Judecata ţăranilor

Flăcăii porniţi în căutarea lui Grigore Baltag au avut mult de mers, până aproape de marginea pădurii, unde, atârnat de creanga unui stejar bătrân, se legăna leşul tânărului. Se vede treaba că, pripindu-se să se ducă în urmărirea lefegiilor de unul singur, aceştia îl vor fi doborât şi mai apoi l-au spânzurat, ca să se fălească şi ei cu o biruinţă.

Se opriră cu toţii, descoperindu-se, apoi Toader se căţără în copac spre a tăia funia. Prinseră nişte crengi unele de altele încropind o năsălie şi în tăcere îşi cărară tovarăşul mort unde erau şi ceilalţi. Cu toţii se simţeau vinovaţi de a-l fi lăsat singur, dar niciunul nu-i auzise chemarea. Abia acum îşi dădură seama că lefegiii scăpaţi aveau să dea de ştire pretutindeni şi se vor întoarce cu întăriri asupra lor.

Aşezară mortul cu mare grijă la pământ, de parcă s-ar fi temut să nu-i pricinuiască vreo suferinţă, apoi o vreme rămaseră muţi, uitându-se unii după alţii.

— Hai să-i strângem pe toţi, unu lângă altu, că de amu nu s-or mai încăiera, zise cu smerenie Toader.

— Nici că s-ar putea, că giupâneasa nu are să ajungă în rai, cu Grigoriţă ori Pandele şi ceilalţi, îngăimă Gheorghe, târând trupul jupânesei Ilisafta lângă morţi.

— Bre Ionică! strigă Toader. Ian vezi tu unde-i giupâniţa, că departe n-a fi. Dar ai grijă să n-o sperii, ci strigă încetişor. Ia-o de mâni şi ad-o aici!

S-ar fi dus el însuşi, dar îşi dăduse seama că nemaifiind Grigore lui i se cuvenea ascultarea celorlalţi şi trebuiau strânşi morţii spre a fi îngropaţi cât de cât creştineşte. Pe urmă aveau să meargă în aşezările lor din pădure ca s-o ducă pe Profiriţa, care părea că se cam zdruncinase la minte. Pentru aceea îl şi trimisese pe Ionică, cel mal tânăr dintre ei.

Acesta merse liniştit, dar văzând că nu dă de fată începu a striga: „Giupâniţă, unde eşti?… Giupâniţăă! Duducă Profiriţă, răspunde!” Era cât pe ce să se întoarne, când o zări într-o rarişte de pădure.

— Aracan de mine, duducă! oftă uşurat băiatul, urmând cu voce blândă: ar fi putut să te mănânce lupii! De ce ai plecat de unde te-am lăsat?

Tot vorbindu-i, s-a apropiat de ea fără a se mai uita şi pe de lături. Din asta i s-a tras pieirea, căci Toma Melinte, auzindu-l, o aşezase pe fată anume spre a-i veni lui la îndemână să se ascundă în dosul unui copac. Pe când Ionică se aplecase asupra fetei, Melinte s-a aruncat cu toată puterea în spinarea lui, străpungându-l cu hangerul.

Răcniră şi unul şi celălalt, căci flăcăul s-a sucit pe dată rostogolindu-se asupra boierului, dând să-l strângă de gât. Nu mai avu însă vlagă şi rămase lipsit de suflare peste el, împroşcându-l de sânge.

— Săi, Profiriţă, şi trage-l de pe mine! icni Toma, dându-i lacrimile din pricina piciorului rupt.

Ea însă nici nu-i băgă în seamă, ci privea undeva către desişul pădurii, de parcă ar fi zărit ceva anume.

— Hai fă, că singur nu poci!

Se înfuriase şi-i vorbise urât, ca unei slujnice, dar nici aşa nu izbutise s-o urnească pe fată. Văzând că nu se poate bizui pe ea, se chinui de unul singur şi, cu chiu cu vai, se trase de sub leşul băiatului, care se făcuse dintr-o dată nespus de greu. Apoi se târî până la picioarele fetei, îi apucă genunchii şi sprijinindu-se astfel se ridică pe piciorul zdravăn.

— Hai să fugim!

Ea îl ascultă săltându-se de pe trunchi şi şontâcăind amândoi se pierdură pe potecile codrilor. „Amu să fi fost teafăr!” îşi zise Tomiţă cu părere de rău. De mult îi purta el sâmbetele fetei vel-armaşului, dar era ţinut la depărtare, ca nefiind de neam mare ca ei. Acuma nu era vreme, din pricina neobrăzaţilor de ţărani, dar după ce se va fi depărtat îndeajuns nimeni nu l-ar fi împiedicat s-o batjocorească niţel pe fiica Nicoriţeştilor, şi atunci să mai vadă el nasul pe sus al vel-armaşului. „A vedea el, ghiuju! Că doară şi eu îs tot atât de bun ginere ca şi leşii, dacă nu chiar mai bun. Dar am să mă las rugat multă vreme”, gândea el şi bucuria izbânzii îi mai ogoia durerea din picior.

Flăcăii isprăviseră de adunat morţii într-un loc, când Toader se uită împrejur mirat.

— Dar pe boierul cel tânăr de ce nu l-aţi adus? Ia târâţi-l şi pe el, ca să mântuim cu toţi!

— Păi unde-i?! se mirară câţiva.

— O fi căzut în faţa cailor de la caleaşcă. N-o pătruns mai încolo, zise Gheorghe.

— L-am văzut prăvălindu-se, adăugă altul.

— Căutaţi, că eu mă duc după Ionică. Nu pricep de ce întârzie.

— Bre, strigă unul. Era un hoit sub calul cela mort.

— L-am tras eu, răspunse Gheorghe, dar era o slugă a lui Melinte. Zi mai bine că o făcut pe mortu' şi ne-a tras pe sfoară.

— Te pomeneşti c-o fi luat şi fata cu el?! se îngrijoră Toader. Ia să văd!

Porni însoţit de încă vreo doi şi nu după multă cale dădură peste leşul lui Ionică.

— Oare să fim blestemaţi să crăpăm, unu câte unu?! şopti înfricoşat un flăcău.

— Ca puii de găină, când dă molimă-n ei! mormăi altul.

— Ia mai tăceţi din gură! îi repezi Toader, după care îi strigă şi pe ceilalţi. Pe pământ se văd urmele de la ciuboţelele giupâniţei, le zise.

— Ba uite şi una de bărbat, dar pare să aibă doar un picior, arătă unul.

— Întocmai! încuviinţă Toader. Boierul nu poate umbla ca lumea, şi de ne luăm după ei îi găsim pe dată. Fiţi însă cu băgare de samă că poate să aibă asupra lui şi spada.

— Oare cum de s-a lăsat răpus sărmanul Ionică, doar era în toată puterea? se miră Culai, care nu mai scosese o vorbă până atunci.

— L-o pălit pe la spate! fu de părere Gheorghe.

— Aşa se pare, încuviinţă Toader. Apăi hai să dăm de tartor şi să-l giudecăm noi, până n-a apuca să mai facă şi alte rele.

Tiptil, flăcăii se avântară prin hăţişuri pe urmele fugarilor. Prea mult n-au avut de căutat, căci într-o poieniţă dădură peste ei. Fata strângea de pe jos nişte fire de iarbă, de parcă ar fi cules flori, îngânând un cântecel înţeles numai de ea. Melinte cioplea cu spada o creangă de copac, de care ar fi vrut să-şi lege piciorul beteag, şi nu era cu privirea decât asupra lucrului său.

— Nu te mai chinui, boierule, că te-om obloji noi! îi strigă Toader batjocoritor.

— Să nu te apropii că fac moarte de om! răcni speriat Melinte şi aruncând băţul începu să rotească spada în jurul capului.

— Ai mai făcut matale, dar ţ-o fost cea din urmă! sări Gheorghe, ridicând securea.

— Stăi, bre! îl opri Toader. Ce, noi suntem casapi, ori boieri, să ucidem fără giudecată?

— Lasă-mă, Toderiţă, că-l giudec eu! se oţărî flăcăul.

Toader însă se împotrivi, lăsându-l pe Toma să-şi agite spadă-n vânt.

— Că l-a omorât pe Ionică, şi încă pe la spate ca un mişăl, să-l giudece oamenii din sat şi s-ar cuveni pentru el ştreang nu săcure. A ucis ca tâlharii, ca ei să moară!

— Tâlhari sunteţi voi, nemernicilor! spumegă Melinte. Am să vă pui pe voi în juvăţ! şi uitând de picior dădu să se repeadă asupra celor din apropiere, dar se prăvăli la pământ urlând de durere.

— Şazi ghinişor, boierule! scrâşni Toader. Şi nu te mai zborşi la noi că vezi ce păţeşti. Iar eu nu-s dus de multe ori la biserică, găsesc un capăt de funie mai curând decât gândeşti, şi gata giudecata!

Toader îl trase deoparte şi pe Gheorghe, care ar fi avut poftă să curme pe dată eu ticălosul ce l-a ucis pe Ionică. Apoi cu toţii îl lăsară în plata domnului pe rănit, înconjurând-o pe Profiriţa, aşezată pe pământul rece de parcă ar fi fost în luna lui cuptor.

— Scoală-te, giupâniţă! îi zise Toader cu blândeţe, apucând-o de mână. Apăi minte ai matale, urmă el cu dojană, să te iei prin codri după un bezmetic şchiop? Vrei să te mănânce lupii?

— A fi mai bine! şopti fata într-un târziu, izbucnind în plâns.

Flăcăul se bucură, întrucât lacrimile arătau că-i mai rămăsese o brumă de judecată şi dacă grăise pe înţeles nu mai încăpea vorbă că avea să se vindece. Supărarea i-a fost prea mare, dar tinereţea ei va birui.

— Aracan de mine! zise Toader, mângâindu-i creştetul ca unui copil. Matale eşti tinerică ş-ai să trăieşti o sută de ani. Noi nu ne batem cu femeile, aşa că te-ai spăriet degeaba, dar ţ-a trece!

— Să-l ducem şi pe nenorocitul ista, le zise Culai celorlalţi. Nu se cade să-l lăsăm pradă haitelor, că-i şi el făptura lui Dumnezeu!

Flăcăii ridicară din umeri şi nu se împotriviră, ştiind ce înseamnă vitregia codrului când eşti neputincios. Câţiva se apropiară de Melinte, dar acesta ridică spada asupra lor. Unul dintre băieţi roti o măciucă şi-i zbură arma cât colo, după care-l scuipă în obraz.

— Apăi, dacă aşa ţi-e vorba, boierule, se răsti chiar Culai, n-ai decât să rămâi şi… cum ţ-a fi soarta, că altă moarte de om noi n-om mai face! Rămâi în sama pădurii şi la vrerea celui de sus, dar să nu ajungi a te ruga să te spânzure careva şi să n-aibă cine, ori să te agăţi singurel de vreo cracă, de-i putea!

— Dar fata? întrebă Gheorghe, uitându-se la Toader.

— Să nu puneţi mâna pe ea, sări Melinte, că nu-i de nasul vostru, ţopârlanilor!

— Nu-ţi fie teamă, boierule, o veni de bunăvoie, zise liniştit Toader. Pe noi, ţăranii, nu ne duce mintea ca pe taică-său ori pe alţii.

— De n-o vrea, se băgă Gheorghe, să rămâie să te oblojască!

— Taci, bre, că sperii fata, îl opri Toader. Hai giupâniţă să mergem la casă de om cumsecade şi nu te înfricoşa, că n-ai de ce.

Profiriţia se ridică ascultătoare, lăsându-se dusă de flăcăul acela, care se purta atât de frumos cu ea. Dacă ar fi ucis-o pe loc ori dacă ar fi dus-o la curtea de la Ieşi, la tătâne-său, tot una i-ar fi fost. Cât despre tânărul Melinte, nu l-a luat în seamă, căci pentru ea nici nu era pe lume.