate că de el va fi întrebând cineva şi oricum ar fi trebuit să i se aducă la cunoştinţă. Se hotărî să meargă el însuşi să vadă ce voiau cele două „hurii”.

Se topi însă şi dizdarul la vederea lor, căci, nerăbdătoare, se dăduseră jos din caleaşcă plimbându-se pe sub nasul azapilor. Ibrahim le făcu temeneli de parcă ar fi fost mari demnitari, mai-mai să creadă şi el ca nu erau fiinţe omeneşti obişnuite. Fâstâcit, le făcu semn să-l urmeze pe jos, după ce porunci unui azap:

— Dă fuga la înălţimea-sa Gaşpar-beg şi spune-i că are oaspeţi de la curtea împăratului ghiaur!

— Facem bine că intrăm între lupii ăştia? mormăi temătoare Iulia.

— Cum ne-o fi norocul! zâmbi Agnes, deşi în glas i se simţea oarecare teamă. Bărbaţii sunt la fel în toată lumea, adăugă ea.

Şi nu se înşelase, căci Ibrahim-efendi le mânca din ochi pe amândouă, fiind pus în încurcătură pe care s-o placă mai mult. „De-aş găsi două roabe ca ele, nu m-aş tocmi deloc!” îşi zise şi parcă simţea oarecare părere de rău că-l înştiinţase pe ghiaurul Gaşpar, care avea să se înţeleagă cu ele. Dar, prevăzător cum era, se gândi că aşa era mai bine, întrucât s-ar putea să fie două iscoade şi nimic altceva.

Intrând într-o odaie unde ardeau mirodenii aduse de prin ţările Răsăritului, fetele simţiră un fior prin şira spinării şi se luară de mână. Pereţii acoperiţi cu mătăsuri grele şi cu arme agăţate peste tot nu prea te îmbiau la cutezanţă. Apoi pernele cele mari trântite pe frumosul covor de Persia le duceau cu gândul la poveştile arăbeşti care le încântaseră copilăria. Acum însă erau femei în toată firea!

Simţind că pe Iulia o cuprinse un tremur, Agnes căută s-o liniştească:

— Nu-ţi fie frică! Oameni sunt şi ei şi or avea femeile lor, cu care se poartă altcum decât la bătaie. Noi am venit aici de bunăvoia noastră şi n-au să ne facă nimic.

Se opri însă, când se dădu deoparte o perdea grea de catifea şi se iviră mai mulţi bărbaţi, printre care îl recunoscură pe dizdar şi-i zâmbiră. Înveşmântat turceşte, nimeni n-ar mai fi putut spune că tânărul acela cu barbă aşa de frumoasă era oierul ce se vânturase pe drumurile Banatului. Însoţitorii lui, Marcu şi Pera, nu se dezlipeau de el. Văzându-l pe băiat în preajma lui Grazziani dizdarul i-a mărturisit bănuiala cea cumplită, dar solul împărătesc i-o retezase spunând: „E cu mine! Nu el e făptaşul!” şi i-a fost îndeajuns ca să nu mai cerceteze nimic. Pera simţise la rându-i un fior, întrucât odaia rămăsese neschimbată din vremea lui Hadâr şi numai amintiri plăcute nu avea. Marcu, în schimb, pe cât era de arătos pe atâta se pleoştise, cu ochii pironiţi pe Iulia, căci încă din copilărie tare-i mai plăceau bălanele. Numai Grazziani nu se pierdu cu firea şi salutându-le pe fete după obiceiul veneţian le vorbi în „limba lor”:

— Doamnele mele, fiţi binevenite sub acoperământul unor bărbaţi înmărmuriţi de frumuseţea voastră. Se-nţelege că printre ei mă socot şi eu. Încă o dată, sluga domniilor-voastre!

— Excelenţă! răspunse Agnes, şi amândouă făcură o plecăciune întocmai ca la Veneţia. Nevoia ne face să cerem ajutorul vostru, căci altcum n-am fi cutezat să ne avântăm într-un cuib de vulturi.

Grazziani zâmbi, simţind sub vorbe dibăcia femeii care urmărea ceva, dar ce anume?

— Nu vreau să aflaţi din altă parte că suntem două unguroaice, urmă Agnes cu glasul ei fermecător. Eu, contesa Agnes Rozsnyai, şi prietena mea cea mai bună, baroana Iulia Mikeş.

— Iar eu mă numesc Gaşpar Grazziani, dânşii fiind Ibrahim-efendi, căpitanul cetăţii, prietenii mei Marcu Iancovici şi Pera Stambolici.

Fetele făcură câte o plecăciune de fiecare dată când auzeau numele şi toţi dădură din cap, doar Marcu parcă uitase şi cum îl cheamă. Ce-i drept, Gaşpar le scornise numele pe loc, dar la el se potrivea, fiind feciorul cnezului Iancu şi pe sârbeşte aşa i s-ar fi spus. Nu-şi putea desprinde privirea de pe Iulia, făcând-o să roşească şi să-şi plece ochii în jos. Albeaţa obrajilor, care acum nu mai aveau trebuinţă de chinoroz, părea a scoate la iveală întunecimea ochilor. Iar nasul ei cârn şi buzele cărnoase şi roşii o făceau să semene mai curând cu o copiliţă pusă pe şagă în orice clipită. Numai că de astă-dată privirile bănăţeanului o cam fâstâciseră. Agnes îşi dădea seama că ochii ei ca albastrul cerului de primăvară, precum şi gropiţele din obraji i-ar fi dat gata şi pe cei mai înrăiţi duşmani ai fiicelor Evei.

— Cu ce vă putem fi de folos? urmă Grazziani, uitându-se la amândouă, neştiind că Iulia nu înţelegea limba şi că de fapt numai ei doi erau cei care vorbeau.

— Vă spuneam, răspunse Agnes, că venim din Transilvania, de la curtea prinţului Bethlen, asta ca să nu bănuiţi vreo înşelăciune din partea noastră. Până la Cladova am avut pază ostăşească din poruncă princiară, dar de acolo încoace am tremurat de frica lotrilor, căci mai avem drum până la Gyula, de nu ne vom opri la Arad.

— Scumpă doamnă, cerul mi-a hărăzit fericirea de-a avea acelaşi drum, şi pentru mine nu poate fi dorinţă mai arzătoare decât să vă însoţesc în călătoria voastră. Aşa că spahiii mei vă vor protegui de orice tâlhar!

— Ştiţi cum e, când pleci pentru vreme îndelungată, mai iei cu tine un inel, un cercel şi…

— Vai de mine! Dar cele mai de preţ bijuterii sunteţi chiar voi, frumoasă contesă!

— Ne copleşiţi, excelenţă! roşi în cele din urmă şi Agnes, fiindcă aşa se cuvenea. Atâta bunăvoinţă şi vorbe frumoase din partea unui turc nu le-aş fi aşteptat, dar de vreme ce sunteţi prietenul creştinilor…

— Ba sunt un adevărat ghiaur! zâmbi Grazziani. Cu toate că mă aflu în slujba sultanului şi îi port veşmintele, nu mi-am lăsat credinţa.

— Mă bucură din suflet să aud asta… Acum însă cred că am stat îndeajuns şi cu îngăduinţa excelenţei-voastre noi am vrea să plecăm.

— După cum vi-i voia, măcar că tuturor ne va părea rău la despărţire… Oricum, prietenul meu Marcu vă va însoţi până la hanul la care aţi tras, începând chiar de astăzi paza asupra voastră, după cum vedeţi.

Aflând despre ce era vorba, Ibrahim-efendi se grăbi să spună că le-ar întovărăşi chiar el, dar trimisul padişahului se împotrivi, căci nu se făcea ca însuşi dizdarul să fie văzut prin târg alături de ghiaure. Pentru aceea l-a făcut pe Marcu să se ducă şi i-ar mai fi spus şi ce gânduri avea, dar i-a fost teamă ca nu cumva vreuna dintre fete să priceapă. „Afurisit de frumoase mai sunt! îşi spuse. Oricum, vin de la Bethlen şi au vrut să mă îmbrobodească spunând adevărul, în vreme ce s-ar putea să fie două primejdioase iscoade… Ori, de ce nu, chiar două fete minunate! Timpul va arăta!” şi se uită după ele cum urcară în caleaşcă şi se îndepărtară însoţite de Marcu, dar nu spre casa lui Feri-baci.

Pe drum, Agnes începu a-i povesti Iuliei despre ce vorbise cu Grazziani.

— Se pare că am nimerit-o bine! Cred că acest Gaşpar mă place şi nu-mi va ieşi din voie. Cât despre prietenul lui, care călăreşte pe lângă noi, nu te mai slăbea din ochi. Pe „turc” îl iau eu, iar pe Marcu…

— De unde ştii că aşa-l chemă?

— Aşa-i, că tu n-ai de unde şti. Gaşpar mi-a spus de toţi şi eu i-am ţinut minte.

— Frumos nume! făcu Iulia închizând ochii visătoare.

— Dar şi el, zâmbi Agnes cu înţeles. Te pomeneşti că ţi-o fi căzut cu tronc?

— Şi dacă ar fi aşa?

— Mă înspăimânţi! Nouă nu ne este îngăduit să ne îndrăgostim, ci numai să fim iubite.

— Oricum, nu cred să mă pot înţelege cu el, că n-a scos o vorbă, iar după nume nu pare a fi ungur.

— Cheamă-l şi vezi!

Iulia nu mai aşteptă să fie îmbiată a doua oară, ci îşi scoase capul, strigându-l:

— Nobile domn! N-ai vrea să te apropii mai mult de caleaşcă? Noi n-am vorbit deloc, ci numai prietenii noştri…

— Fă cumva să-l îndepărtezi, că nu ne putem duce cu el plocon la Feri-baci, îi şopti Agnes.

Era tocmai ceea ce Iulia n-ar fi vrut, dar n-avea încotro. Marcu însă nu se dădea dus, cu toate rugăminţile fetei de a se întoarce în cetate. Le însoţea de aproape, că aşa fusese porunca lui Gaşpar (dar şi a inimii lui!).

Până la urmă, vizitii nemaiştiind încotro să meargă apucară pe strada lui Feri-baci.

— Dar ce s-o fi întâmplat? întrebă deodată Marcu, săltându-se în scări.

— Unde? se forţă Iulia să scoată capul, însă Agnes se băgă peste ea.

— Uitat-am, nobile domn, să întrebăm când va avea loc plecarea noastră, aşa că v-aş ruga să daţi o fugă la excelenţa-sa…

Nu apucă să isprăvească întrucât caleaşca se opri, iar unul dintre vizitii sări de partea cealaltă şi o chemă într-acolo.

— Slăvită stăpână, priviţi la casa aceea!

Agnes văzu mai mulţi oameni care se căzneau să stingă ceea ce mai rămăsese după pojarul care încă nu se isprăvise.

— Bietul om! îl căină contesa, dar cam nepăsătoare. I-a ars nenorocitului toată casa. Poate că el va fi scăpat…

— Dar… doamnă contesă, este casa unde aţi dormit astă-noapte, îngăimă vizitiul.